Strămoșul dinastiei Ayyubide, Najm ad-Din Ayyub ibn Shadhi, aparținea tribului kurd Rawadiya, el însuși o ramură a marelui trib Hadhabani. Strămoșii lui Ayyub s-au stabilit în orașul Dvin, în nordul Armeniei . Când generalii turci au preluat orașul de la prințul său kurd, Shadhi a plecat cu cei doi fii ai săi Ayyub și Asad ad-Din Shirkuh.

Imad ad-Din Zangi, conducătorul Mosulului, a fost învins de abasizi sub califul al-Mustarshid și Bihruz. Ayyub le-a oferit lui Zangi și tovarășilor săi bărci pentru a traversa râul Tigru și a ajunge în siguranță la Mosul. În consecință, Zangi i-a recrutat pe cei doi frați în serviciul său. Ayyub a fost numit comandant al lui Ba'albek, iar Shirkuh a intrat în serviciul fiului lui Zangi, Nur ad-Din. Potrivit istoricului Abdul Ali, familia Ayyubid a devenit proeminentă sub grija și patronajul lui Zangi.

Nur al-Din a căutat de mult să intervină înEgipt, mai ales după ce a ratat ocazia când Tala ibn Ruzzik a adus cu succes țara sub control, blocându-i ambițiile timp de aproape un deceniu. Astfel, Nur al-Din a urmărit îndeaproape evenimentele din 1163, generalul său de încredere Shirkuh așteptând o oportunitate potrivită de a aduce țara sub controlul său.

În 1164, Nur al-Din l-a trimis pe Shirkuh să conducă o forță expediționară pentru a împiedica cruciații să stabilească o prezență puternică într-un Egipt din ce în ce mai anarhic. Shirkuh l-a înrolat pe fiul lui Ayyub, Saladin, ca ofițer sub comanda sa. Au alungat cu succes Dirgham, vizirul Egiptului, și l-au reinstalat pe predecesorul său Shawar. După ce a fost repus, Shawar i-a ordonat lui Shirkuh să-și retragă forțele din Egipt, dar Shirkuh a refuzat, pretinzând că voia lui Nur al-Din să rămână. Pe parcursul mai multor ani, Shirkuh și Saladin au învins forțele combinate ale cruciaților și trupelor lui Shawar, mai întâi la Bilbais, apoi într-un loc de lângă Giza și în Alexandria, unde Saladin avea să rămână pentru a se proteja în timp ce Shirkuh urmărea forțele cruciaților în Egiptul de Jos. .

Când Shirkuh, acum vizir al Egiptului, moare, califul șiit fatimid al-Adid îl numește pe Saladin ca noul vizir. El speră că Saladin va fi ușor influențat din cauza lipsei sale de experiență. Saladin și-a consolidat controlul asupraEgiptului după ce i-a ordonat lui Turan-Shah să înlăture o revoltă la Cairo organizată de regimentele nubiene de 50.000 de oameni ale armatei fatimide.

După acest succes, Saladin a început să acorde membrilor familiei sale poziții de rang înalt în țară și a sporit influența musulmană sunnită în Cairo, dominat de musulmani șiiți.

Când califul al-Adid moare, Saladin profită de vidul de putere pentru a prelua un control mai mare. El proclamă întoarcerea islamului sunit înEgipt și începe dinastia Ayyubid, numită după tatăl lui Saladin, Ayyub. Saladin rămâne loial sultanului Zengid Nur al-Din doar în nume.

La sfârșitul anului 1172, Aswan a fost asediată de foști soldați fatimiți din Nubia, iar guvernatorul orașului, Kanz al-Dawla – un fost loial fatimid – a cerut întăriri de la Saladin, care s-a conformat. Întăririle veniseră după ce nubienii părăsiseră deja Aswan, dar forțele Ayyubide conduse de Turan-Shah au înaintat și au cucerit nordul Nubiei după ce au capturat orașul Ibrim.

Din Ibrim, ei au atacat regiunea înconjurătoare, oprindu-și operațiunile după ce i s-a prezentat o propunere de armistițiu din partea regelui nubian din Dongola. Deși răspunsul inițial al lui Turan-Shah a fost șocant, mai târziu a trimis un trimis în Dongola, care, la întoarcere, i-a descris lui Turan-Shah sărăcia orașului și a Nubiei în general. În consecință, Ayyubiții, ca și predecesorii lor fatimidi, au fost descurajați să se extindă în continuare spre sud în Nubia din cauza sărăciei regiunii, dar au cerut Nubiei să garanteze protecția Aswanului și a Egiptului de Sus.

În 1174, Sharaf al-Din Qaraqush, un comandant sub al-Muzaffar Umar, a cucerit Tripoli de la normanzi cu o armată de turci și beduini. Ulterior, în timp ce unele forțe ayubide au luptat cu cruciații în Levant, o altă armată a acestora, sub conducerea lui Sharaf al-Din, a smuls controlul Kairouanului de la almohazi în 1188.

Saladin l-a trimis pe Turan-Shah să cucerească Yemenul și Hejazul. Aden a devenit principalul port maritim al dinastiei din Oceanul Indian și principalul oraș din Yemen. Apariția Ayyubiților a marcat începutul unei perioade de prosperitate reînnoită în oraș, care a văzut îmbunătățirea infrastructurii sale comerciale, înființarea de noi instituții și baterea propriilor monede. În urma acestei prosperități, Ayyubiții au implementat o nouă taxă care a fost colectată de galere.

Turan-Shah i-a alungat pe conducătorii hamdanizi rămași din Sana’a, cucerind orașul muntos în 1175. Odată cu cucerirea Yemenului, Ayyubiții au dezvoltat o flotă de coastă, al-asakir al-bahriyya, pe care au folosit-o pentru a păzi coastele mării. controlul lor și să-i protejeze de raidurile piraților. Cucerirea a avut o mare semnificație pentru Yemen, deoarece ayyubiții au reușit să unească precedentele trei state independente (Zabid, Aden și Sana'a) sub o singură putere.

Din Yemen, ca și dinEgipt , Ayyubiții și-au propus să domine rutele comerciale de la Marea Roșie de care depindea Egiptul și astfel au căutat să-și întărească stăpânirea peste Hejaz, unde se afla o oprire comercială importantă, Yanbu. Pentru a favoriza comerțul în direcția Mării Roșii, Ayyubiții au construit facilități de-a lungul rutelor comerciale Marea Roșie-Oceanul Indian pentru a-i însoți pe comercianți. Ayyubiții au aspirat, de asemenea, să susțină pretențiile lor de legitimitate în cadrul Califat, având suveranitatea asupra orașelor sfinte islamice Mecca și Medina. Cuceririle și progresele economice întreprinse de Saladin au stabilit efectiv hegemonia Egiptului în regiune.

