Muhammad ibn Abdullah ibn Abd al-Muttalib ibn Hashim sa născut în Mecca ^[1] în jurul anului 570 d.Hr., ^[2] un an asociat în mod tradițional cu Anul Elefantului. Ziua lui de naștere se crede că a avut loc în luna islamică Rabi' al-Awwal. El a aparținut clanului Banu Hashim, parte a proeminentului trib Quraysh, ^[3] care a avut o influență semnificativă în vestul Arabiei, în special ca custode al Kaaba, un centru de pelerinaj. În ciuda descendenței lor distinse, clanul Banu Hashim s-a confruntat cu provocări financiare în primii ani ai lui Muhammad.

În tradiția musulmană, Muhammad este considerat un hanif, un monoteist care a respins credințele politeiste predominante în Arabia preislamică. De asemenea, se crede că este un descendent direct al lui Ismael, fiul patriarhului Avraam. ^[4]

Numele „Muhammad” înseamnă „laudabil” în arabă și este menționat de patru ori în Coran. În timpul tinereții sale, a devenit cunoscut sub numele de „al-Amin” (însemnând „cel de încredere” sau „credincios”), o reflectare a reputației sale de onestitate și integritate. Cu toate acestea, există o dezbatere între istorici dacă acest titlu i-a fost dat de comunitatea sa sau dacă a fost pur și simplu legat de numele mamei sale, Amina, cu Muhammad reprezentând forma masculină.

Tatăl lui Muhammad, Abdullah, a murit cu aproximativ șase luni înainte de nașterea sa, ^[5] lăsându-l pe Mahomed fără tată de la început. După cum era obiceiul în Arabia la acea vreme, Muhammad a fost trimis să locuiască cu o mamă adoptivă, Halima bint Abi Dhu'ayb, și cu soțul ei în deșert, unde a rămas până la vârsta de doi ani. Se credea că mediul deșertic oferă atât beneficii pentru sănătate, cât și o legătură cu cultura tradițională arabă.

Când Muhammad avea șase ani, mama sa, Amina, ^[6] a murit din cauza unei boli în timp ce se întorcea dintr-o călătorie la Yathrib (mai târziu Medina), lăsându-l orfan. După moartea ei, grija lui Muhammad a revenit bunicului său patern, Abd al-Muttalib, liderul respectat al Banu Hashim. Muhammad a trăit sub tutela lui Abd al-Muttalib timp de doi ani până la moartea acestuia din urmă, când Muhammad avea opt ani.

După moartea bunicului său, Muhammad a fost pus sub îngrijirea unchiului său, Abu Talib, care a preluat conducerea clanului Banu Hashim. Abu Talib și-a asumat responsabilitatea de a-l crește pe Muhammad, oferindu-i un cămin stabil. Alți unchi au jucat, de asemenea, roluri în creșterea lui Muhammad: Hamza, cel mai tânăr unchi, l-a antrenat în tir cu arcul, manevrarea sabiei și alte abilități marțiale, în timp ce Abbas l-a ajutat pe Mahomed să-și găsească de lucru, încredințându-i responsabilitatea de a conduce caravanele de-a lungul rutelor comerciale, în special spre Siria. ^[7]

În timpul tinereții sale, Muhammad s-a confruntat cu multe provocări din cauza sărăciei sale. La un moment dat, i-a propus în căsătorie vărului și primei iubiri, Fakhitah bint Abi Talib. Cu toate acestea, tatăl ei, Abu Talib, a respins propunerea lui Muhammad, probabil din cauza mijloacelor sale financiare limitate, și, în schimb, a aranjat ca Fakhitah să se căsătorească cu un pretendent cu statut și bogăție mai mari. ^[8]

La vârsta de 25 de ani, averea lui Muhammad a început să se îmbunătățească. Reputația sa pentru onestitate, fiabilitate și abilități puternice de afaceri îi câștigaseră porecla „al-Amin” (cel de încredere) printre mecani. Aceste calități au atras atenția lui Khadija bint Khuwaylid, o femeie de afaceri bogată și de succes, care a gestionat un comerț prosper cu caravane. Impresionată de integritatea și competența lui Muhammad, Khadija l-a angajat să conducă una dintre caravanele ei în Siria. Gestionarea cu succes de către Muhammad a expediției a întărit și mai mult admirația ei pentru el.

Recunoscând caracterul și abilitățile sale excepționale, Khadija, care era cu 15 ani mai mare decât el, i-a propus căsătoria lui Mahomed printr-un intermediar. El a acceptat oferta ei și s-au căsătorit. Această căsătorie a marcat un punct de cotitură în viața lui Muhammad. Cu sprijinul și bogăția lui Khadija, a găsit stabilitatea financiară și un parteneriat iubitor. Căsătoria lor a fost monogamă și a rămas așa până la moartea lui Khadija. ^[9] Ea i-a născut lui Muhammad câțiva copii, inclusiv fiicele lui Zaynab, Ruqayyah, Umm Kulthum și Fatimah. Rolul lui Khadija în viața lui Muhammad a fost profund, deoarece ea nu numai că i-a oferit sprijin emoțional și financiar, ci i-a fost și alături atunci când a primit mai târziu misiunea sa profetică.

Potrivit unei narațiuni culese de istoricul Ibn Ishaq, Muhammad a fost implicat într-o poveste binecunoscută despre așezarea Pietrei Negre în zidul Kaaba în anul 605 e.n. În timpul procesului de reconstrucție, o dispută a izbucnit când a venit timpul să reinstaleze Piatra Neagră (Hajar al-Aswad), piatra venerată despre care se crede că datează din vremea lui Avraam. Fiecare clan din Quraysh dorea onoarea de a plasa Piatra Neagră în poziția sa, iar tensiunile erau mari. Pentru a rezolva problema, Meccanii au fost de acord ca prima persoană care va intra în curtea Kaaba va media disputa. Acea persoană s-a dovedit a fi Muhammad, care era cunoscut pentru integritatea și corectitudinea sa.

Muhammad a propus o soluție care a satisfăcut toate părțile. A cerut să i se aducă o mantie și a pus Piatra Neagră în centrul ei. Apoi a invitat reprezentanții fiecărui clan să ridice mantaua împreună, asigurându-se că fiecare clan are onoarea de a ridica piatra. Odată ce a fost ridicată la înălțimea potrivită, Muhammad însuși l-a fixat în peretele Kaaba. ^[9]

Acest act a demonstrat înțelepciunea și diplomația lui Muhammad, sporind și mai mult reputația sa de „al-Amin” (cel demn de încredere) printre Quraysh. De asemenea, a prefigurat rolul său viitor de unificator al triburilor într-o societate profund divizată.

