Șiitii s-au opus Califatului Omeyazi și Abbasid , pe care îi considerau uzurpatori. În schimb, ei credeau în dreptul exclusiv al descendenților lui Ali prin fiica lui Mahomed, Fatima, de a conduce comunitatea musulmană. Acest lucru s-a manifestat într-o linie de imami, descendenți ai lui Ali via al-Husayn, pe care adepții lor i-au considerat drept adevărații reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ.

În același timp, a existat o tradiție mesianică larg răspândită în Islam cu privire la apariția unui mahdī („Cel îndrumat corect”) sau qāʾīm („Cel care se ridică”), care va restabili adevărata guvernare și dreptate islamică și va inaugura în cele din urmă. ori. Această cifră era de așteptat – nu doar printre șiiți – să fie un descendent al lui Ali. În rândul șiiților, totuși, această credință a devenit un principiu central al credinței lor.

În timp ce așteptatul mahdī Muhammad ibn Isma'il a rămas ascuns, totuși, el ar trebui să fie reprezentat de agenți, care să-i adună pe credincioși, să răspândească cuvântul (daʿwa, „invitație, chemare”) și să-și pregătească întoarcerea. Șeful acestei rețele secrete era dovada vie a existenței imamului, sau „sigiliu” (ḥujja). Primul ḥujja cunoscut a fost un anume Abdallah al-Akbar („Abdallah cel Bătrân”), un comerciant bogat din Khuzestan, care s-a stabilit în orășelul Salamiya de la marginea de vest a deșertului sirian. Salamiya a devenit centrul Ismailili daʿwa, Abdallah al-Akbar fiind succedat de fiul și nepotul său ca „mari maeștri” secreti ai mișcării.

În ultima treime a secolului al IX-lea, Ismailili daʿwa s-au răspândit pe scară largă, profitând de prăbușirea puterii abbazide în Anarhia de la Samarra și de revolta Zanj ulterioară. Misionari (dā'īs) precum Hamdan Qarmat și Ibn Hawshab au răspândit rețeaua de agenți în zona din jurul Kufa la sfârșitul anilor 870 și de acolo în Yemen (882) și de acolo în India (884), Bahrayn (899), Persia, iar Magrebul (893).

O schimbare a conducerii în Salamiyah în 899 a dus la o scindare a mișcării. Minoritatea Ismā'īlīs, al cărei lider preluase controlul asupra centrului Salamiyah, a început să-și proclame învățăturile - că imām Muhammad murise și că noul conducător din Salamiyah era de fapt descendentul său ieșit din ascunzătoare. Qarmaṭ și cumnatul său s-au opus acestui lucru și au rupt deschis de salamiyizi; când 'Abdān a fost asasinat, s-a ascuns şi ulterior s-a pocăit. Qarmaṭ a devenit un misionar al noului imām, Abdallah al-Mahdi Billah (873–934), care a fondat Califatul Fatimid în Africa de Nord în 909.

Din cauza persecuției din partea abasizilor , al-Mahdi Billah este forțat să fugă la Sijilmasa (Maroc de astăzi), unde începe să-și răspândească credințele ismailite.

Cu toate acestea, a fost capturat de conducătorul aghlabid Yasah ibn Midrar din cauza credințelor sale ismailite și aruncat într-o temniță din Sijilmasa. La începutul anului 909, Al-Shi'i a trimis o mare forță de expediție pentru a-l salva pe Al Mahdi, cucerind statul Ibadi Tahert pe drumul său. După ce și-a câștigat libertatea, Al Mahdi a devenit liderul statului în creștere și și-a asumat poziția de imam și calif. Al Mahdi a condus apoi berberii Kutama care au capturat orașele Qairawan și Raqqada. Până în martie 909, dinastia Aghlabide a fost răsturnată și înlocuită cu fatimidei. Drept urmare, ultimul bastion al islamului sunit din Africa de Nord a fost îndepărtat din regiune.

Qarmaṭienii au instigat ceea ce un savant a numit un „secol al terorii” în Kufa. Ei au considerat pelerinajul la Mecca o superstiție și odată ce au controlat statul Bahrayni, au lansat raiduri de-a lungul rutelor de pelerini care traversau Peninsula Arabică. În 906, Ei au prins o ambuscadă a unei caravane de pelerini care se întorcea de la Mecca și au masacrat 20.000 de pelerini.

După o succesiune de victorii, ultimul emir aghlabid a părăsit țara, iar trupele Kutama ale lui dā'ī au intrat în orașul palat Raqqada la 25 martie 909. Abu Abdallah a stabilit un nou regim șiit, în numele absentului său și pentru moment fără nume, stăpâne. Apoi și-a condus armata la vest, la Sijilmasa, de unde l-a condus triumf pe Abdallah la Raqqada, în care a intrat la 15 ianuarie 910. Acolo Abdallah s-a proclamat public calif cu numele regnal de al-Mahdī.

Al-Shi'i sperase că al-Mahdi va fi un lider spiritual și va lăsa în seama lui administrarea afacerilor seculare, fratele său al Hasan l-a instigat să-l răstoarne pe Imam Al Mahdi Billah, dar nu a reușit. După ce a dezvăluit complotul împotriva lui al-Mahdi al comandantului berber Kutama Ghazwiyya, care l-a asasinat apoi pe Abu Abdallah în februarie 911.

În timpul perioadei Ifriqiyan, baza principală și arsenalul marinei fatimide a fost orașul-port Mahdiya, fondat în 913 de al-Mahdi Billah. În afară de Mahdiya, Tripoli apare și ca o bază navală importantă; în timp ce în Sicilia, capitala Palermo era cea mai importantă bază. Istoricii de mai târziu, precum Ibn Khaldun și al-Maqrizi, atribuie lui al-Mahdi și succesorilor săi construirea unor flote vaste de 600 sau chiar 900 de nave, dar aceasta este, evident, o exagerare și reflectă mai mult impresia pe care generațiile ulterioare au păstrat-o asupra puterii maritime fatimide decât reală. realitatea din secolul al X-lea. De fapt, singurele referințe din sursele aproape contemporane despre construcția de nave la Mahdiya sunt legate de deficitul de lemn, care a întârziat sau chiar a oprit construcția și a necesitat importul de cherestea nu numai din Sicilia, ci și din India. .