După moartea lui Nur al-Din în 1174. După aceea, Saladin a pornit să cucerească Siria de la Zengizi, iar pe 23 noiembrie a fost primit la Damasc de către guvernatorul orașului. Până în 1175, el a preluat controlul asupra Hama și Homs, dar nu a reușit să cuprindă Alep după ce l-a asediat. Succesele lui Saladin l-au alarmat pe Emir Saif al-Din din Mosul, șeful Zengizilor la acea vreme, care considera Siria drept moșia familiei sale și era supărat că era uzurpată de un fost slujitor al lui Nur al-Din. El a adunat o armată pentru a-l înfrunta pe Saladin lângă Hama.

Bătălia Coarnelor de la Hama a fost o victorie ayyubidă asupra Zengizilor, care l-a lăsat pe Saladin în controlul asupra Damascului, Baalbek și Homs. Deși depășiți numeric, Saladin și soldații săi veterani i-au învins decisiv pe Zengizi.

Gökböri a comandat aripa dreaptă a armatei Zengid, care a rupt flancul stâng al lui Saladin înainte de a fi înfrântă de o încărcare din partea garda personală a lui Saladin. În ciuda faptului că aproximativ 20.000 de bărbați erau implicați de ambele părți, Saladin a câștigat o victorie aproape fără sânge prin efectul psihologic al sosirii întăririlor sale egiptene. Califul abbasid, al-Mustadi, a salutat cu bunăvoință asumarea puterii de către Saladin și i-a dat titlul de „Sultan alEgiptului și Siriei”.

La 6 mai 1175, oponenții lui Saladin au fost de acord cu un tratat de recunoaștere a domniei sale asupra Siriei, în afară de Alep. Saladin a cerut ca califul abbasid să-și recunoască dreptul la întregul imperiu al lui Nur ad-Din, dar a fost recunoscut pur și simplu ca stăpân asupra a ceea ce deținea deja și a fost încurajat să atace cruciații din Ierusalim .

Saladin a convenit până acum armistițiu cu rivalii săi Zengid și cu Regatul Ierusalimului (cel din urmă a avut loc în vara anului 1175), dar s-a confruntat cu o amenințare din partea sectei Ismailii cunoscută sub numele de Asasini, condusă de Rashid ad-Din Sinan. Cu sediul în munții an-Nusayriyah, ei au comandat nouă fortărețe, toate construite pe înălțimi înalte. De îndată ce și-a trimis cea mai mare parte a trupelor sale înEgipt , Saladin și-a condus armata în lanțul an-Nusayriyah în august 1176. Sa retras în aceeași lună, după ce a pus la pământ mediul rural, dar nu a reușit să cucerească niciunul dintre forturi. Majoritatea istoricilor musulmani susțin că unchiul lui Saladin, guvernatorul Hamai, a mediat un acord de pace între el și Sinan.

Saladin și-a aprovizionat gărzile cu lumini de legătură și a împrăștiat cretă și cenuşă în jurul cortului său în afara lui Masyaf - pe care îl asedia - pentru a detecta orice pași ai Asasinilor. Conform acestei versiuni, într-o noapte, gardienii lui Saladin au observat o scânteie care strălucea pe dealul Masyaf și apoi dispărând printre corturile Ayyubide. În curând, Saladin s-a trezit și a găsit o siluetă care părăsea cortul. Văzu că lămpile erau deplasate și lângă patul lui erau așezate chifle fierbinți cu forma specifică Asasinilor, cu o bilețeală în vârf prinsă de un pumnal otrăvit. Biletul amenința că va fi ucis dacă nu se retrage din atacul său. Saladin a scos un strigăt puternic, exclamând că Sinan însuși era figura care părăsise cortul.

Considerând expulzarea cruciaților ca un beneficiu și o prioritate reciprocă, Saladin și Sinan au menținut relații de cooperare ulterior, acesta din urmă trimițând contingente ale forțelor sale pentru a întări armata lui Saladin într-o serie de fronturi de luptă ulterioare decisive.

Filip I, Contele de Flandra s-a alăturat expediției lui Raymond de Tripoli pentru a ataca fortăreața sarazină Hama din nordul Siriei. L-au urmat o mare armata de cruciati, Cavalerii Ospitaleri si multi templieri . Acest lucru a lăsat Regatul Ierusalimului cu foarte puține trupe pentru a-și apăra diferitele teritorii. Între timp, Saladin plănuia propria sa invazie a Regatului Ierusalimului dinEgipt . Când a fost informat despre expediția spre nord, nu a pierdut timpul organizând un raid și a invadat regatul cu o armată de aproximativ 30.000 de oameni. Aflând despre planurile lui Saladin, Baldwin al IV-lea a părăsit Ierusalimul cu, potrivit lui William de Tir, doar 375 de cavaleri pentru a încerca o apărare la Ascalon.

Saladin și-a continuat marșul spre Ierusalim, gândindu-se că Baldwin nu va îndrăzni să-l urmeze cu atât de puțini oameni. El i-a atacat pe Ramla, Lydda și Arsuf, dar pentru că Baldwin nu era un pericol, a permis armatei sale să se întindă pe o zonă mare, jefuind și căutând hrană. Cu toate acestea, fără ca Saladin să știe, forțele pe care le părăsise pentru a-l supune pe rege fuseseră insuficiente și acum atât Baldwin, cât și templierii mărșăluiau să-l intercepteze înainte de a ajunge la Ierusalim. Creștinii, conduși de Rege, i-au urmărit pe musulmani de-a lungul coastei, prinzându-și în cele din urmă dușmanii la Mons Gisardi, lângă Ramla.

Baldwin IV al Ierusalimului, în vârstă de 16 ani, grav afectat de lepră, a condus o forță creștină depășită numeric împotriva trupelor lui Saladin în ceea ce a devenit una dintre cele mai notabile angajamente ale cruciadelor. Armata musulmană a fost rapid înfrântă și urmărită timp de douăsprezece mile. Saladin a fugit înapoi la Cairo, ajungând în oraș pe 8 decembrie, cu doar o zecime din armata sa.

În 1179, Saladin a invadat din nou statele cruciate , din direcția Damascului. Și-a întemeiat armata la Banias și a trimis forțe de raid pentru a distruge satele și culturile din apropierea Sidonului și a zonelor de coastă. Fermierii și orășenii sărăciți de rădăcinii sarazini nu ar putea să plătească chirie stăpânilor lor franci. Dacă nu este oprită, politica distructivă a lui Saladin ar slăbi regatul cruciat.