În timpul vieții sale de stabilitate financiară, oferită de căsătoria cu Khadija, Muhammad a căutat adesea singurătate în Peștera Hira, cuibărit pe dealurile din afara Meccai. În această peșteră, conform tradiției islamice, în anul 610 d.Hr., la vârsta de 40 de ani, Mahomed a experimentat un eveniment care a schimbat viața. ^[2]

În timp ce medita, Gabriel – îngerul revelației – i-a apărut lui Mahomed. Gavriil i-a arătat o pânză pe care erau înscrise cuvinte și i-a poruncit: „Citește!”. Muhammad, care nu era alfabet, a răspuns: „Nu pot să citesc”. Îngerul l-a prins, aproape sufocându-l și a repetat porunca. Această secvență a avut loc de trei ori înainte ca Gabriel să recite primele versete ale ceea ce va deveni Sura Al-Alaq (Coran 96:1-5), începând cu:

Scuturat și copleșit de experiență, Muhammad a fugit din peșteră speriat. Inițial, el a crezut că ar fi putut întâlni un djinn sau și-ar fi pierdut mintea. În disperare, s-a gândit chiar să-și pună capăt vieții. Cu toate acestea, în timp ce urca muntele pentru a se arunca, Muhammad a văzut o viziune magnifică: o siluetă puternică înghițind orizontul, privindu-l din toate direcțiile. Figura, identificată mai târziu drept Gabriel, l-a asigurat de misiunea sa divină. Acest moment a marcat începutul rolului lui Muhammad ca Mesager al lui Dumnezeu.

Îngrozit și confuz, Muhammad s-a împiedicat înapoi la casa lui, tremurând și plângând: "Acoperă-mă! Acoperă-mă!" Soția lui Khadija l-a mângâiat, învelindu-l într-o mantie. Ea i-a ascultat relatarea fără îndoială, asigurându-l: „Pentru Dumnezeu, El nu te va face niciodată de rușine. Menții legăturile de familie, spui adevărul, purtați povara altora și sunteți ospitalieri cu oaspeții”.

Khadija și-a efectuat propriul test pentru a atenua temerile lui Muhammad. L-a întrebat pe Muhammad dacă Gabriel a rămas prezent în timp ce stătea în diferite poziții. Când și-a scos mantia, Muhammad a raportat că Gabriel a dispărut. Khadija a concluzionat că acesta a fost într-adevăr un înger și nu un spirit răuvoitor, afirmând credința ei în profeția lui Mahomed. ^[10]

În ciuda sprijinului neclintit al lui Khadija, experiențele lui Muhammad au fost profund neliniştitoare. Momentele sale de revelație au fost marcate de suferință vizibilă – lăsându-l adesea tremurând sau transpirat. Astfel de întâmplări au făcut comparații cu ghicitorii și pretențiile de posesie a djinnului de către contemporanii săi, care erau familiarizați cu figurile mistice din societatea arabă. Cu toate acestea, aceste relatări intense și neșlefuite sunt considerate de istorici ca fiind probabil autentice, deoarece reflectă detalii neîmpodobite, puțin probabil să fi fost fabricate mai târziu.

Inițial ezitând să-și împărtășească revelațiile, Muhammad s-a confisat doar câțiva aleși. Khadija a devenit primul credincios ^[11] , urmat de vărul său Ali ibn Abi Talib, prietenul său apropiat Abu Bakr și fiul său adoptiv Zayd ibn Harithah. De-a lungul timpului, vestea despre pretențiile lui Mahomed s-a răspândit, împărțind familia sa și oamenii din Mecca. În timp ce multe dintre generația tânără și femeile au crezut în el, o mare parte din conducerea Quraysh a rămas ferm opusă, punând terenul pentru provocările care urmau.

În anul 613 e.n., Mahomed a început să propovăduiască deschis mesajul său publicului din Mecca. ^[12] Grupul său în creștere de adepți provenea în primul rând din femei, liberi, sclavi și cei cu o poziție socială inferioară - indivizi marginalizați sau fără conexiuni tribale puternice. ^[13] Acești primi convertiți au fost profund dedicați, așteptând cu nerăbdare fiecare nouă revelație. Când Muhammad a recitat versurile revelate lui, adepții săi le-au repetat cu voce tare, le-au memorat și, pentru cei alfabetizați dintre ele, le-au transcris în scris.

Mesajul lui Muhammad a introdus practici și ritualuri care au întărit devotamentul adepților săi față de Dumnezeu (Allah). În centrul acestui lucru era rugăciunea (salat), care combina posturile fizice cu predarea spirituală – o demonstrație profundă a supunerii față de voința lui Dumnezeu, încapsulată în termenul „Islam” (însemnând „supunere”). Muhammad a subliniat, de asemenea, milostenia (zakat), stabilind obligația de caritate ca o componentă cheie a comunității musulmane, sau ummah.

În această etapă, mișcarea lui Mahomed a fost denumită tazakka – un termen care înseamnă „purificare”, reflectând concentrarea ei pe reforma spirituală și socială. Acest concept de purificare a rezonat cu cei defavorizați și cei care căutau o transformare morală a societății lor, solidificând și mai mult atractia lui Mahomed în rândul celor din afara structurilor de putere ale elitelor tribale meccane.

La început, Muhammad nu s-a confruntat cu o opoziție semnificativă din partea oamenilor din Mecca, deoarece mulți erau indiferenți față de predicarea sa timpurie. Cu toate acestea, pe măsură ce a început să le critice credințele religioase, ridicându-și în derâdere idolii și practicile politeiste, au apărut tensiuni. Quraysh, tribul dominant din Mecca, a devenit din ce în ce mai ostil, simțind că mesajul lui Muhammad le amenința cultura, unitatea socială și interesele economice legate de Kaaba. ^[14]

Quraysh l-a provocat pe Mahomed să facă minuni pentru a-și dovedi profeția. Ei i-au cerut să scoată izvoare de apă, să cheme comori sau să viziteze Paradisul și să se întoarcă cu sulurile fizice ale Coranului. Muhammad, totuși, a refuzat, afirmând că ordinea naturală a lumii în sine era dovada puterii lui Dumnezeu și că Coranul în forma sa revelată este un miracol în sine.

Nemulțumirea lor a crescut. Potrivit lui Amr ibn al-As, câțiva lideri Quraysh s-au adunat la Hijr, deplângând problemele aduse de Mohamed. L-au acuzat că își bate joc de tradițiile, că își dezonorează strămoșii și îi blestemă pe zeii. Când Muhammad a trecut în timpul tawaf-ului său în jurul Kaaba, ei i-au aruncat insulte. După ce a îndurat-o de două ori, Muhammad s-a oprit la a treia trecere și a declarat ferm: „Prin Cel care îmi ține viața în mână, îți aduc măcelul”. Surprins în tăcere, Quraysh l-a demis, recunoscând că nu fusese niciodată cunoscut ca un bărbat violent.