Respingând regimul șiit al fatimidelor, la 18 mai 913 ei l-au ridicat la putere pe Ibn Qurhub ca guvernator al insulei. Ibn Qurhub a respins rapid suzeranitatea fatimidă și a declarat pentru rivalul sunit al fatimidelor, califul abbasid al-Muqtadir la Bagdad. Acesta din urmă l-a recunoscut pe Ibn Qurhub ca emir al Siciliei și, în semn de aceasta, i-a trimis un steag negru, haine de onoare și un guler de aur.

În iulie 914, flota siciliană, comandată de fiul mai mic al lui Ibn Qurhub, Muhammad, a atacat coastele Ifriqiya. La Leptis Minor, sicilienii au prins prin surprindere o escadrilă navală fatimidă pe 18 iulie: flota fatimidă a fost incendiată și 600 de prizonieri au fost făcuți. Printre cei din urmă s-a numărat și fostul guvernator al Siciliei, Ibn Abi Khinzir, care a fost executat. Sicilienii au învins un detașament al armatei fatimid trimis să-i respingă și au mers spre sud, jefuind Sfax și ajungând la Tripoli în august 914.

Sicilia a fost supusă de o armată fatimidă sub conducerea lui Abu Sa'id Musa ibn Ahmad al-Daif, care a asediat Palermo până în martie 917. Trupele locale au fost dezarmate și a fost instalată o garnizoană Kutama loială fatimidului, sub guvernatorul Salim ibn Asad ibn. Abi Rashid.

Prima invazie fatimidă aEgiptului a avut loc în 914–915, la scurt timp după înființarea Califatului Fatimid în Ifriqiya în 909. Fatimidii au lansat o expediție spre est, împotriva Califatului Abbasid , sub conducerea generalului berber Habasa ibn Yusuf. Habasa a reușit să supună orașele de pe coasta libiei dintre Ifriqiya și Egipt și a cucerit Alexandria. Moștenitorul fatimid, al-Qa'im bi-Amr Allah, a sosit apoi pentru a prelua campania. Încercările de cucerire a capitalei egiptene, Fustat, au fost respinse de trupele abaside din provincie. O afacere riscantă chiar de la început, sosirea întăririlor abbazide din Siria și Irak sub conducerea lui Mu'nis al-Muzaffar a condamnat invazia eșecului, iar al-Qa'im și rămășițele armatei sale au abandonat Alexandria și s-au întors la Ifriqiya în mai. 915. Eșecul nu i-a împiedicat pe fatimidi să lanseze o altă încercare nereușită de a captura Egiptul patru ani mai târziu. Abia în 969, fatimidii au cucerit Egiptul și au făcut din el centrul imperiului lor.

Al-Mahdi și-a construit un oraș palat nou, fortificat, pe malul Mediteranei, al-Mahdiyya, îndepărtat din fortăreața sunnită din Kairouan. Fatimidii construiesc Marea Moschee din Mahdia din Tunisia. Fatimidii au găsit o nouă capitală. O nouă capitală, al-Mahdia, numită după al-Mahdi, este fondată pe coasta tunisiană datorită semnificației sale militare și economice.

A doua invazie fatimidă aEgiptului a avut loc în 919–921, după eșecul primei încercări din 914–915. Expediția a fost din nou comandată de moștenitorul califat fatimid, al-Qa'im bi-Amr Allah. Ca și în timpul încercării anterioare, fatimidii au capturat Alexandria cu ușurință. Cu toate acestea, în timp ce garnizoana abbazidă din Fustat era mai slabă și revoltată din cauza lipsei de plată, al-Qa'im nu a exploatat-o ​​pentru un atac imediat asupra orașului, cum ar fi cel care eșuase în 914. În schimb, în ​​martie 920 marina fatimidă a fost distrusă de flota abbazidă condusă de Thamal al-Dulafi, iar întăririle abbazide sub conducerea lui Mu'nis al-Muzaffar au ajuns la Fustat. Cu toate acestea, în vara anului 920, al-Qa'im a reușit să cucerească Oaza Fayyum, iar în primăvara lui 921 să-și extindă controlul asupra unei mari părți a Egiptului de Sus, în timp ce Mu'nis a evitat o confruntare deschisă și a rămas la Fustat. În acea perioadă, ambele părți au fost angajate într-o luptă diplomatică și de propagandă, fatimidii în special încercând să influențeze populația musulmană de partea lor, fără succes. Expediția fatimidă a fost condamnată la eșec când flota lui Thamal a luat Alexandria în mai/iunie 921; când forțele abbazide s-au mutat pe Fayyum, al-Qa'im a fost forțat să-l abandoneze și să fugă spre vest peste deșert.

Qarmații au jefuit Mecca și Medina. În atacul lor asupra celor mai sfinte locuri ale islamului, Qarmații au profanat Fântâna Zamzam cu cadavrele pelerinilor Hajj și au luat Piatra Neagră de la Mecca la al-Hasa. Ținând Piatra Neagră pentru răscumpărare, ei i-au forțat pe abasizi să plătească o sumă uriașă pentru întoarcerea ei în 952.

Revoluția și profanarea au șocat lumea musulmană și i-au umilit pe abasizi. Dar puțin se putea face; pentru o mare parte a secolului al X-lea, Qarmații au fost cea mai puternică forță din Golful Persic și din Orientul Mijlociu, controlând coasta Omanului și colectând tribut de la califul din Bagdad, precum și de la un imam rival ismaili din Cairo, șeful Califatul Fatimid, a cărui putere nu o recunoşteau.

În 934, Al-Qa'im i-a succedat tatălui său ca calif, după care nu a mai părăsit niciodată reședința regală de la Mahdia. Cu toate acestea, tărâmul fatimid a devenit o putere importantă în Marea Mediterană.