Ca răspuns, Baldwin și-a mutat armata la Tiberiade, pe Marea Galileii. De acolo a mărșăluit la nord-nord-vest până la fortăreața Safed. Împreună cu Cavalerii Templieri conduși de Odo de St Amand și o forță din comitatul Tripoli condusă de contele Raymond III, Baldwin s-a mutat spre nord-est.

Bătălia s-a încheiat cu o victorie decisivă pentru musulmani și este considerată prima din lunga serie de victorii islamice sub Saladin împotriva creștinilor. Regele creștin, Baldwin al IV-lea, care era schilodit de lepră, a scăpat cu puțin timp de a fi prins în ruină.

Între octombrie 1178 și aprilie 1179, Baldwin a început primele etape ale construirii noii sale linii de apărare, o fortificație numită Chastellet la Jacob's Ford. În timp ce construcția era în desfășurare, Saladin a devenit pe deplin conștient de sarcina pe care ar trebui să o depășească la Jacob's Ford dacă ar fi protejat Siria și să cucerească Ierusalimul. La acea vreme, el nu a putut opri ridicarea Chastellet cu forța militară, deoarece o mare parte a trupelor sale erau staționate în nordul Siriei, înfrângând rebeliunile musulmane. Până în vara lui 1179, forțele lui Baldwin au construit un zid de piatră de proporții masive.

Saladin a convocat o mare armată musulmană să mărșăluiască spre sud-est către Fordul lui Jacob. La 23 august 1179, Saladin a ajuns la vadul lui Jacob și a ordonat trupelor sale să tragă cu săgeți în castel, inițiind astfel asediul. Saladin și trupele sale au intrat în Chastellet. Până la 30 august 1179, invadatorii musulmani au jefuit castelul de la Jacob's Ford și au ucis majoritatea locuitorilor săi. În aceeași zi, la mai puțin de o săptămână după ce au fost chemate întăririle, Baldwin și armata sa de sprijin au pornit din Tiberias, doar pentru a descoperi fumul care pătrundea în orizont chiar deasupra Chastelletului. Evident, au fost prea târziu pentru a-i salva pe cei 700 de cavaleri, arhitecți și muncitori în construcții care au fost uciși și pe ceilalți 800 care au fost luați prizonieri.

În 1180, Saladin a aranjat un armistițiu între el și doi lideri creștini, regele Baldwin și Raymond al III-lea de Tripoli pentru a preveni vărsarea de sânge. Însă doi ani mai târziu, stăpânul feudului transiordan al Kerak, Reynald de Châtillon, a atacat fără milă caravanele musulmane care treceau prin meleagurile sale în drum spre pelerinaj, rupând pactele pentru trecerea în siguranță a pelerinilor. Resimțit de această încălcare a armistițiului, Saladin și-a adunat imediat armata și s-a pregătit să lovească, devastând inamicul.

La 11 mai 1182, Saladin a părăsitEgiptul și și-a condus armata la nord, spre Damasc, prin Ayla, pe Marea Roșie. În vecinătatea castelului Belvoir, armata Ayyubid s-a confruntat cu cruciați. Soldații lui Saladin au încercat să perturbe formația Cruciaților plouând cu săgeți de la arcașii lor, prin atacuri parțiale și prin retrageri simulate. Cu această ocazie, francii nu au putut fi nici tentați să ducă o luptă campată, nici opriți. Incapabil să facă o impresie asupra gazdei latine, Saladin a întrerupt bătălia curentă și s-a întors la Damasc.

În mai 1182, Saladin a capturat Alep după un scurt asediu; noul guvernator al orașului, Imad al-Din Zangi al II-lea, fusese nepopular în rândul supușilor săi și s-a predat Alep după ce Saladin a fost de acord să restabilească controlul anterior al lui Zangi al II-lea asupra Sinjar, Raqqa și Nusaybin, care ulterior aveau să servească drept teritorii vasale ale Ayyubiților. . Alep a intrat oficial în mâinile Ayyubide pe 12 iunie. A doua zi, Saladin a mers la Harim, lângă Antiohia ținută de cruciați și a cucerit orașul. Predarea Alepului și loialitatea lui Saladin față de Zangi al II-lea l-au lăsat pe Izz al-Din al-Mas'ud din Mosul singurul rival musulman major al Ayyubiților. Mosul fusese supus unui scurt asediu în toamna anului 1182, dar după medierea califului abbasid an-Nasir, Saladin și-a retras forțele.

Până în septembrie 1183, Baldwin, schilodit de lepră, nu mai putea funcționa ca monarh. Guy de Lusignan, care se căsătorise cu sora lui Baldwin, Sibylla de Ierusalim, în 1180, a fost numit regent.

La 24 august 1183, Saladin s-a întors la Damasc, după ce a cucerit Alep și mai multe orașe din Mesopotamia pentru imperiul său. Trecând râul Iordan, gazda Ayyubid a jefuit orașul abandonat Baisan. Continuând spre vest, în sus pe Valea Jezreel, Saladin și-a stabilit armata în apropierea unor izvoare la aproximativ 8 km sud-est de al-Fule. În același timp, liderul musulman a trimis numeroase coloane pentru a deteriora cât mai multe proprietăți. Raiders au distrus satele Jenin și Afrabala, au atacat mănăstirea de pe Muntele Tabor și au șters un contingent din Kerak care încerca să se alăture armatei de câmp cruciate.

Așteptându-se la un atac, Guy din Lusignan a adunat gazda cruciaților la La Sephorie. Când rapoartele de informații au detectat ruta de invazie a lui Saladin, Guy a mers cu armata de câmp către micul castel din La Fève (al-Fule). Armata sa a fost umflată de pelerini și marinari italieni până la o dimensiune de 1.300–1.500 de cavaleri, 1.500 de turcopoli și peste 15.000 de infanterie. S-a spus că aceasta este cea mai mare armată latină adunată „în memoria vie”. S-a luptat cu armata Ayyubid a lui Saladin pentru mai mult de o săptămână în septembrie și octombrie 1183. Luptele s-au încheiat pe 6 octombrie, Saladin fiind forțat să se retragă.

Guy a fost aspru criticat de unii pentru că nu a reușit să ducă o bătălie majoră atunci când a comandat o gazdă atât de mare. Alții, în mare parte baroni nativi, precum Raymond al III-lea de Tripoli, i-au susținut strategia prudentă. Ei au subliniat că armata lui Saladin era pregătită pe un teren accidentat, nepotrivit pentru o încărcătură grea de cavalerie francă. La scurt timp după această bătălie, Guy și-a pierdut poziția de regent.