Quraysh a încercat să-l atragă pe Muhammad să-și abandoneze misiunea. I-au oferit intrarea în cercul interior al negustorilor și perspectiva unei căsătorii prestigioase, dar Muhammad le-a refuzat pe ambele. Frustrați, au apelat la Abu Talib, unchiul și protectorul lui Muhammad, cerându-l să-l renege pe Mahomed:

„Dumnezeu, nu mai putem suporta această defăimare a strămoșilor noștri, această batjocură a valorilor noastre tradiționale, acest abuz asupra zeilor noștri. Fie îl oprești tu însuți pe Mahomed, fie trebuie să ne lași să-l oprim”.

La început, Abu Talib a respins amenințările lor ca fiind o retorică goală. Dar pe măsură ce predica lui Mahomed s-a intensificat, Abu Talib și-a exprimat îngrijorarea, cerându-i nepotului său să nu pună asupra lui o povară pe care nu o poate suporta. Muhammad, profund mișcat, a răspuns:

„Chiar dacă ai pune soarele în mâna mea dreaptă și luna în stânga mea, nu aș abandona această misiune până când Dumnezeu nu o va face să prevaleze sau pieri în încercare”.

Văzând hotărârea lui Muhammad, Abu Talib l-a sunat înapoi și l-a liniștit: „Spune ce vrei, căci, Dumnezeule, nu te voi renunța niciodată”. Acest sprijin neclintit din partea lui Abu Talib i-a permis lui Muhammad să continue predicarea, deși a adâncit frustrarea Quraysh și a pregătit scena pentru o opoziție mai mare.

Persecuția musulmanilor a început încet, dar a devenit mai aspră cu timpul. Cei din clasele sociale inferioare – sclavi, liberi și servitori – erau cei mai vulnerabili la abuz. Printre ei s-a numărat Sumayyah bint Khabbab și soțul ei Yasir. Stăpânul lor, Abu Jahl, un oponent ferm al lui Muhammad, i-a torturat fără încetare, cerându-le să renunțe la noua lor credință. În ciuda suferinței lor, Sumayyah a refuzat să cedeze. Sfidarea ei l-a înfuriat pe Abu Jahl și, într-un act de cruzime brutală, el a ucis-o, făcând-o prima martiră a islamului. Și Yasir a avut aceeași soartă. Moartea lor a devenit un simbol întunecat al opresiunii crescânde a Quraysh.

O altă victimă a mâniei Quraysh a fost Bilal, un sclav care îmbrățișase islamul. Stăpânul său, Umayya ibn Khalaf, a fost neînduplecat în pedeapsa sa. Îl târă pe Bilal pe străzile arzătoare din Mecca cu o frânghie legată de gât, cu trupul zgâriindu-i pământul. În unele zile, Umayya l-a înfășurat pe Bilal în piele de vacă crudă, lăsându-l să se coacă sub soarele fără milă, în timp ce mirosul pieii putrede îl sufoca. Alteori, Bilal era înlănțuit și întins pe nisipul arzând, cu pieptul prins de pietre grele. De-a lungul tuturor, vocea lui Bilal a rămas neclintită în timp ce a repetat un cuvânt: „Ahad, Ahad” — „Unul, Unul”, o declarație a unității lui Dumnezeu. Sfidarea lui a devenit un strigăt de rezistență, răsunând pe străzile din Mecca.

Nici Quraysh nu l-a cruțat pe Mahomed, deși el a fost oarecum protejat de familia lui. Unchiul său, Abu Talib, șeful clanului Banu Hashim, i-a oferit un strat de protecție pe care Quraysh nu a îndrăznit să îl traverseze complet. Totuși, l-au chinuit în alte moduri. Abu Lahab, celălalt unchi al lui Muhammad și unul dintre cei mai înverșunați adversari ai săi, arunca cu pietre în el și își bate joc de el necontenit. Soția lui Abu Lahab, Umm Jamil, arunca zilnic mizeria în fața ușii lui Muhammad, lăsându-l să le curețe singur.

Au fost și alte momente care au demonstrat adâncimea disprețului Quraysh. Odată, în timp ce Muhammad era în prosternare în timpul rugăciunii, Uqba ibn Abi Mu'ayt a venit în față și a adus intestinele putrede ale unei cămile, aruncându-le pe spate. Muhammad a rămas în poziția lui, tăcut și nemișcat, în timp ce bărbații batjocoreau și râdeau în jurul lui. Când fiica lui, Fatima, a venit și a îndepărtat mizeria, ea a plâns la vederea umilinței tatălui ei. Muhammad, calm ca întotdeauna, a liniştit-o, chiar dacă duşmanii lui continuau să-l batjocorească.

Opoziția a ajuns la un punct de rupere când Quraysh a impus un boicot dur asupra clanului lui Muhammad, Banu Hashim, și aliaților lor, Banu al-Muttalib. Quraysh au adunat și au întocmit un document care declara că nimeni nu se va căsători cu aceste clanuri, nu va face comerț cu ei sau le va vinde alimente sau bunuri. A fost o măsură severă menită să-l izoleze pe Mahomed și să-și forțeze familia să-l predea. Din loialitate, Abu Talib a mutat clanurile într-o vale îngustă cunoscută sub numele de Shi'b din Abu Talib. Timp de trei ani, au suferit greutăți imense. Rezervele erau rare, iar strigătele de foame răsunau prin vale, mai ales din partea copiilor. Frunzele și rădăcinile au devenit hrana lor slabă. Vizitatorii care încercau să aducă mâncare erau adesea blocați de Quraysh.

În cele din urmă, au intervenit rude simpatice cu clanurile, iar boicotul s-a încheiat. Cu toate acestea, paguba a fost făcută. Nu după mult timp, Abu Talib, cel mai mare protector al lui Mahomed, a murit. Odată cu plecarea lui Abu Talib, Banu Hashim a intrat sub conducerea lui Abu Lahab, care nu avea nicio intenție să continue protecția fratelui său asupra lui Muhammad. Inițial, Abu Lahab a oferit o oarecare aparență de sprijin, dar acest lucru s-a transformat rapid în respingere. Muhammad ar fi declarat că Abd al-Muttalib, tatăl lui Abu Lahab, se afla în iad – o declarație care l-a înfuriat. Abu Lahab și-a retras în mod oficial protecția, lăsându-l pe Mahomed expus planurilor dușmanilor săi.