Califatul Fatimid a efectuat un raid major pe coasta Liguriei în anii 934–35, culminând cu jefuirea portului său major, Genova , la 16 august 935. Este posibil să fi fost atacate coastele Spaniei și sudul Franței, iar insulele Corsica și Sardinia au fost cu siguranță. A fost una dintre cele mai impresionante realizări ale marinei fatimide. La acea vreme, fatimidii aveau sediul în Africa de Nord, cu capitala la Mahdia. Raidul din 934–35 a fost punctul culminant al dominației lor asupra Mediteranei. Nu au mai făcut raid atât de departe cu atât de mult succes. Genova era un mic port în Regatul Italiei. Nu se știe cât de bogată era Genova la acea vreme, dar sacul este uneori luat ca dovadă a unei anumite vitalități economice. Cu toate acestea, distrugerea a dat orașul cu ani în urmă.

Din 937, Abu Yazid a început să predice deschis războiul sfânt împotriva fatimidelor. Abu Yazid a cucerit Kairouan pentru o vreme, dar a fost în cele din urmă respins și învins de califul fatimid al-Mansur bi-Nasr Allah. Înfrângerea lui Abu Yazid a fost un moment decisiv pentru dinastia Fatimid. După cum comentează istoricul Michael Brett, „în viață, Abu Yazid a adus dinastia fatimidă în pragul distrugerii; în moarte a fost o mană zeu”, deoarece a permis dinastiei să se relanseze după eșecurile domniei lui al-Qa'im. .

La mijlocul secolului al X-lea, Califatul Fatimid s-a confruntat cu cea mai gravă provocare de la înființare. Un carismatic predicator Kharijit pe nume Abu Yazid a condus o rebeliune care a cuprins Ifriqiya, unind triburile berbere nemulțumite sub steagul rezistenței împotriva fatimidelor. Când al-Mansur bi-Naṣr Allah a urcat pe tron ​​în 946, rebeliunea ajunsese la porțile lui al-Mahdiya, amenințănd însăși inima puterii fatimide.

Moartea tatălui lui al-Mansur, al-Qa'im, a fost ținută secretă, iar tânărul calif s-a prezentat doar ca moștenitorul pentru a menține stabilitatea într-un moment de criză. În ciuda lipsei sale de experiență ca conducător, al-Mansur a demonstrat rapid o conducere remarcabilă, adunându-și forțele și pregătindu-se să înfrunte insurgenții direct.

Lupta pentru Kairouan

Prima provocare a lui Al-Mansur a fost să elibereze orașul asediat Sousse, unde forțele lui Abu Yazid și-au strâns strânsoarea. Într-un atac îndrăzneț și coordonat pe uscat și pe mare, fatimidii au rupt asediul, forțându-l pe Abu Yazid să se retragă în interior spre Kairouan, un centru cultural și strategic cheie. Liderul rebel a găsit orașul într-o revoltă deschisă împotriva guvernării sale aspre, cu porțile blocate pentru el. Aceasta a oferit o oportunitate pentru al-Mansur de a-și recâștiga loialitatea lui Kairouan. Oferind amnistia cetățenilor săi, el a promis pace și prosperitate sub protecția fatimidă. Orașul l-a întâmpinat, iar armata lui a tăbărât în ​​apropiere, întărindu-le poziția.

Abu Yazid, hotărât să-i alunge pe fatimizi, a lansat un atac feroce asupra taberei lor. Al-Mansur, tânăr și netestat, a intrat în luptă, conducându-și trupele în persoană. Umbrela lui de soare, un simbol al conducerii, a devenit un punct de raliune în mijlocul haosului. Fatimidii au respins asaltul, ținându-și locul cu hotărâre. Timp de două luni, cele două armate s-au luptat în jurul Kairouanului, dar impulsul se schimba. Pe măsură ce adepții lui Abu Yazid au început să-l abandoneze, fatimidii au devenit mai puternici, întăriți de întăriri din provincii îndepărtate. În cele din urmă, în august 946, al-Mansur a lansat un atac decisiv, înfrângând forțele lui Abu Yazid și trimițându-le să fugă în hinterland.

O urmărire peste munți

Victoria de la Kairouan a marcat un punct de cotitură, dar Abu Yazid nu a fost terminat. S-a retras în Munții Hodna, sperând că terenul accidentat îl va proteja. Al-Mansur l-a urmărit fără milă, armata sa îndurând marșuri istovitoare prin deșerturi perfide și ierni aspre. Orașele și triburile de-a lungul drumului au jurat credință cauzei fatimide, izolându-l și mai mult pe liderul rebel. La fiecare pas, fatimidii îl apăsau, câștigând bătălii și refuzându-i refugiul.

Până în decembrie 946, Abu Yazid căutase adăpost în fortăreața Azbih, dar forțele lui al-Mansur i-au luat cu asalt poziția, lăsând rebelul rănit și demoralizat. Deși a scăpat, lațul s-a strâns în jurul lui în timp ce al-Mansur a subjugat metodic buzunarele de rezistență rămase.

Stand final la Kiyana

Ultimul refugiu al lui Abu Yazid a fost cetatea Kiyana, cocoțată pe un platou stâncos abrupt. Acolo și-a luat poziția finală. Al-Mansur, refuzând să grăbească atacul, a adunat întăriri și mașini de asediu. Când a avut loc atacul în august 947, a fost rapid și brutal. Zidurile cetății au căzut, iar forțele rămase ale lui Abu Yazid au fost copleșite. Rebelul însuși, grav rănit, a fost capturat și adus în fața lui al-Mansur. Patru zile mai târziu, Abu Yazid a cedat în urma rănilor sale, iar trupul său a fost afișat public pentru a simboliza triumful fatimid.

O dinastie renăscută

Suprimarea rebeliunii lui Abu Yazid a marcat un moment decisiv pentru Califatul Fatimid. Odată în pragul colapsului, dinastia a apărut mai puternică, autoritatea sa cimentată în Ifriqiya. Al-Mansur s-a declarat imam și calif, adoptând titlul regal „Victorul cu ajutorul lui Dumnezeu”. El a intrat în noua sa capitală, al-Mansuriya, în triumf, unde a fost întâmpinat ca salvator al dinastiei.