Kerak a fost fortăreața lui Raynald de Châtillon, Lordul Oultrejordain, la 124 km sud de Amman. Raynald a atacat rulotele care făceau comerț în apropierea castelului Kerak de ani de zile. Cel mai îndrăzneț raid al lui Raynald a fost o expediție navală din 1182 pe Marea Roșie până la Mecca și El Medina. El a jefuit continuu coasta Mării Roșii și a amenințat rutele pelerinilor către Mecca în primăvara anului 1183. El a capturat orașul Aqaba, oferindu-i o bază de operațiuni împotriva celui mai sfânt oraș al islamului, Mecca. Saladin, un musulman sunit și liderul forțelor musulmane, a decis că castelul Kerak ar fi o țintă ideală pentru un atac musulman, mai ales datorită faptului că este un bloc pe ruta dinEgipt către Damasc. La începutul lunii decembrie, Saladin a primit vestea că armata regelui Baldwin era pe drum. Aflând acest lucru, a abandonat asediul și a fugit la Damasc.

Saladin a lansat o ofensivă împotriva castelului lui Reynald de la Kerak în 1187, lăsându-l pe fiul său al Melik al-Afdal ca comandant al unei contingente la Resulma. Ca răspuns la amenințarea care invadează, Guy a adunat Înalta Curte la Ierusalim. O delegație a lui Gerard de Ridefort, maestru al Cavalerilor Templieri ; Roger de Moulins, maestru al Cavalerilor Spitalieri ; Balian de Ibelin, Josicus, Arhiepiscopul Tirului; și Reginal Grenier, domnul Sidon, au fost aleși să călătorească la Tiberiade pentru a face pace cu Raymond.

Între timp, al-Afdal a adunat un grup de raid pentru a jefui pământul din jurul Acre, în timp ce Saladin a asediat Kerak. al-Afdal l-a trimis pe Muzzafar ad-Din Gökböri, emirul Edesei, să conducă această expediție, însoțit de doi emiri de rang, Qaymaz al-Najami și Dildirim al-Yarugi. Știind că trupele sale erau gata să intre pe teritoriul lui Raymond, Saladin a fost de acord ca grupul de raid să treacă doar prin Galileea în drum spre Acre, lăsând pământurile lui Raymond neatinse. În sursele franceze, acest grup de raid era format din aproximativ 7000 de forțe; cu toate acestea, istoricii moderni cred că 700 de forțe sunt mai precise.

În dimineața zilei de 1 mai, armata francă a călărit spre est de Nazaret și s-a întâlnit cu grupul de raid ayyubide la izvoarele Cresson. Cavaleria francă a lansat o ofensivă inițială, prinzând forțele Ayyubide sub garda. Cu toate acestea, acest lucru a separat cavaleria francă de infanterie. Potrivit lui Ali ibn al-Althir, corp la corp care a urmat a fost egal; cu toate acestea, forțele Ayyubide au reușit să înfrângă armata francă divizată. Numai Gerard și o mână de cavaleri au scăpat de moarte, iar ayyubiții au luat un număr necunoscut de prizonieri. Trupele lui Gokbori au început să jefuiască zona înconjurătoare înainte de a se întoarce pe teritoriul lui Raymond.

Bătălia de la Hattin, purtată la 4 iulie 1187 lângă Tiberiade, în Israelul actual, a fost o ciocnire esențială între statele cruciate din Levant și forțele Ayyubide conduse de sultanul Saladin. Victoria lui Saladin a schimbat decisiv echilibrul de putere în Țara Sfântă, ducând la recucerirea musulmană a Ierusalimului și declanșând cea de-a treia Cruciadă.

Tensiunile de fundal din Regatul Ierusalimului s-au accentuat odată cu ascensiunea lui Guy de Lusignan în 1186, pe fondul unei scindări între „fracțiunea curții”, care îl susține pe Guy și „fracțiunea nobililor”, care îl sprijină pe Raymond al III-lea de Tripoli. Saladin, după ce a unificat regiunile musulmane din jurul statelor cruciate și pledând pentru jihad, a pus mâna pe aceste diviziuni interne.

Cauza imediată a bătăliei a fost încălcarea unui armistițiu de către Raynald de Châtillon, care a determinat răspunsul militar al lui Saladin. În iulie, Saladin a asediat Tiberias, provocându-i pe cruciați într-o confruntare. În ciuda sfaturilor împotriva lui, Guy din Lusignan a condus armata cruciaților din fortăreața lor pentru a-l ataca pe Saladin, căzând în capcana sa strategică.

Pe 3 iulie, cruciații, împiedicați de sete și hărțuirea forțelor musulmane, au luat decizia fatidică de a mărșălui către Izvoarele Kafr Hattin, direct în mâinile lui Saladin. Înconjurați și slăbiți, cruciații au fost învinși decisiv în ziua următoare. Bătălia a văzut capturarea liderilor cheie ai cruciaților, inclusiv Guy of Lusignan, și pierderea Adevăratei Cruci, un simbol al moralului creștin.

Consecințele au fost catastrofale pentru statele cruciate: teritoriile și orașele cheie, inclusiv Ierusalimul, au căzut în mâinile lui Saladin în lunile următoare. Bătălia a scos la iveală vulnerabilitatea statelor cruciate și a dus la mobilizarea celei de-a treia cruciade. Cu toate acestea, în ciuda campaniilor militare ulterioare, prezența cruciaților în Țara Sfântă a fost slăbită ireversibil, culminând cu eventuala declină a puterii cruciaților în regiune.

Până la jumătatea lunii septembrie, Saladin cucerise Acre, Nablus, Jaffa, Toron, Sidon, Beirut și Ascalon. Supraviețuitorii bătăliei și alți refugiați au fugit în Tir, singurul oraș capabil să reziste împotriva lui Saladin, datorită sosirii fortuite a lui Conrad de Montferrat. În Tir, Balian din Ibelin îi ceruse lui Saladin trecerea în siguranță la Ierusalim pentru a-și recupera soția Maria Comnene, regina Ierusalimului și familia lor. Saladin i-a dat curs cererii, cu condiția ca Balian să nu ia armele împotriva lui și să nu rămână la Ierusalim mai mult de o zi; cu toate acestea, Balian a încălcat această promisiune.

Balian a găsit situația din Ierusalim îngrozitoare. Orașul era plin de refugiați care fugeau de cuceririle lui Saladin, mai mulți sosind zilnic. În tot orașul erau mai puțin de paisprezece cavaleri. El s-a pregătit pentru inevitabilul asediu păstrând alimente și bani. Armatele Siriei șiEgiptului s-au adunat sub conducerea lui Saladin și, după ce a cucerit Acre, Jaffa și Cezareea, deși a asediat fără succes Tirul, sultanul a ajuns în afara Ierusalimului pe 20 septembrie.