Pierderea lui Abu Talib a marcat un punct de cotitură. Poziția lui Mahomed în Mecca a devenit precară. Fără scutul unchiului său, dușmanii lui au devenit mai îndrăzneți și șoaptele de asasinat au început să circule. Între timp, persecuția adepților lui Mahomed a continuat fără încetare. Sclavii au fost torturați, părul a fost răsucit cu cruzime, pietre au fost aruncate și insultele zburau ca săgețile prin aer.

Până la 622, situația a atins punctul de rupere. Comploturile Quraysh de a-l ucide pe Muhammad au devenit mai organizate și mai periculoase. ^[15] Simțind amenințarea iminentă, Muhammad și câteva sute de adepți ai săi au luat decizia de a părăsi Mecca. Hijrah – migrația către Medina – a marcat un nou capitol, unul care avea să le ofere lui Mahomed și adepților săi spațiul necesar pentru a-și stabili comunitatea și a începe din nou. Dar cei doisprezece ani de persecuție din Mecca îi transformaseră într-un grup rezistent, ferm în credința lor și neclintit în misiunea lor.

Persecuția adepților lui Muhammad din Mecca a devenit mai intensă pe măsură ce numărul lor creștea. Quraysh, revoltați de criticile lui Mahomed la adresa idolilor și tradițiilor lor, au început să-și ținteze însoțitorii cu violență și cruzime. Privind suferința lor, Muhammad i-a sfătuit pe tovarășii săi să caute refugiu în altă parte, unde să se poată închina liber, fără teamă. El i-a îndreptat către Regatul Aksum – un stat creștin de peste Marea Roșie în Etiopia și Eritreea de astăzi – unde știa că regele, Negus (Najashi), era cunoscut pentru dreptatea și bunătatea sa.

Această migrație către Abisinia, cunoscută și sub numele de Prima Hijrah, a marcat prima dată când adepții lui Mahomed și-au părăsit patria pentru siguranță. În anul 615 e.n., primul grup de emigranți, format din doisprezece bărbați și patru femei, inclusiv fiica lui Muhammad Ruqayyah și soțul ei Uthman ibn Affan, a pornit spre regatul aksumit. Au călătorit în portul Shu'aiba, unde s-au îmbarcat pe o navă și au traversat Marea Roșie, plătind o mică sumă pentru trecere. Muhammad i-a încredințat conducerea acestui mic grup lui Uthman ibn Maz'un, unul dintre cei mai de încredere însoțitori ai săi.

La sosirea în Aksum, musulmanilor li s-a acordat azil de către Negus. S-au trezit într-o țară sigură, departe de ostilitatea Quraysh. Cu toate acestea, după ceva timp, printre exilați s-au răspândit zvonuri că Quraysh din Mecca s-ar fi convertit la islam. Cu speranța reaprinsă, grupul a decis să se întoarcă la Mecca. Dar când au ajuns, au descoperit că zvonurile sunt false, iar persecuția nu a făcut decât să se agraveze. În 616 e.n., au fost forțați să fugă din nou, de data aceasta cu un grup mai mare de 83 de bărbați și 18 femei, dintre care mulți erau nou convertiți la islam.

Înapoi la Mecca, Quraysh s-a înfuriat să audă despre refugiul sigur al musulmanilor în Abisinia. Hotărâți să-i aducă înapoi, au trimis doi trimiși — Amr ibn al-'As și Abdullah bin Rabiah — la curtea Negusului, încărcați cu daruri din piele fină pentru rege și episcopii săi. Acești trimiși sperau să-i convingă pe Negus să-i expulzeze pe musulmani și să-i returneze persecutorilor lor din Mecca.

Negus a fost de acord să audă ambele părți. Trimișii meccani i-au acuzat pe musulmani că au inventat o nouă religie care respingea credințele strămoșilor lor și că nu respectă creștinismul. Chemat să se apere, liderul exilaților, Jafar ibn Abi Talib, a stat în fața regelui și a curții lui. Calm și hotărât, Jaʽfar a vorbit despre viețile lor anterioare în ignoranță și întuneric. Mișcat de cuvintele lui Jaʽfar, Negusul a cerut să audă mai multe. Jaʽfar a recitat apoi versete din Sura Maryam – un capitol al Coranului despre Fecioara Maria și nașterea miraculoasă a lui Isus. Cuvintele Coranului au umplut camera cu o liniște profundă. Lacrimile curgeau pe fața lui Negus în timp ce asculta, iar când Jaʽfar a terminat, regele a exclamat: „Dumnezeu, aceasta a venit din aceeași sursă cu ceea ce a adus Isus!”

Trimișii Meccani, văzându-și darurile refuzate și argumentele înfrânte, au devenit disperați. A doua zi, 'Amr ibn al-'As a încercat o altă tactică. S-a apropiat din nou de Negus, acuzând de data aceasta pe musulmani că nu-l respectă pe Isus. Negus i-a chemat încă o dată pe musulmani și i-a întrebat despre credințele lor cu privire la Isus. Cu o onestitate neclintită, Jaʽfar a răspuns: „Noi credem că Isus este spiritul lui Dumnezeu și cuvântul Său, aruncat asupra Fecioarei Maria. El este slujitorul lui Dumnezeu și mesagerul Său.”

Auzind acestea, Negusul a declarat: „Ceea ce ai spus nu este diferit de ceea ce credem noi”. Apoi s-a întors către trimiși și le-a spus: „Duceți-vă, căci nu veți face rău acestor oameni cât vor locui în țara mea”. El a ordonat ca darurile pe care le aduseseră să fie returnate și le-a respins înfrânt.

Pentru exilații musulmani, Regatul Aksum a devenit un refugiu. Erau în siguranță, liberi să-și practice credința și tratați cu bunătate și respect. Unii dintre ei s-au întors mai târziu la Mecca pentru a se alătura lui Mahomed în migrația sa la Medina în 622 d.Hr. Alții au rămas în Abisinia ani de zile și abia în 628 d.Hr., ultimii dintre exilați și-au făcut în sfârșit drum spre Medina.

În anul 619, Muhammad a suferit o imensă pierdere personală și emoțională. Moartea iubitei sale soții Khadija, care i-a fost nu numai soția, ci și cea mai apropiată confidentă și cel mai puternic susținător, a dat o lovitură grea. Khadija oferise atât stabilitate emoțională, cât și securitate financiară, dându-i lui Muhammad libertatea de a-și îndeplini misiunea. În același an, influentul unchi al lui Muhammad, Abu Talib, protectorul și liderul clanului Banu Hashim, a murit și el. Aceste pierderi duble au marcat ceea ce mai târziu a devenit cunoscut drept Anul întristării (Aam al-Huzn).