Victoria asupra lui Abu Yazid le-a permis fatimidelor să-și reînnoiască ambițiile. Rebeliunea a fost imortalizată în propaganda fatimidă, cu Abu Yazid prezentat drept „Mesia fals”, iar înfrângerea sa a fost încadrată ca o justificare divină a pretenției fatimid de a conduce. Sub al-Mansur, reconcilierea cu Kairouan și alianțele strategice cu liderii tribali au restabilit stabilitatea Magrebului.

Deși domnia sa a fost scurtă, victoria lui al-Mansur a pus bazele expansiunii viitoare a fatimidelor. Fiul său, al-Mu'izz li-Din Allah, avea să se bazeze mai târziu pe acest succes, extinzând dominația fatimidă în Egipt și făcând dinastia o putere dominantă în lumea mediteraneană. Califatul Fatimid, zdrobit, dar rezistent, a rezistat furtunii și a ieșit pregătit pentru măreție.

În 909, fatimidii au preluat provincia metropolitană aghlabid Ifriqiya și, odată cu aceasta, Sicilia. Fatimidii au continuat tradiția jihadului, atât împotriva fortăților creștine rămase din nord-estul Siciliei, cât și, mai proeminent, împotriva posesiunilor bizantine din sudul Italiei, punctate de armistițiu temporare.

Bătălia de la Strâmtori a fost purtată la începutul anului 965 între flotele Imperiului Bizantin și Califatul Fatimid din Strâmtoarea Messina. Aceasta a dus la o victorie majoră a fatimidului și la prăbușirea finală a încercării împăratului Nikephoros al II-lea Phokas de a recupera Sicilia de la fatimide.

Această înfrângere i-a determinat pe bizantini să solicite încă o dată un armistițiu în 966/97, rezultând într-un tratat de pace care lăsă Sicilia în mâinile fatimide și reînnoiește obligația bizantinei de a plăti tribut în schimbul încetării raidurilor în Calabria.

Sub Al-Mu'izz li-Din Allah, fatimidii au cucerit Ikhshidid Wilayah, întemeind o nouă capitală la al-Qāhira (Cairo) în 969. Numele al-Qāhirah, care înseamnă „Învingătorul” sau „Cuceritorul”, face referire planeta Marte, „The Subduer”, care se ridică pe cer în momentul în care a început construcția orașului. Cairo a fost ca o incintă regală pentru califul fatimid și armata sa — capitalele administrative și economice reale aleEgiptului au fost orașe precum Fustat până în 1169.;

Cucerirea fatimidă a Egiptului a avut loc în 969, când trupele califatului fatimid sub comanda generalului Jawhar au capturat Egiptul, condus apoi de dinastia autonomă Ikhshidid în numele califatului abbasid .

Fatimidii au lansat invazii repetate în Egipt la scurt timp după venirea la putere în Ifriqiya (Tunisia modernă) în 921, dar nu au reușit împotriva încă puternicului Califat Abbasid. În anii 960, însă, în timp ce fatimidii și-au consolidat stăpânirea și au devenit mai puternici, Califatul Abbasid se prăbușise, iar regimul Ikhshidid se confrunta cu o criză prelungită: raidurile străine și o foamete severă au fost agravate de moartea în 968 a omului puternic Abu al. - Misk Kafur. Vidul de putere rezultat a dus la lupte interioare deschise între diferitele facțiuni din Fustat, capitala Egiptului.

Condusă de Jawhar, expediția a pornit de la Raqqada în Ifriqiya la 6 februarie 969 și a intrat în Delta Nilului două luni mai târziu.

Abu Ali al-Hasan al-A'sam ibn Ahmad ibn Bahram al-Jannabi a fost un lider Qarmat, cunoscut în principal ca comandantul militar al invaziilor Qarmatian în Siria din 968–977. Deja în 968, a condus atacuri asupra Ikhshidids, cucerind Damascul și Ramla și extragând angajamente de tribut. După cucerirea fatimidă aEgiptului și răsturnarea Ikhshidids, în 971–974 al-A'sam a condus atacuri împotriva califatului fatimid, care a început să se extindă în Siria. Qarmații i-au evacuat în mod repetat pe fatimidi din Siria și au invadat Egiptul însuși de două ori, în 971 și 974, înainte de a fi învinși la porțile Cairoului și alungați înapoi. Al-A'sam a continuat să lupte împotriva fatimidilor, acum alături de generalul turc Alptakin, până la moartea acestuia, în martie 977. În anul următor, fatimidii au reușit să-i învingă pe aliați și au încheiat un tratat cu qarmații care a semnalat sfârșitul invaziile lor în Siria.

Bătălia de la Alexandretta a fost prima ciocnire dintre forțele Imperiului Bizantin și Califatul Fatimid din Siria. S-a luptat la începutul anului 971 lângă Alexandretta, în timp ce principala armată fatimidă asedia Antiohia, pe care bizantinii o capturaseră cu doi ani în urmă. Bizantinii, conduși de unul dintre eunucii de familie ai împăratului Ioan I Tzimiskes, au atras un detașament fatimid de 4.000 de oameni să-și atace tabăra goală și apoi i-au atacat din toate părțile, distrugând forța fatimidă. Înfrângerea de la Alexandretta, cuplată cu invazia Qarmațiană a sudului Siriei, i-a forțat pe fatimidi să ridice asediul și să asigure controlul bizantin asupra Antiohiei și a nordului Siriei.

Prima ciocnire dintre cele două puteri principale ale estului Mediteranei s-a încheiat astfel cu o victorie bizantină, care, pe de o parte, a întărit poziția bizantină în nordul Siriei și, pe de altă parte, i-a slăbit pe fatimidi, atât în ​​vieți pierdute, cât și în moralul și reputația.