La sfârșitul lunii septembrie, Balian a plecat cu un trimis să se întâlnească cu sultanul, oferindu-i să se predea. Saladin i-a spus lui Balian că a jurat că va lua orașul cu forța și că va accepta doar o predare necondiționată. Balian a amenințat că apărătorii vor distruge locurile sfinte musulmane, își vor măcelări propriile familii și cei 5000 de sclavi musulmani și vor arde toate bogățiile și comorile cruciaților. Până la urmă, s-a încheiat un acord.

După dezastruoasa bătălie de la Hattin, o mare parte din Țara Sfântă fusese pierdută de Saladin, inclusiv Ierusalim. Rămășițele armatei cruciaților s-au adunat în Tir, care era unul dintre orașele importante încă în mâinile creștine. Reginald de Sidon era responsabil de Tir și era în proces de negociere a capitulării acestuia cu Saladin, dar sosirea lui Conrad și a soldaților săi a împiedicat-o. Reginald a părăsit orașul pentru a-și refortifica castelul de la Belfort, iar Conrad a devenit liderul armatei. A început imediat să repare apărarea orașului și a tăiat un șanț adânc peste alunița care unește orașul de țărm, pentru a împiedica inamicul să se apropie de oraș.

Toate atacurile lui Saladin au eșuat, iar asediul a continuat, cu saliuri ocazionale ale apărătorilor, conduși de un cavaler spaniol pe nume Sancho Martin, mai cunoscut drept „cavalerul verde” datorită culorii brațelor sale. Lui Saladin i-a devenit clar că numai câștigând pe mare va putea lua orașul. El a convocat o flotă de 10 galere comandată de un marinar nord-african pe nume Abd al-Salam al-Maghribi. Flota musulmană a avut succes inițial în a forța galerele creștine în port, dar în noaptea de 29–30 decembrie, o flotă creștină de 17 galere a atacat 5 dintre galere musulmane, provocând o înfrângere decisivă și capturându-le.

După aceste evenimente, Saladin și-a convocat emirii la o conferință, pentru a discuta dacă ar trebui să se retragă sau să continue să încerce. Părerile au fost împărțite, dar Saladin, văzând starea trupelor sale, a decis să se retragă la Acre.

Asediul lui Safed (noiembrie-decembrie 1188) a făcut parte din invazia de către Saladin a Regatului Ierusalimului . Asediul castelului ținut de templieri a început la începutul lunii noiembrie 1188. Saladin i s-a alăturat fratele său, Saphadin. Saladin a folosit un număr mare de trebuchete și mine extinse. De asemenea, a menținut un blocaj foarte strâns. Potrivit lui Bahāʾ al-Dīn, condițiile erau ploioase și noroioase. La un moment dat, Saladin a specificat amplasarea a cinci trebuchete, obligând ca acestea să fie asamblate și puse la loc până dimineața.

Epuizarea proviziilor lor și nu atacurile asupra zidurilor a determinat garnizoana templieră să dea în judecată pentru pace pe 30 noiembrie. La 6 decembrie, garnizoana a ieșit în condiții. Au mers la Tir, pe care Saladin nu reușise să-l captureze într-un asediu anterior.

Papa Grigore al VIII-lea a cerut o a treia cruciadă împotriva musulmanilor la începutul anului 1189. Frederic Barbarossa al Sfântului Imperiu Roman, Filip August al Franței și Richard Inimă de Leu al Angliei au format o alianță pentru a recuceri Ierusalimul după capturarea Ierusalimului de către sultanul Ayyubid Saladin. în 1187.

În Tir, Conrad de Montferrat se înrădăcinase și rezistase cu succes asaltului lui Saladin la sfârșitul anului 1187. Apoi sultanul și-a îndreptat atenția către alte sarcini, dar apoi a încercat să negocieze predarea orașului prin tratat, deoarece la mijlocul anului 1188, primele întăriri din Europa au ajuns la Tir pe mare. Conform termenilor tratatului, Saladin avea să-l elibereze, printre altele, pe regele Guy, pe care îl capturase la Hattin. Guy avea nevoie urgent de o bază fermă din care să poată organiza un contraatac asupra lui Saladin și, din moment ce nu putea să aibă Tir, și-a îndreptat planurile spre Acre, la 50 km (31 mile) spre sud.;

Hattin părăsise Regatul Ierusalimului cu puține trupe rămase la care să apeleze. Într-un astfel de scenariu, Guy era total dependent de ajutorul multitudinii de armate și flote mici care coborau pe Levant din întreaga Europă.

Din 1189 până în 1191, Acre a fost asediată de cruciați și, în ciuda succeselor musulmane inițiale, a căzut în mâinile forțelor cruciate. A urmat un masacru de 2.700 de prizonieri de război musulmani, iar cruciații au făcut apoi planuri pentru a lua Ascalon în sud.

După capturarea lui Acre în 1191, Richard a fost conștient că trebuie să captureze portul Jaffa înainte de a face o încercare asupra Ierusalimului, Richard a început să mărșăluiască pe coasta de la Acre către Jaffa în august. Saladin, al cărui obiectiv principal era să împiedice recucerirea Ierusalimului, și-a mobilizat armata pentru a încerca să oprească înaintarea cruciaților.;

Bătălia a avut loc chiar în afara orașului Arsuf, când Saladin a întâlnit armata lui Richard în timp ce aceasta se deplasa de-a lungul coastei mediteraneene de la Acre la Jaffa, după capturarea Acre. În timpul marșului lor de la Acre, Saladin a lansat o serie de atacuri de hărțuire asupra armatei lui Richard, dar creștinii au rezistat cu succes acestor încercări de a le perturba coeziunea. În timp ce cruciații traversau câmpia la nord de Arsuf, Saladin și-a angajat întreaga armată într-o luptă campată.

Încă o dată, armata cruciaților a menținut o formație defensivă în timp ce mărșăluia, Richard așteptând momentul ideal pentru a porni un contraatac. Cu toate acestea, după ce Cavalerii Spitalieri au lansat o încărcare împotriva Ayyubiților, Richard a fost forțat să-și angajeze întreaga forță pentru a sprijini atacul. După succesul inițial, Richard a reușit să-și regrupeze armata și să obțină victoria. Bătălia a avut ca rezultat controlul creștin asupra coastei centrale palestiniene, inclusiv a portului Jaffa.