Abu Talib îl protejase pe Mahomed de cele mai grave excese ale ostilității Quraysh. În ciuda eforturilor persistente ale lui Muhammad de a-l convinge să îmbrățișeze islamul pe patul de moarte, Abu Talib a rămas dedicat credințelor politeiste ale strămoșilor săi. Odată cu trecerea sa, conducerea clanului Banu Hashim a trecut la celălalt unchi al lui Muhammad, Abu Lahab. Inițial, Abu Lahab și-a exprimat dorința de a continua să-l protejeze pe Mahomed. Cu toate acestea, acest sprijin fragil s-a evaporat rapid când Muhammad a declarat că atât Abu Talib, cât și bunicul său Abd al-Muttalib au fost destinați iadului pentru că au respins Islamul. Abu Lahab și-a retras protecția, lăsându-l pe Muhammad vulnerabil în fața agresiunii crescânde a Quraysh.

Disperat după un nou refugiu în care să poată găsi sprijin și securitate, Muhammad și-a îndreptat atenția către orașul din apropiere Ta'if, situat la sud-est de Mecca. Ta'if, renumit pentru bogăția și conducerea sa puternică, părea un refugiu promițător. Sperând să câștige favoarea orașului, Mahomed s-a apropiat de liderii săi și i-a predicat mesajul. Cu toate acestea, eforturile lui au fost întâmpinate cu dispreț și derizoriu.

Oamenii din Ta'if l-au batjocorit fără milă: „Dacă ești cu adevărat un profet, ce nevoie ai de ajutorul nostru? Dacă Dumnezeu te-a trimis ca mesager al Său, de ce nu te protejează? Și dacă Allah ar fi vrut să trimită un profet, nu ar fi putut El găsi pe cineva mai bun decât tine, un orfan slab și orfan?” Respingerea lor a devenit violentă. Oamenii și-au îndemnat tinerii să-l arunce pe Mahomed cu pietre în timp ce fugea din oraș. Barajul l-a lăsat însângerat și învinețit, cu membrele rănite în timp ce se clătina să scape.

În călătoria sa de întoarcere la Mecca, încercările lui Muhammad erau departe de a se termina. Vestea umilinței sale în Ta'if ajunsese deja la Abu Jahl și la Quraysh, care complotiseră să-i interzică reintrarea în Mecca. Temându-se pentru siguranța lui, Muhammad a căutat protecție de la diverși lideri tribali. În primul rând, i-a trimis un mesaj lui Akhnas ibn Shariq, un membru al clanului mamei sale, dar Akhnas a refuzat, invocând lipsa lui de influență în afacerile Quraysh. Apoi, Muhammad s-a îndreptat către Suhayl ibn Amr, care a refuzat și el, aderând la principiul tribal de a nu sprijini pe cineva căruia i se opune rudele sale.

În cele din urmă, Muhammad s-a apropiat de Mut'im ibn 'Adiy, şeful clanului Banu Nawfal. Mut'im a fost de acord să-i acorde protecție lui Mahomed și s-a pregătit pe sine și pe fiii săi să-l escorteze înapoi în Mecca. Dimineața devreme, Mut'im și fiii săi, înarmați și pregătiți, l-au însoțit pe Mahomed în oraș, stând ca un scut între el și dușmanii săi. Când Abu Jahl a văzut afișajul, l-a întrebat pe Mut'im: „Este această protecție din loialitate sau ai îmbrățișat religia lui?” Mut'im a răspuns ferm: „Este doar protecție”. La aceasta, Abu Jahl a recunoscut fără tragere de inimă: „Vom proteja pe oricine îl veți proteja”.

Această intervenție a lui Mut'im ibn 'Adiy i-a permis lui Muhammad să se întoarcă în siguranță la Mecca, deși situația lui a rămas precară. Pierderea sprijinului neclintit al lui Khadija și a protecției lui Abu Talib îl lăsaseră din ce în ce mai izolat. Respingerea de la Ta'if a adâncit sentimentul de abandon. Cu toate acestea, prin aceste încercări, credința lui Mahomed a rămas neclintită, iar hotărârea lui de a-și îndeplini misiunea nu a făcut decât să se întărească.

Tradiția islamică spune că în 620, Mohamed a experimentat Isra și Mi'raj, o călătorie miraculoasă de o noapte, despre care se spune că a avut loc împreună cu îngerul Gabriel. La începutul călătoriei, Isra, se spune că el a călătorit de la Mecca pe un corcel înaripat până la „cea mai îndepărtată moschee”. Mai târziu, în timpul Mi'raj, se spune că Muhammad a făcut o călătorie în rai și iadul și a vorbit cu profeți anteriori, precum Avraam, Moise și Isus. Ibn Ishaq, autorul primei biografii a lui Muhammad, prezintă evenimentul ca pe o experiență spirituală; istoricii de mai târziu, precum Al-Tabari și Ibn Kathir, îl prezintă ca pe o călătorie fizică.

Unii savanți occidentali susțin că călătoria Isra și Mi'raj a călătorit prin ceruri de la incinta sacră de la Mecca până la al-Baytu l-Maʿmur ceresc (prototipul ceresc al Kaaba); tradițiile ulterioare indică călătoria lui Mahomed ca fiind de la Mecca la Ierusalim.

Pe măsură ce rezistența la mesajul lui Mahomed s-a intensificat în Mecca, el și-a îndreptat atenția dincolo de oraș, țintindu-i pe non-meccanii care participau la târguri și pelerinaje. În timpul acestor eforturi, Muhammad a avut o întâlnire întâmplătoare cu șase bărbați din tribul Banu Khazraj. Acești bărbați, veniți din Yathrib (mai târziu Medina), se ciocneau de mult cu triburile evreiești vecine. Evreii i-au avertizat cu privire la venirea unui profet care le va ajuta cauza și va aduce pedeapsă adversarilor lor. Când oamenii Khazraj au auzit mesajul lui Mahomed despre monoteism și promisiunea unei noi credințe, ei și-au șoptit unul altuia: „Acesta este chiar profetul despre care ne-au avertizat evreii. Să nu amânăm să ne angajăm înainte ca ei să ajungă la el.” Convinși de profeția sa, ei au îmbrățișat islamul și s-au întors la Yathrib, răspândind vestea despre întâlnirea lor. Speranța lor era să-și unească orașul divizat – rupt de rivalitatea tribală dintre Khazraj și omologii lor, Banu Aws – sub conducerea lui Muhammad.