În anii 980, fatimidii au supus cea mai mare parte a Siriei. Pentru fatimidi, Alep a fost o poartă pentru operațiuni militare atât împotriva abasizilor la est, cât și împotriva bizantinilor la nord.

Asediul Alepului a fost un asediu al capitalei hamdanide Alep de către armata Califatul Fatimid sub Manjutakin din primăvara anului 994 până în aprilie 995. Manjutakin a asediat orașul în timpul iernii, în timp ce populația din Alep a murit de foame și a suferit de boli. . În primăvara anului 995, emirul din Alep a făcut apel la ajutorul împăratului bizantin Vasile al II-lea . Sosirea unei armate de ajutor bizantine sub conducerea împăratului în aprilie 995 a obligat forțele fatimide să renunțe la asediu și să se retragă spre sud.

Bătălia de la Orontes a fost purtată la 15 septembrie 994 între bizantini și aliații lor hamdanizi sub conducerea lui Michael Bourtzes împotriva forțelor vizirului fatimid din Damasc, generalul turc Manjutakin. Bătălia a fost o victorie fatimidă.

La scurt timp după bătălie, califatul fatimid a preluat controlul asupra Siriei, înlăturându-i pe hamdanizi de la putere pe care o dețineau din 890. Manjutakin a continuat să-l captureze pe Azaz și și-a continuat asediul Alepului.

Revolta din Tir a fost o rebeliune anti-fatimidă a populației orașului Tir, în Libanul modern. A început în 996, când oamenii, conduși de un marinar obișnuit pe nume „Allaqa, s-au ridicat împotriva guvernului fatimid. Califul fatimid al-Hakim bi-Amr Allah și-a trimis armata și marina să cucerească orașul sub conducerea lui Abu Abdallah al-Husayn ibn Nasir al-Dawla și a libertului Yaqut. Cu sediul în orașele din apropiere Tripoli și Sidon, forțele fatimide au blocat Tirul pe uscat și pe mare timp de doi ani, timp în care încercarea unei escadrile bizantine de a întări apărătorii a fost respinsă de marina fatimidă cu pierderi grele. În cele din urmă, Tirul a căzut în mai 998 și a fost jefuit, iar apărătorii săi fie masacrați, fie luați captivi înEgipt , unde Allaqa a fost jupuit de viu și răstignit, în timp ce mulți dintre adepții săi, precum și 200 de prizonieri bizantini, au fost executați.

Bătălia de la Apamea a avut loc la 19 iulie 998 între forțele Imperiului Bizantin și Califatul Fatimid. Bătălia a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între cele două puteri pentru controlul nordului Siriei și al emiratului Hamdanid din Alep. Comandantul regional bizantin, Damian Dalassenos, asediase Apamea, până la sosirea armatei de ajutor fatimide din Damasc, sub conducerea lui Jaysh ibn Samsama. În bătălia ulterioară, bizantinii au fost inițial învingători, dar un singur călăreț kurd a reușit să-l omoare pe Dalassenos, aruncând armata bizantină în panică. Bizantinii fugiți au fost apoi urmăriți, cu multe pierderi de vieți omenești, de trupele fatimide. Această înfrângere l-a forțat pe împăratul bizantin Vasile al II-lea să facă campanie personală în regiune anul următor și a fost urmată în 1001 de încheierea unui armistițiu de zece ani între cele două state.

Manifestul de la Bagdad a fost un tratat polemic emis în 1011 în numele califului abbasid al-Qadir împotriva rivalului Califatul Fatimid Ismaili.

Adunarea a emis un manifest prin care denunța pretențiile fatimidelor de descendență din Ali și Ahl al-Bayt (familia lui Muhammad) ca fiind false și, astfel, contestă fundamentul pretențiilor dinastiei fatimide de a conduce în lumea islamică.

Bazat pe munca polemiciștilor anteriori anti-fatimidi Ibn Rizam și Akhu Muhsin, manifestul a prezentat în schimb o genealogie alternativă a descendenței unui anume Daysan ibn Sa'id. Documentul a fost ordonat să fie citit în moscheile din teritoriile abbazide, iar al-Qadir a însărcinat un număr de teologi să alcătuiască mai multe tratate anti-fatimid.

Când ziridii au renunțat la islamul șiit și au recunoscut Califatul Abbasid în 1048, fatimidii au trimis triburile arabe ale Banu Hilal și Banu Sulaym la Ifriqiya. Ziridii au încercat să-și oprească înaintarea spre Ifriqiya, au trimis 30.000 de cavalerie Sanhaja să întâlnească cei 3.000 de cavalieri arabi ai Banu Hilal în bătălia de la Haydaran din 14 aprilie 1052. Cu toate acestea, ziridii au fost învinși decisiv și au fost forțați să se retragă, deschizând drumul. la Kairouan pentru cavaleria arabă hilaliană. Ziridii au fost învinși, iar pământul a fost pustiit de cuceritorii beduini. Anarhia care a rezultat a devastat agricultura anterior înfloritoare, iar orașele de coastă și-au asumat o nouă importanță ca canale pentru comerțul maritim și baze pentru pirateria împotriva navelor creștine, precum și ultima reținere a ziridilor.

Invazia Hilaliană a Ifriqiya se referă la migrarea triburilor arabe din Banu Hilal către Ifriqiya. A fost organizat de fatimidi cu scopul de a-i pedepsi pe zirizi pentru ruperea legăturilor cu ei și pentru că le-au jurat credință califilor abasizi.

După ce au devastat Cyrenica în 1050, Banu Hilal au înaintat spre vest, spre zirizi. Hilalienii au continuat să jefuiască și să devasteze Ifriqiya, i-au învins pe zirizi în mod decisiv în bătălia de la Haydaran din 14 aprilie 1052. Hilalienii i-au expulzat apoi pe Zenata din sudul Ifriqiya și i-au forțat pe hamadizi să plătească un tribut anual, punându-i pe hamadizi sub Hilalian. . Orașul Kairouan a fost jefuit de Banu Hilal în 1057, după ce a fost abandonat de zirizi.