După victoria sa de la Arsuf, Richard a luat Jaffa și și-a stabilit noul sediu acolo. În noiembrie 1191, armata cruciaților a înaintat spre interior spre Ierusalim. Vremea nefavorabilă, combinată cu teama că, dacă ar asedi Ierusalimul, armata cruciaților ar putea fi prinsă în capcană de o forță de salvare, a făcut ca decizia de a se retrage înapoi pe coastă să fie luată.

În iulie 1192, armata lui Saladin a atacat și a capturat brusc Jaffa cu mii de oameni, dar Saladin a pierdut controlul asupra armatei sale din cauza furiei lor pentru masacrul de la Acre.

Ulterior, Richard a adunat o mică armată, inclusiv un mare contingent de marinari italieni, și s-a grăbit spre sud. Forțele lui Richard au luat cu asalt Jaffa de pe navele lor, iar Ayyubiții, care nu fuseseră pregătiți pentru un atac naval, au fost alungați din oraș. Richard i-a eliberat pe cei din garnizoana Cruciaților care fuseseră făcuți prizonieri, iar aceste trupe au ajutat la întărirea numărului armatei sale. Armata lui Saladin mai avea totuși superioritate numerică și au contraatacat. Saladin intenționa un atac surpriză ascuns în zori, dar forțele sale au fost descoperite; a continuat cu atacul său, dar oamenii săi erau ușor blindați și au pierdut 700 de oameni uciși din cauza rachetelor unui număr mare de arbaletari cruciați. Bătălia pentru reluarea Jaffa s-a încheiat cu un eșec total pentru Saladin, care a fost forțat să se retragă. Această bătălie a întărit foarte mult poziția statelor cruciate de coastă.

Saladin a fost forțat să finalizeze un tratat cu Richard care prevedea ca Ierusalimul să rămână sub control musulman, permițând în același timp pelerini și comercianți creștini neînarmați să viziteze orașul. Ascalon, cu apărarea demolată, va fi readus sub controlul lui Saladin. Richard a părăsit Țara Sfântă la 9 octombrie 1192.

Saladin a murit de febră la 4 martie 1193 la Damasc, la scurt timp după plecarea regelui Richard, ceea ce a dus la lupte între ramurile dinastiei Ayyubide, deoarece le-a dat moștenitorilor săi controlul asupra secțiunilor în mare parte independente ale imperiului. Cei doi fii ai săi, care controlează Damascul și Alep, luptă pentru putere, dar în cele din urmă fratele lui Saladin, al-Adil, devine sultan.

Un cutremur în Siria și Egiptul superior a provocat moartea a aproximativ 30.000 de oameni și mult mai mult din cauza foametei și a epidemilor ulterioare

Până în 1208, Regatul Georgiei a contestat stăpânirea Ayyubid în estul Anatoliei și a asediat Khilat (posesiunile lui al-Awhad). Ca răspuns, al-Adil a adunat și a condus personal o mare armată musulmană care includea emirii lui Homs, Hama și Baalbek, precum și contingente din alte principate Ayyubide pentru a sprijini al-Awhad. În timpul asediului, generalul georgian Ivane Mkhargrdzeli a căzut accidental în mâinile lui al-Awhad la periferia lui Khilat și a fost eliberat în 1210, numai după ce georgienii au fost de acord să semneze un armistițiu de treizeci de ani. Armistițiul a pus capăt amenințării georgiane asupra Armeniei Ayyubide, lăsând regiunea Lacului Van în seama ayubiților din Damasc.

După eșecul celei de -a patra cruciade , Inocențiu al III-lea a cerut din nou o cruciadă și a început să organizeze armate de cruciade conduse de Andrei al II-lea al Ungariei și Leopold al VI-lea al Austriei , cărora li se va alătura în curând Ioan de Brienne. O campanie inițială la sfârșitul anului 1217 în Siria a fost neconcludentă, iar Andrei a plecat. O armată germană condusă de clericul Oliver de Paderborn și o armată mixtă de soldați olandezi, flamanzi și frizii conduși de William I al Olandei, apoi s-au alăturat Cruciadei din Acre, cu scopul de a cuceri mai întâiEgiptul , considerat cheia Ierusalimului.

La începutul celei de-a cincea cruciade, s-a convenit ca o forță să încerce să o ia pe Damietta, situată la vărsarea râului Nil. Cruciații au plănuit apoi să folosească acest oraș ca punct de lansare pentru porțiunea de sud a unui atac cu clește asupra Ierusalimului din Acre și Suez. Controlul asupra zonei ar oferi, de asemenea, bogăție pentru a finanța continuarea cruciadei și ar reduce amenințarea din partea flotei musulmane.

În martie 1218, navele cruciate ale celei de-a cincea cruciade au pornit spre portul Acre. La sfârșitul lunii mai, forțele desemnate să asedieze Damietta au pornit. Primele nave au sosit pe 27 mai, deși principalii conducători au fost întârziați de furtuni și de pregătiri ulterioare. Forța cruciată a inclus grupuri de Cavaleri Templieri și Cavaleri Ospitalici , flote din Frisia și Italia și trupe adunate sub numeroși alți lideri militari.

Orașul, aflat sub controlul sultanului Ayyubid al-Kamil, a fost asediat în 1218 și luat de cruciați în 1219.

Bătălia de la Mansurah a fost bătălia finală din a cincea cruciada (1217–1221). A înfruntat forțele cruciaților sub legatul papal Pelagius Galvani și Ioan de Brienne, regele Ierusalimului, împotriva forțelor ayubide ale sultanului al-Kamil. Rezultatul a fost o victorie decisivă pentru egipteni și a forțat predarea cruciaților și plecarea lor din Egipt.

Stăpânii ordinelor militare au fost trimiși la Damietta cu vestea capitulării. Nu a fost bine primit, dar eventualul s-a întâmplat pe 8 septembrie 1221. Corăbiile cruciate au plecat, iar sultanul a intrat în oraș. Cruciada a cincea s-a încheiat în 1221, fără a realiza nimic. Cruciații nu au putut nici măcar să obțină întoarcerea Adevăratei Cruci. Egiptenii nu l-au putut găsi și cruciații au plecat cu mâinile goale.

A șasea Cruciadă a fost o expediție militară pentru a recuceri Ierusalimul și restul Țării Sfinte. A început la șapte ani după eșecul celei de-a cincea cruciade și a implicat foarte puține lupte reale. Manevra diplomatică a Sfântului Împărat Roman și Rege al Siciliei, Frederic al II-lea, a avut ca rezultat ca Regatul Ierusalimului să recâștige un anumit control asupra Ierusalimului pentru o mare parte din cei cincisprezece ani care au urmat, precum și asupra altor zone ale Țării Sfinte.