În anul următor, grupul inițial de convertiți s-a întors să-l întâlnească pe Mahomed, de data aceasta aducând încă șapte persoane, inclusiv membri ai tribului rival Aws. S-au adunat în secret lângă Mecca, la al-Aqabah, un pas de munte, și și-au jurat loialitatea față de Mahomed. Acesta a fost primul jurământ al lui Aqabah, un jurământ de credință și ascultare. Recunoscând potențialul ca mesajul său să prindă rădăcini în Yathrib, Muhammad l-a trimis pe Mus'ab ibn Umayr, unul dintre tovarășii săi de încredere, să-i însoțească înapoi. Mus'ab a fost însărcinat să-i învețe pe noii convertiți despre islam și să răspândească mesajul acestuia în rândul oamenilor din orașul oază.

Până în 622 e.n., eforturile lui Mahomed au dat roade. Yathrib a început să vadă un număr tot mai mare de convertiți, inclusiv atât Banu Aws, cât și Banu Khazraj. Promisiunea unei credințe care predica unitatea și dreptatea a rezonat profund într-un oraș epuizat de conflictele tribale. În acel an, în timpul sezonului pelerinajului, șaptezeci și cinci de bărbați și două femei din Yathrib l-au întâlnit în secret pe Muhammad la Aqabah din nou. Această întâlnire clandestină a devenit cunoscută sub numele de Al Doilea Angajament al lui Aqabah sau Angajarea Războiului. Muhammad sa adresat grupului, cerând loialitatea lor neclintită și protecția lor: „Angajați-vă să mă protejați așa cum v-ați proteja propriile femei și copii”. Oamenii din Yathrib au fost de acord, promițându-și loialitatea în schimbul Paradisului.

Unul dintre lideri, al-Bara, l-a asigurat cu nerăbdare pe Muhammad de puterea lor în luptă, în timp ce un altul, Abu al-Haytham, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la ruperea legăturilor lor cu triburile evreiești. Dacă Muhammad i-ar fi abandonat după ce a obținut victoria? Muhammad l-a asigurat: „Eu sunt din partea ta. Soarta ta este soarta mea, în război și în pace.” Cu această declarație, ei și-au sigilat pactul, selectând doisprezece delegați – nouă din Khazraj și trei dintre Aws – pentru a reprezenta comunitatea și a supraveghea acordul.

Angajamentele de la Aqabah au marcat un punct de cotitură. Muhammad avea acum un refugiu sigur în Yathrib și o comunitate gata să-l apere. Curând după aceea, el și-a instruit adepții din Mecca să emigreze la Yathrib. Plecarea s-a desfășurat pe parcursul a trei luni, cu grupuri mici plecând în liniște pentru a evita depistarea. Multe familii s-au confruntat cu opoziție, deoarece Quraysh a încercat să-și împiedice rudele să plece, dar în cele din urmă, Mecca a fost golită de populația sa musulmană.

Muhammad, însă, a rămas în urmă, asigurând plecarea în siguranță a adepților săi. Dar Quraysh nu au fost ignoranți de aceste evoluții. În disperare, Abu Jahl a propus un plan final: Muhammad trebuie ucis, dar actul ar trebui să implice reprezentanți ai fiecărui clan din Mecca. În acest fel, niciun clan nu ar putea fi acuzat, iar Banu Hashim — tribul lui Muhammad — ar fi forțat să accepte bani de sânge în loc să caute răzbunare.

Tradiția islamică povestește că Mahomed a aflat despre acest complot prin îngerul Gabriel. În acea noapte, el l-a rugat pe tânărul său văr Ali ibn Abi Talib să stea întins în patul său, acoperit cu mantia verde distinctivă a lui Muhammad. Ali a fost de acord, chiar și cu riscul vieții sale. Asasinii au înconjurat casa lui Muhammad, așteptând ca acesta să iasă în zori. Fără să știe, Muhammad scăpase deja prin spate. Când au intrat în sfârșit, au fost șocați să-l găsească pe Ali în locul lui Muhammad. Quraysh s-a înfuriat, oferind o recompensă de 100 de cămile pentru capturarea lui Muhammad - viu sau mort.

Între timp, Muhammad și cel mai apropiat însoțitor al său, Abu Bakr, s-au refugiat în peștera de pe Muntele Thawr, situată chiar în afara Meccai. Timp de trei zile, ei au rămas ascunși în timp ce familia lui Abu Bakr le-a adus mâncare și actualizări despre activitatea Quraysh. În cele din urmă, au pornit în călătoria lor spre Yathrib, îndrumați de Abdallah ibn Arqat, un păgân care cunoștea bine traseele deșertului.

Pe 4 septembrie 622, Muhammad a sosit la Yathrib, marcând începutul unui nou capitol în misiunea sa. Migrația, cunoscută sub numele de Hijrah – adică „ruperea legăturilor de rudenie” – nu a fost doar o mutare fizică, ci o ruptură decisivă cu persecuția Quraysh. Musulmanii meccani care au migrat au fost numiți Muhajirun (emigranți), în timp ce susținătorii mediniani care i-au primit au devenit cunoscuți ca Ansar (ajutorați).

Yathrib, un oraș oază înverzit la peste 260 de mile nord de Mecca, fusese de multă vreme casa atât triburilor arabe, cât și comunităților evreiești. Banu Aws și Banu Khazraj petrecuseră generații blocați în vrăji de sânge, în timp ce triburile evreiești – Banu Qaynuqa, Banu Nadir și Banu Qurayza – se stabiliseră în regiune cu secole mai devreme, cultivând pământul și angajându-se în comerț. De ani de zile, triburile arabe căutaseră alianțe cu clanurile evreiești pentru a înclina balanța puterii. Acum, sosirea lui Muhammad a oferit șansa pentru ceva nou: unitate sub o singură credință și lider.

Hijrah avea să devină un moment definitoriu în istoria islamică, marcând nu numai începutul calendarului islamic, ci și nașterea comunității musulmane (Ummah). Conducerea lui Mahomed din Yathrib avea să transforme orașul în Medina, „Orașul Profetului”, un bastion al islamului și un nou centru de speranță pentru Mahomed și adepții săi.

După sosirea în Medina, Muhammad a început rapid să stabilească o fundație pentru comunitatea musulmană în creștere. La câteva zile după aşezarea sa, el a negociat cumpărarea unei bucăţi de pământ care să-i servească atât ca reşedinţă, cât şi ca loc de adunare comunală pentru credincioşi. Parcela era goală, iar construcția a fost umilă: trunchiuri de copaci susțineau acoperișul, iar podeaua a rămas neasfaltată. Nu exista un amvon elaborat – Muhammad stătea pe un simplu taburet de lemn pentru a se adresa congregației.

Structura a fost finalizată după aproximativ șapte luni, până în aprilie 623, marcând crearea primei moschei din islam. Zidul său nordic prezenta o piatră care marca direcția rugăciunii – qibla – care, la acea vreme, era îndreptată spre Ierusalim. Dincolo de a servi drept lăcaș de cult, moscheea a devenit inima comunității. A găzduit întâlniri publice, a servit drept adăpost pentru săracii care se adunau pentru pomană și îngrijire și a devenit un spațiu pentru întreaga comunitate – inclusiv evrei și creștini – să se alăture în rugăciune și închinare.