Ca urmare a invaziei, ziridii și hammadizii au fost expulzați în regiunile de coastă din Ifriqiya, zirizii fiind forțați să-și mute capitala de la Kairouan la Mahdia, iar stăpânirea lor limitată la o fâșie de coastă în jurul Mahdiei, în timp ce stăpânirea Hammadid a fost limitat la o fâșie de coastă între Ténès și El Kala ca vasali ai Banu Hilal și în cele din urmă au fost forțați să-și mute capitala de la Beni Hammad la Béjaïa în 1090, ca urmare a presiunii crescânde din partea Banu Hilal.

Bătălia de la Haydaran a fost un conflict armat care a avut loc la 14 aprilie 1052 între triburile arabe din Banu Hilal și dinastia Zirid din sud-estul actual al Tunisiei, a făcut parte din invazia hilaliană a Ifriqiya.

Tughril a intrat în Bagdad și a înlăturat influența dinastiei;Buyid, sub o comisie a califului abbasid.

Echilibrul provizoriu între diferitele grupuri etnice din cadrul armatei fatimide s-a prăbușit pe măsură ceEgiptul a suferit o perioadă prelungită de secetă și foamete. Scăderea resurselor a accelerat problemele dintre diferitele facțiuni etnice și a început războiul civil, în primul rând între turci sub Nasir al-Dawla ibn Hamdan și trupele africane negre, în timp ce berberii au schimbat alianța dintre cele două părți. Forțele turce ale armatei fatimide au pus mâna pe cea mai mare parte a Cairoului și au ținut orașul și califul pe bază de răscumpărare, în timp ce trupele berbere și forțele sudaneze rămase au cutreierat celelalte părți ale Egiptului.

Calea fatimidă de pe coasta Levantului și părți ale Siriei a fost contestată mai întâi de invaziile turcilor, apoi de cruciade, astfel încât teritoriul fatimid s-a micșorat până când a fost format doar din Egipt.

Califul fatimid Abū Tamīm Ma'ad al-Mustansir Billah l-a amintit pe generalul Badr al-Jamali, care era la acea vreme guvernatorul Acre. Badr al-Jamali și-a condus trupele înEgipt și a reușit să suprime cu succes diferitele grupuri ale armatelor rebele, epurând în mare măsură turcii în acest proces. Deși Califatul a fost salvat de la distrugerea imediată, rebeliunea de un deceniu a devastat Egiptul și nu a reușit niciodată să-și recapete prea multă putere. Drept urmare, Badr al-Jamali a fost numit și vizirul califului fatimid, devenind unul dintre primii viziri militari care vor domina politica fatimidă târzie.

Tutush a fost un frate al sultanului selgiuk Malik-Shah I. În 1077, Malik-Shah l-a numit să preia guvernarea Siriei. În 1078/9, Malik-Shah l-a trimis la Damasc pentru a-l ajuta pe Atsiz ibn Uvaq, care era asediat de forțele fatimide. După ce s-a încheiat asediul, Tutush l-a executat pe Atsiz și s-a instalat în Damasc.

Până în secolul al XI-lea, puterile din sudul Italiei au angajat mercenari normanzi , care erau descendenți creștini ai vikingilor. Normanzii, sub conducerea lui Roger de Hauteville, care a devenit Roger I al Sicilia, au capturat Sicilia de la musulmani. El a deținut controlul total al întregii insule până în 1091.

Încă de la începutul domniei sale, califul-imamul fatimid Al-Mustansir Billah l-a numit public pe fiul său mai mare Nizar drept moștenitor pentru a fi următorul calif-imam fatimid. După moartea lui Al-Mustansir, în 1094, Al-Afdal Shahanshah, atotputernicul vizir armean și comandant al armatelor, a vrut să-și afirme, la fel ca tatăl său înaintea lui, conducerea dictatorială asupra statului fatimid. Al-Afdal a conceput o lovitură de stat, plasându-l pe cumnatul său, mult mai tânăr și dependent Al-Musta'li, pe tronul fatimid.

La începutul anului 1095, Nizar a fugit în Alexandria, unde a primit sprijinul poporului și unde a fost acceptat ca următorul calif-imam fatimid după Al-Mustansir. La sfârșitul anului 1095, Al-Afdal l-a învins pe armata Alexandriană a lui Nizar și l-a luat prizonier pe Nizar la Cairo, unde l-a executat pe Nizar. După execuția lui Nizar, ismailiștii Nizari și Ismailiștii Musta'li s-au despărțit într-un mod amar de ireconciliabil. Schisma a spart în cele din urmă rămășițele Imperiului Fatimid, iar ismailiții acum împărțiți s-au separat în urmașii Musta'li (regiuni care locuiesc înEgipt , Yemen și vestulIndiei ) și cei care jurau loialitate fiului lui Nizar, Al-Hadi ibn Nizar (în viață). în regiunile din Iran și Siria). Ultimul ismaili care urmează a ajuns să fie cunoscut sub numele de Nizari Ismailism.

Imamul Al-Hadi, fiind foarte tânăr la acea vreme, a fost scos ilegal din Alexandria și dus în fortăreața Nizari a Castelului Alamut din Munții Elburz din nordul Iranului, la sud de Marea Caspică și sub regența lui Dai Hasan bin Sabbah. În următoarele decenii, Nizari au fost printre cei mai înverșunați dușmani ai conducătorilor Musta'li din Egipt. Hassan-i Sabbah a fondat Ordinul Asasinilor, care a fost responsabil pentru asasinarea lui al-Afdal în 1121 și a fiului și succesorul lui al-Musta'li, al-Amir (care era și nepotul și ginerele lui al-Afdal). ) în octombrie 1130.