Armata lui Frederic nu era mare. El nu-și putea permite nici să organizeze o campanie de prelungire în Țara Sfântă. Cruciada a șasea ar fi una de negocieri. Frederick spera că o demonstrație de forță, un marș amenințător pe coastă, va fi suficient pentru a-l convinge pe al-Kamil să onoreze un acord propus care fusese negociat cu câțiva ani mai devreme. Al-Kamil a fost ocupat cu un asediu la Damasc împotriva nepotului său an-Nasir Da'ud. Apoi a fost de acord să cedeze Ierusalimul francilor, împreună cu un coridor îngust către coastă.

Tratatul a fost încheiat la 18 februarie 1229 și a implicat, de asemenea, un armistițiu de zece ani. În ea, al-Kamil a predat Ierusalimul, cu excepția unor locuri sfinte musulmane. Frederic a primit, de asemenea, Betleem și Nazaret, parte din districtul Sidon, și Jaffa și Toron, dominând coasta. Frederic a intrat în Ierusalim la 17 martie 1229 și a primit predarea oficială a orașului de către agentul lui al-Kamil.

Asediul Damascului din 1229 a făcut parte dintr-un război de succesiune Ayyubid asupra Damascului care a izbucnit după moartea lui al-Muʿaẓẓam I în 1227. Fiul domnitorului regretat, al-Nāṣir Dāʾūd, a preluat de facto controlul orașului în opoziție cu al. -Kāmil, sultanul Ayyubid dinEgipt . În războiul care a urmat, al-Nāṣir a pierdut Damascul, dar și-a păstrat autonomia, conducând de la al-Karak.

Jalal ad-Din a fost ultimul conducător al șahilor Khwarezm. De fapt, teritoriul sultanatului fusese anexat de Imperiul Mongol în timpul domniei tatălui lui Jalal ad-Din, Alaaddin Muhammad; dar Jalal ad-Din a continuat să lupte cu o mică armată. În 1225, s-a retras în Azerbaidjan și a fondat un principat în jurul Maraghehului, Azerbaidjanul de Est. Deși inițial a format o alianță cusultanatul selgiucizi din Rûm împotriva mongolilor , din motive necunoscute, ulterior sa răzgândit și a început ostilitățile împotriva selgiucizilor . În 1230, el a cucerit Ahlat, (în ceea ce este acum provincia Bitlis, Turcia) un important oraș cultural al epocii de la ayubiți, ceea ce a dus la o alianță între selgiucizi și ayubiți. Jalal ad-Din, pe de altă parte, sa aliat cu Jahan Shah, guvernatorul rebel selgiuk al Erzurum.

În prima zi, alianța a preluat unele poziții de la Khwarezmieni, dar ocupanții au abandonat pozițiile nou capturate pe timp de noapte. Jalal al-Din sa abținut să atace. Alianța a început din nou un atac în zorii următoare, dar au fost respinși înapoi. După ce au respins armata aliată, Khwarezmienii au încărcat înainte și l-au forțat pe Kaykubad I să se retragă mai departe. Pozițiile pierdute au fost capturate înapoi. Al-Ashraf, comandantul armateimameluce , a întărit diviziile lui Kaykubad. După ce a văzut întăririle, Jalal al-Din a concluzionat că bătălia este pierdută, din cauza superiorității numerice a alianței și a abandonat câmpul de luptă.

Această bătălie a fost ultima bătălie a lui Jalal ad-Din, deoarece acesta și-a pierdut armata și, în timp ce scăpa deghizat, a fost văzut și ucis în 1231. Principatul său de scurtă durată a fost cucerit de mongoli.

Împăratul Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman a condus a șasea cruciada din 1228 până în 1229 și a revendicat titlul de rege al Ierusalimului ca soț al Isabelei a II-a a Ierusalimului, regina din 1212. Cu toate acestea, Ierusalimul nu a rămas mult timp în mâinile creștinilor. , întrucât acesta din urmă nu controla suficient împrejurimile orașului pentru a putea asigura o apărare eficientă.

În 1244, Ayyubiții au permis Khwarazmienilor, al căror imperiu fusese distrus de mongoli în 1231, să atace orașul. Asediul a avut loc pe 15 iulie, iar orașul a căzut rapid. Khwarazmienii l-au jefuit și au lăsat-o într-o stare de ruină atât de mare încât a devenit inutilizabilă atât pentru creștini, cât și pentru musulmani. Jefuirea orașului și masacrul care l-a însoțit l-au încurajat pe regele Franței Ludovic al IX-lea să organizeze Cruciada a șaptea.

Diverse familii ale Ayyubids se aliază cu Cruciații împotriva Ayyubid Sultan as-Salih Ayyub, dar el este capabil să le învingă în Bătălia de la La Forbie. Regatul Ierusalimului se prăbușește și el începe să consolideze puterea asupra diferitelor facțiuni Ayyubide.

Victoria Ayyubid rezultată a dus la apelul pentru a șaptea Cruciadă și a marcat prăbușirea puterii creștine în Țara Sfântă.

Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, cruciații s-au convins căEgiptul , inima forțelor și arsenalului Islamului, era un obstacol în calea ambiției lor de a cuceri Ierusalimul, pe care îl pierduseră pentru a doua oară în 1244. În 1245, în timpul Primului Sinod. de Lyon, Papa Inocențiu al IV-lea și-a oferit întregul sprijin celei de-a șaptea cruciade pregătite de Ludovic al IX-lea, regele Franței. Obiectivele celei de-a șaptea cruciade au fost distrugerea dinastiei Ayyubide din Egipt și Siria și recucerirea Ierusalimului.

Navele celei de-a șaptea cruciade, conduse de frații regelui Ludovic, Charles d'Anjou și Robert d'Artois, au navigat din Aigues-Mortes și Marsilia către Cipru în toamna anului 1248, iar apoi mai departe înEgipt . Navele au intrat în apele egiptene, iar trupele celei de-a șaptea cruciade au debarcat la Damietta în iunie 1249.

Emir Fakhr ad-Din Yusuf, comandantul garnizoanei Ayyubide din Damietta, s-a retras în tabăra sultanului din Ashmum-Tanah, provocând o mare panică în rândul locuitorilor din Damietta, care au fugit din oraș, părăsind podul care lega vestul. malul Nilului cu Damietta intactă. Cruciații au trecut peste pod și au ocupat Damietta, care era pustie. Cruciații au fost încurajați de vestea morții sultanului Ayyubid, as-Salih Ayyub. Cruciații și-au început marșul spre Cairo.

Devreme în dimineața zilei de 11 februarie, forțele musulmane au lansat o ofensivă împotriva armatei francilor, cu foc grecesc, dar au fost respinse cu pierderi grele, s-au încheiat cu o victorie a francilor.