La început, nu a existat un apel organizat la rugăciune, ceea ce l-a determinat pe Mahomed să caute o soluție. Considera un corn de berbec ca cele folosite de evrei sau un clape de lemn asemănător tradițiilor creștine, dar niciunul nu se simțea potrivit. Atunci, unul dintre musulmani a avut un vis viu. În ea, un bărbat într-o mantie verde a instruit ca cineva cu o voce puternică să strige „Allahu Akbar” – „Dumnezeu este mai mare” – pentru a chema credincioșii la rugăciune. Când Muhammad a auzit de acest vis, a aprobat ideea și l-a ales pe Bilal, un fost sclav abisinian cu o voce profundă și rezonantă, să facă apelul. Acest prim adhan (chemare la rugăciune) a marcat începutul unei tradiții care continuă în lumea musulmană până în zilele noastre.

Odată cu construirea moscheii și instituirea chemării la rugăciune, Muhammad pusese bazele unui centru spiritual și social în Medina. Structura umilă a devenit un simbol al unității, al credinței și al apariției unei comunități care a depășit granițele tribale.

Bătălia de la Badr, purtată la 13 martie 624 d.Hr., a fost prima întâlnire militară majoră dintre adepții lui Mahomed și Quraysh din Mecca. Având loc în apropierea orașului Badr, la sud-vest de Medina, această bătălie a devenit un eveniment decisiv care a modelat în mod semnificativ cursul timpuriu al islamului.

Fundal

După ce Muhammad și adepții săi au migrat de la Mecca la Medina în 622 d.Hr. (Hijra), tensiunile cu Quraysh au escaladat. Meccanii confiscaseră proprietatea musulmanilor lăsați în urmă și, ca răspuns, musulmanii au început să atace caravanele Quraysh care călătoreau în apropiere de Medina. Aceste raiduri au servit nu numai ca un mijloc de a recupera bogăția pierdută, ci și ca o încercare strategică de a perturba comerțul Meccan și de a slăbi dominația lor economică.

La începutul anului 624, au sosit vestea că o caravană bogat încărcată condusă de Abu Sufyan ibn Harb se întorcea la Mecca din Levant. Muhammad a văzut o oportunitate de a intercepta rulota, care transporta mărfuri în valoare de o avere. Cu toate acestea, Abu Sufyan, simțind amenințarea, a trimis un apel disperat pentru întăriri la Mecca, în timp ce și-a deviat rulota departe de ruta obișnuită. În momentul în care Muhammad a adunat o mică forță de aproximativ 300 de oameni pentru a urmări caravana, Quraysh mobilizase deja o armată de aproximativ 1.000 de luptători sub comanda lui Amr ibn Hisham, cunoscut de musulmani sub numele de Abu Jahl.

Confruntarea a avut loc în valea Badr, o locație înconjurată de două dune de nisip și cu puțuri cruciale pentru ambele părți. Muhammad și forțele sale au campat lângă cea mai strategică fântână, întrerupând accesul la apă pentru armata Quraysh. Musulmanii, deși cu mult depășiți numeric, erau hotărâți să lupte. Conducerea și strategia lui Muhammad s-ar dovedi critice pentru rezultat.

Bătălia

Lupta a început cu o serie de dueluri, așa cum era obiceiul arab. Hamza ibn Abdul-Muttalib, unchiul lui Muhammad, l-a lovit pe primul concurent Meccan. Ali ibn Abi Talib și Ubaydah ibn al-Harith au luptat, de asemenea, cu succes, ucigând oponenții cheie din Meccan. După dueluri, ambele părți s-au lansat în luptă completă.

Meccanii, sub conducerea lui Abu Jahl, au atacat liniile musulmane. Muhammad, rugându-se cu ardoare pentru victorie, și-a încurajat oamenii să rămână statornici. În ciuda numărului lor mai mic, musulmanii au luptat cu disciplină și hotărâre. Quraysh a suferit o lovitură majoră când Muhammad a ordonat un contraatac, aruncând pietricele către inamic – un gest simbolic însoțit de musulmanii care se încarcau cu strigăte de victorie. Liniile Quraysh s-au rupt și panica s-a extins printre rândurile lor. Liderii cheie din Mecca, inclusiv Abu Jahl și Umayyah ibn Khalaf, au fost uciși în lupte, demoralizandu-și și mai mult forțele.

La începutul după-amiezii, bătălia s-a încheiat cu Meccanii în plină retragere. Mulți au fugit înapoi la Mecca, lăsând în urmă morții și răniții. Musulmanii obținuseră o victorie uluitoare și decisivă, în ciuda numărului și echipamentului lor inferioare.

Urmare

Urmările lui Badr au fost monumentale pentru Muhammad și adepții săi. Quraysh au suferit aproximativ 70 de victime, inclusiv câțiva dintre cei mai proeminenți lideri ai lor, în timp ce alți 70 au fost luați prizonieri. Între timp, musulmanii au pierdut doar 14 bărbați. Muhammad a decis să răscumpere mulți dintre prizonieri, oferind libertate în schimbul bogăției sau, în unele cazuri, pentru predarea alfabetizării oamenilor din Medina.

Victoria de la Badr i-a adus lui Mahomed un imens prestigiu. I-a demonstrat conducerea și strălucirea strategică și a convins multe triburi din Arabia că musulmanii erau o forță de luat în seamă. Medinezii, încurajați de acest triumf, au devenit mai devotați cauzei lui Mahomed, în timp ce triburile din afara Medinei au început să caute alianțe cu el.

Pentru Quraysh, înfrângerea de la Badr a fost o pierdere catastrofală. Abu Sufyan ibn Harb, care scăpase de luptă conducând caravana pe o rută mai sigură, și-a asumat conducerea Quraysh și a jurat răzbunare. Bătălia a ridicat, de asemenea, statutul lui Abu Sufyan, deoarece el a apărut în cele din urmă ca liderul principal al opoziției Meccane împotriva lui Mohamed.

Semnificaţie

În tradiția islamică, bătălia de la Badr este amintită ca o victorie divină - o dovadă a sprijinului lui Allah pentru Mahomed și adepții săi. Coranul se referă la acest eveniment ca Yawm al-Furqan (Ziua Criteriului), semnificând ziua care a separat adevărul de minciună. De asemenea, se crede că îngerii au coborât pentru a-i ajuta pe musulmani în timpul bătăliei, o afirmație care a întărit simțul intervenției divine și a întărit moralul adepților lui Mahomed.