Prima Cruciadă a fost prima dintr-o serie de războaie religioase, sau cruciade, inițiate, susținute și uneori dirijate de Biserica Latină în perioada medievală. Obiectivul a fost recuperarea Țării Sfinte de sub stăpânirea islamică. În timp ce Ierusalimul a fost sub stăpânire musulmană de sute de ani, până în secolul al XI-lea preluarea selgiucilor a regiunii a amenințat populațiile creștine locale, pelerinaje din Occident și însuși Imperiul Bizantin . Cea mai timpurie inițiativă pentru prima cruciadă a început în 1095, când împăratul bizantin Alexios I Comnenos a cerut sprijin militar de la Consiliul de la Piacenza în conflictul imperiului cu turcii conduși de selgiucizi. Aceasta a fost urmată mai târziu în cursul anului de Conciliul de la Clermont, în timpul căruia Papa Urban al II-lea a sprijinit cererea bizantină de asistență militară și a îndemnat, de asemenea, creștinii credincioși să întreprindă un pelerinaj armat la Ierusalim.

În timp ce selgiucizii erau ocupați împotriva cruciaților, califatul fatimid din Egipt a trimis o forță în orașul de coastă Tir, la puțin mai mult de 145 mile nord de Ierusalim. Fatimidii au preluat controlul Ierusalimului în februarie 1098, cu trei luni înainte ca cruciații să aibă succesul lor la Antiohia. Fatimidii, care erau șiiți, le-au oferit cruciaților o alianță împotriva vechiului lor dușman, selgiucizii, care erau sunniți. Ei le-au oferit cruciaților controlul Siriei cu Ierusalim pentru a rămâne al lor. Oferta nu a ieșit. Cruciații nu aveau să fie descurajați să ia Ierusalimul.

După ce Prima Cruciadă a capturat Ierusalimul de la fatimizi, vizirul al-Afdal Shahanshah a organizat o serie de invazii „aproape anual” din 1099 până în 1107 împotriva noului Regat al Ierusalimului. Armateleegiptene au purtat trei bătălii majore la Ramla în 1101, 1102 și 1105, dar în cele din urmă nu au avut succes. După aceasta, vizirul s-a mulțumit să lanseze raiduri frecvente pe teritoriul francului din cetatea sa de coastă Ascalon.

Prima bătălie de la Ramla (sau Ramleh) a avut loc la 7 septembrie 1101 între Regatul cruciat al Ierusalimului și fatimidii din Egipt. Orașul Ramla se afla pe drumul de la Ierusalim la Ascalon, acesta din urmă fiind cea mai mare fortăreață fatimidă din Palestina.

Victoria surprinzătoare a cruciaților la prima bătălie de la Ramla din anul precedent, al-Afdal a fost în curând gata să lovească din nou cruciații și a trimis în jur de 20.000 de soldați sub comanda fiului său Sharaf al-Ma'ali.

Din cauza recunoașterii defectuoase, Baldwin I al Ierusalimului a subestimat sever dimensiunea armateiegiptene , crezând că aceasta nu este mai mult decât o forță expediționară minoră și a călărit pentru a înfrunta o armată de câteva mii cu doar două sute de cavaleri călare și fără infanterie. Dându-și seama prea târziu de eroarea sa și deja tăiați de evadare, Baldwin și armata sa au fost atacați de forțele egiptene și mulți au fost rapid măcelăriți, deși Baldwin și câțiva alții au reușit să se baricadeze în turnul unic al lui Ramla. Baldwin nu a rămas cu altă opțiune decât să fugă și a scăpat din turn sub acoperirea nopții doar cu scribul său și un singur cavaler, Hugh din Brulis, care nu este menționat niciodată în nicio sursă după aceea. Baldwin și-a petrecut următoarele două zile evitând grupurile fatimide de căutare, până când a ajuns epuizat, înfometat și uscat în refugiul rezonabil de siguranță din Arsuf, pe 19 mai.

Cea de-a treia bătălie de la Ramla (sau Ramleh) a avut loc la 27 august 1105 între Regatul cruciat al Ierusalimului și fatimidii din Egipt. Orașul Ramla se afla pe drumul de la Ierusalim la Ascalon, acesta din urmă fiind cea mai mare fortăreață fatimidă din Palestina. De la Ascalon, vizirul fatimid, Al-Afdal Shahanshah, a lansat atacuri aproape anuale asupra regatului cruciat nou întemeiat între 1099 și 1107. Dintre cele trei bătălii pe care cruciații le-au dus la Ramla la începutul secolului al XII-lea, a treia a fost cea mai sângeroasă.

Francii par să-și fi datorat victoria activității lui Baldwin. El i-a învins pe turci când aceștia deveneau o amenințare serioasă pentru spatele său și s-a întors la bătălia principală pentru a conduce sarcina decisivă care i-a învins peegipteni ." În ciuda victoriei, egiptenii au continuat să facă raiduri anuale în Regatul Ierusalimului, cu unii ajungând. însuși zidurile Ierusalimului înainte de a fi împinși înapoi.

După ce Prima Cruciadă a capturat Ierusalimul de la fatimizi, vizirul al-Afdal Shahanshah a organizat o serie de invazii „aproape anual” între 1099 și 1107 împotriva noului Regat al Ierusalimului . În bătălia de la Yibneh (Yibna) din 1123, o forță cruciată condusă de Eustace Grenier a zdrobit o armată fatimidă dinEgipt trimisă de vizirul Al-Ma'mun între Ascalon și Jaffa.

Ascalon a fost cea mai mare și mai importantă fortăreață de frontierăa Egiptului fatimid. Fatimidii au putut lansa raiduri în regat în fiecare an din această cetate, iar granița de sud a regatului cruciat a rămas instabilă. Dacă această cetate ar cădea, atunci poarta către Egipt ar fi deschisă. Prin urmare, garnizoana fatimidă din Ascalon a rămas puternică și mare.

În 1152 Baldwin a cerut în cele din urmă controlul deplin al regatului; după câteva lupte scurte a reușit să împlinească acest scop. Mai târziu în acel an, Baldwin a învins și un turc selgiucizi invazia Regatului. Încurajat de aceste victorii, Baldwin a decis să asalteze Ascalon în 1153, ducând la capturarea acelei cetăți egiptene de către Regatul Ierusalimului .