Pe 27 februarie, Turanshah, noul sultan, a sosit înEgipt de la Hasankeyf și a mers direct la Al Mansurah pentru a conduce armata egipteană. Navele au fost transportate pe uscat și aruncate în Nil (în Bahr al-Mahala) în spatele navelor cruciaților care tăiau linia de întărire de la Damietta și asediau forța de cruciada regelui Ludovic al IX-lea. Egiptenii au folosit focul grecesc și au distrus și au pus mâna pe multe nave și vase de aprovizionare. În curând, cruciații asediați au suferit de atacuri devastatoare, foamete și boli. Unii cruciați și-au pierdut credința și au părăsit partea musulmană.

Regele Ludovic al IX-lea le-a propus egiptenilor predarea Damiettei în schimbul Ierusalimului și a unor orașe de pe coasta Siriei. Egiptenii, conștienți de situația mizerabilă a cruciaților, au refuzat oferta regelui asediat. Pe 5 aprilie acoperiți de întunericul nopții, cruciații și-au evacuat tabăra și au început să fugă spre nord, spre Damietta. În panica și graba lor, ei au neglijat să distrugă un pod de pontoane pe care îl instalaseră peste canal. Egiptenii au traversat canalul peste pod și i-au urmat până la Fariskur, unde egiptenii i-au distrus complet pe cruciați pe 6 aprilie. Mii de cruciați au fost uciși sau luați prizonieri. Ludovic al IX-lea s-a predat împreună cu cei doi frați ai săi Charles d'Anjou și Alphonse de Poitiers. Coiful regelui Ludovic a fost expus în Siria.

Al-Mu'azzam Turan-Shah i-a înstrăinat pemameluci la scurt timp după victoria lor de la Mansurah și i-a amenințat în mod constant pe ei și pe Shajar al-Durr. Temându-se pentru pozițiile lor de putere, mamelucii bahri s-au revoltat împotriva sultanului și l-au ucis în aprilie 1250. Aybak s-a căsătorit cu Shajar al-Durr și, ulterior, a preluat guvernul dinEgipt în numele lui al-Ashraf al II-lea, care a devenit sultan, dar doar nominal.

În decembrie 1250, An-Nasir Yusuf a atacatEgiptul după ce a auzit despre moartea lui al-Mu'azzam Turan-Shah și ascensiunea lui Shajar al-Durr. Armata lui An-Nasir Yusuf era mult mai mare și mai bine echipată decât cea a armatei egiptene, formată din forțele din Alep, Homs, Hama și cele ale singurilor fii supraviețuitori ai lui Saladin, Nusrat ad-Din și Turan-Shah ibn Salah ad- Din. Cu toate acestea, a suferit o înfrângere majoră din partea forțelor lui Aybak. An-Nasir Yusuf s-a întors ulterior în Siria, care îi scăpa încet de sub control.

Mamelucii au încheiat o alianță cu cruciați în martie 1252 și au fost de acord să lanseze împreună o campanie împotriva lui an-Nasir Yusuf. Regele Louis, care fusese eliberat după uciderea lui al-Mu'azzam Turan-Shah, și-a condus armata la Jaffa, în timp ce Aybak intenționa să-și trimită forțele în Gaza. După ce a auzit despre alianță, an-Nasir Yusuf a trimis imediat o forță la Tell al-Ajjul, chiar în afara Gazei, pentru a preveni unirea armatelor mameluci și cruciați.;

Dându-și seama că un război între ei i-ar fi de folos cruciaților, Aybak și an-Nasir Yusuf au acceptat medierea abbazidă prin Najm ad-Din al-Badhirai. În aprilie 1253, a fost semnat un tratat prin care mamelucii își vor păstra controlul asupra întregului Egipt și Palestina până la, dar fără a include, Nablus, în timp ce an-Nasir Yusuf va fi confirmat ca conducător al Siriei musulmane. Astfel, stăpânirea Ayyubid a fost încheiată oficial în Egipt.

Marele Han mongol , Möngke, a emis o directivă fratelui său Hulagu de a extinde tărâmurile imperiului până la râul Nil. Acesta din urmă a ridicat o armată de 120.000 de oameni și, în 1258, a jefuit Bagdadul și și-a măcelărit locuitorii, inclusiv califul al-Musta'sim și cea mai mare parte a familiei sale. An-Nasir Yusuf a trimis apoi o delegație la Hulagu, repetându-și protestele de supunere. Hulagu a refuzat să accepte termenii și astfel an-Nasir Yusuf a cerut ajutor de la Cairo. Alep a fost asediată în curând în decurs de o săptămână și în ianuarie 1260 a căzut în mâinile mongolilor. Distrugerea Alepului a provocat panică în Siria musulmană. Damascul a capitulat după sosirea armatei mongole, dar nu a fost jefuit ca alte orașe musulmane capturate. Mongolii au continuat prin a cuceri Samaria, ucigând cea mai mare parte a garnizoanei Ayyubide din Nablus, apoi au înaintat nestingheriți spre sud, până în Gaza. An-Nasir Yusuf a fost în curând capturat de mongoli și folosit pentru a convinge garnizoana de la Ajlun să capituleze.;

La 3 septembrie 1260, armatamamelucă dinEgipt, condusă de Qutuz și Baibars, a contestat autoritatea mongolă și și-a învins decisiv forțele în bătălia de la Ain Jalut, în afara orașului Zir'in, în Valea Jezreel. Cinci zile mai târziu, mamelucii au luat Damascul și, într-o lună, cea mai mare parte a Siriei a fost în mâinile mamelucilor Bahri. Între timp, an-Nasir Yusuf a fost ucis în captivitate.

În ciuda mandatului lor relativ scurt, dinastia Ayyubid a avut un efect transformator asupra regiunii, în special asupraEgiptului . Sub ayubiți, Egiptul, care anterior fusese un califat oficial șiit, a devenit forța politică și militară sunnită dominantă și centrul economic și cultural al regiunii, statut pe care îl va păstra până când va fi cucerit de otomani în 1517. De-a lungul sultanatului, stăpânirea Ayyubid a inaugurat o eră de prosperitate economică, iar facilitățile și patronajul oferite de Ayyubids au condus la o renaștere a activității intelectuale în lumea islamică. Această perioadă a fost, de asemenea, marcată de un proces ayyubid de întărire viguroasă a dominației musulmane sunite în regiune prin construirea a numeroase madrase (școli islamice de drept) în orașele lor mari. Chiar și după ce a fost răsturnat desultanatul mameluc , sultanatul construit de Saladin și ayyubiți va continua în Egipt, Levant și Hijaz încă 267 de ani.