Invaziile cruciaților dinEgipt (1163–1169) au fost o serie de campanii întreprinse de Regatul Ierusalimului pentru a-și consolida poziția în Levant, profitând de slăbiciunea Egiptului fatimid. Războiul a început ca parte a unei crize de succesiune în Califatul Fatimid, care a început să se prăbușească sub presiunea Siriei musulmane conduse de dinastia Zengid și de statele cruciate creștine. În timp ce o parte a cerut ajutor de la emirul Siriei, Nur ad-Din Zangi, cealaltă a cerut ajutorul cruciaților. Pe măsură ce războiul a progresat, însă, a devenit un război de cucerire. O serie de campanii siriene în Egipt au fost oprite înainte de victoria totală de campania agresivă a lui Amalric I al Ierusalimului. Chiar și așa, cruciații, în general, nu au avut lucrurile să meargă pe drumul lor, în ciuda mai multor demiteri. Un asediu combinat bizantin-cruciat asupra Damiettei a eșuat în 1169, în același an în care Saladin a preluat puterea în Egipt ca vizir. În 1171, Saladin a devenit sultan al Egiptului, iar apoi cruciații și-au îndreptat atenția către apărarea regatului lor.

Amalric I a fost regele Ierusalimului și a deținut puterea între 1163 și 1174. Amalric fusese un aliat și protector nominal al guvernului fatimid. În 1167, Amalric a vrut să distrugă armata Zengid trimisă de Nur al-Din din Siria. Deoarece Amalric era un aliat și protector al guvernului fatimid, lupta în bătălia de la al-Babein era în interesul său.

Shirkuh era aproape gata să-și stabilească propriul teritoriu în Egipt când Amalric I a invadat. Un alt participant cheie în bătălia de la al-Babein a fost Saladin . La început, Saladin a fost reticent să meargă cu unchiul său, Shirkuh, să preiaEgiptul . Saladin a fost de acord cu asta doar pentru că Shirkuh era familie. El a dus mii de trupe, gărzile lui de corp și 200.000 de piese de aur în Egipt, pentru a prelua națiunea.

Bătălia de la al-Babein a avut loc la 18 martie 1167, în timpul celei de-a treia invazii cruciate a Egiptului. Regele Amalric I al Ierusalimului și o armată Zengid sub Shirkuh, ambii sperau să preia controlul Egiptului de la Califatul Fatimid. Saladin a servit ca ofițer de rang înalt al lui Shirkuh în luptă. Rezultatul a fost o remiză tactică între forțe, însă cruciații nu au reușit să obțină acces în Egipt.

După decăderea sistemului politic fatimid în anii 1160, conducătorul Zengid Nūr ad-Dīn l-a pus pe generalul său, Shirkuh, să predeaEgiptul de la vizirul Shawar în 1169. Shirkuh a murit la două luni după preluarea puterii, iar domnia a trecut nepotului său, Saladin. . Acesta a început Sultanatul Ayyubid al Egiptului și Siriei.

Bătălia Negrilor sau Bătălia Sclavilor a fost un conflict la Cairo, în perioada 21-23 august 1169, între unitățile africane negre ale armatei fatimide și alte elemente pro-fatimide și trupele siriene sunite loiale vizirului fatimid Saladin. . Ascensiunea lui Saladin la vizirat și retragerea lui de califul fatimid, al-Adid, au antagonizat elitele tradiționale fatimide, inclusiv regimentele armatei, deoarece Saladin se baza în principal pe trupele de cavalerie kurdă și turcă care veniseră cu el din Siria.

Potrivit surselor medievale, care sunt părtinitoare față de Saladin, acest conflict a dus la încercarea majordomo-ului palatului, Mu'tamin al-Khilafa, de a încheia un acord cu cruciații și de a ataca împreună forțele lui Saladin pentru a scăpa de el. . Saladin a aflat de această conspirație și l-a executat pe Mu'tamin pe 20 august. Istoricii moderni au pus la îndoială veridicitatea acestui raport, bănuind că ar fi fost inventat pentru a justifica mișcarea ulterioară a lui Saladin împotriva trupelor fatimide.

Acest eveniment a provocat răscoala trupelor africane negre ale armatei fatimide, în număr de aproximativ 50.000 de oameni, cărora li s-au alăturat soldații armeni și populația din Cairo a doua zi. Ciocnirile au durat două zile, deoarece trupele fatimide au atacat inițial palatul vizirului, dar au fost alungate înapoi în piața mare dintre Palatele Fatimide. Acolo trupele africane negre și aliații lor păreau să câștige avantajul, până când al-Adid a ieșit public împotriva lor, iar Saladin a ordonat arderea așezărilor lor, situate la sud de Cairo, în afara zidului orașului, unde familiile africanilor negri. fusese lăsat în urmă. Africanii de culoare s-au spart apoi și s-au retras în dezordine spre sud, până când au fost încercuiți lângă poarta Bab Zuwayla, unde s-au predat și li s-a permis să treacă Nilul până la Giza. În ciuda promisiunilor de siguranță, ei au fost atacați și aproape anihilati acolo de fratele lui Saladin, Turan-Shah.

Sub fatimidi,Egiptul a devenit centrul unui imperiu care cuprindea la vârf părți din Africa de Nord, Sicilia, Levantul (inclusiv Transiordania), coasta Mării Roșii a Africii, Tihamah, Hejaz, Yemen, cea mai îndepărtată acoperire teritorială fiind Multan (în Pakistanul de astăzi). Egiptul a înflorit, iar fatimidii au dezvoltat o rețea comercială extinsă atât în ​​Marea Mediterană, cât și în Oceanul Indian. Legăturile lor comerciale și diplomatice, extinzându-se până în China sub dinastia Song (r. 960–1279), au determinat în cele din urmă cursul economic al Egiptului în timpul Înaltului Ev Mediu. Accentul fatimid asupra agriculturii le-a crescut și mai mult bogățiile și a permis dinastiei și egiptenilor să înflorească sub stăpânirea fatimidă. Folosirea culturilor comerciale și propagarea comerțului cu inul a permis fatimidelor să importe alte articole din diverse părți ale lumii.