Bătălia de la Badr a marcat începutul războiului deschis între Muhammad și Quraysh, ducând la confruntări ulterioare, cum ar fi Bătălia de la Uhud și Bătălia de tranșee. Pentru comunitatea musulmană în vârstă, Badr a reprezentat un punct de cotitură - o victorie simbolică și strategică care a pus bazele pentru eventuala răspândire a islamului în toată Arabia.

Odată ce aranjamentele de răscumpărare pentru captivii mecani au fost finalizate, Muhammad și-a îndreptat atenția către Banu Qaynuqa, considerat cel mai slab, dar și cel mai bogat dintre cele trei triburi evreiești din Medina. Motivele asediului variază în funcție de sursele musulmane. O versiune descrie o altercație care i-a implicat pe Hamza și Ali în piața Banu Qaynuqa, în timp ce o altă narațiune adunată de Ibn Ishaq povestește despre o femeie musulmană care a fost hărțuită de un aurar Qaynuqa. Această hărțuire a escaladat atunci când o farsă a lăsat-o umilită, determinând un bărbat musulman să intervină și să-l omoare pe aurar, ceea ce a dus apoi la moartea bărbatului ca răzbunare. Indiferent de cauza specifică, incidentul a declanșat tensiuni între musulmani și Qaynuqa.

Ca răspuns, Banu Qaynuqa s-au retras în fortăreața lor, unde Muhammad și forțele sale au asediat, întrerupându-le accesul la hrană și provizii. Qaynuqa au căutat ajutor de la aliații lor arabi, dar niciunul nu a venit, deoarece arabii erau din ce în ce mai aliniați cu Mahomed. Asediul a persistat aproximativ două săptămâni înainte ca Qaynuqa, recunoscând izolarea lor, să se predea fără luptă.

După capitularea lor, Muhammad a căutat inițial să-i execute pe oamenii tribului. Cu toate acestea, Abdullah ibn Ubayy, un șef proeminent Khazraj și recent convertit musulman, a mijlocit în numele lor. Ibn Ubayy, care a primit anterior sprijin din partea Qaynuqa, l-a îndemnat pe Mahomed să dea dovadă de clemență. Când Muhammad a refuzat, Ibn Ubayy s-a ținut fizic de mantia lui Muhammad și a insistat până când Mahomed a cedat. Deși furios de perseverența șefului, Muhammad i-a cruțat în cele din urmă pe Qaynuqa, cu condiția ca aceștia să părăsească Medina în termen de trei zile, renunțând la avere și proprietățile lor musulmanilor. Mahomed a păstrat o cincime din prada, așa cum era de obicei.

La scurt timp după expulzarea lui Qaynuqa, tensiunile din Medina au continuat să fiarbă. Ka'b ibn al-Ashraf, o figură bogată a Banu Nadir și un critic vocal al lui Mahomed, se întorsese de la Mecca, unde plânsese înfrângerea Quraysh la Badr printr-o poezie provocatoare. Versurile sale i-au plâns pe cei căzuți și i-au îndemnat pe Quraysh să se răzbune, aprinzând și mai mult ostilitățile dintre musulmani și adversarii lor. Când Muhammad a aflat de acțiunile lui Ka'b, și-a adunat adepții și a întrebat: *„Cine mă va scăpa de Ka'b, care L-a jignit pe Dumnezeu și pe mesagerul Său?”* Ibn Maslamah s-a oferit voluntar, avertizându-l pe Mahomed că sarcina va necesita înșelăciune. Muhammad a consimțit fără obiecții.

Ibn Maslamah a adunat complici, inclusiv fratele adoptiv al lui Ka'b, Abu Naila, pentru a ajuta la executarea planului. Sub pretextul greutății în urma convertirii lor la islam, ei s-au apropiat de Ka'b și i-au câștigat încrederea, convingându-l să le împrumute mâncare. Când l-au întâlnit sub acoperirea nopții, Ka'b, prins neprevăzut, a fost ademenit în afara casei lui. În timp ce mergeau împreună, conspiratorii au lovit brusc, ucigându-l pe Ka'b înainte ca acesta să poată reacționa.

Bătălia de la Uhud, purtată la 23 martie 625 d.Hr., a fost un angajament esențial între primii musulmani din Medina și Quraysh din Mecca în timpul războaielor musulman-Quraysh. Bătălia a avut loc într-o vale la nord de Muntele Uhud, lângă Medina. Deși inițial părea a fi o victorie musulmană, o greșeală critică a ariergarda musulmană a permis forțelor Quraysh să se regrupeze și să întoarcă valul, lăsând musulmanilor un eșec semnificativ.

După migrarea lui Mahomed la Medina, tensiunile cu Quraysh din Mecca au escaladat, pe măsură ce musulmanii au început să atace caravanele comerciale din Mecca. Conflictul a culminat cu bătălia de la Badr din 624 d.Hr., unde musulmanii au obținut o victorie decisivă, ucigând câțiva lideri proeminenți Quraysh. Această înfrângere a rănit profund prestigiul Quraysh, determinând noul lor lider, Abu Sufyan ibn Harb, să caute răzbunare.

Ca răspuns, Abu Sufyan a mobilizat o forță de 3.000 de oameni, inclusiv cavalerie condusă de Khalid ibn al-Walid și Ikrimah ibn Abu Jahl. Meccanii au fost însoțiți de femei, inclusiv Hind bint Utbah, care au căutat să-și întărească moralul și să-și răzbune pierderile de la Badr. Între timp, Muhammad a adunat o armată de aproximativ 1.000 de oameni pentru a-i înfrunta pe mecani, deși 300 de oameni conduși de Abdallah ibn Ubayy s-au retras înainte de bătălie, lăsând forța musulmană la aproximativ 700.

Cele două forțe s-au întâlnit la poalele muntelui Uhud. Muhammad și-a poziționat strategic armata mai mică cu spatele protejat de munte și a plasat 50 de arcași pe un deal din apropiere pentru a păzi flancul stâng. El le-a ordonat arcașilor să-și mențină poziția, indiferent de rezultatul bătăliei, pentru a preveni un atac de cavalerie meccană.

La începutul bătăliei, Quraysh au avansat, campionii lor provocându-i pe musulmani la dueluri. Principalii purtători de stindard din Mecca au căzut în mâinile unor războinici musulmani proeminenți precum Ali ibn Abi Talib și Hamza ibn Abdul-Muttalib, ceea ce a dus la prăbușirea liniilor Meccan. Musulmanii au luat puterea, împingându-i pe Quraysh în retragere.

Crezând că victoria era iminentă, majoritatea arcașilor musulmani nu au respectat ordinele lui Mahomed și și-au părăsit pozițiile pentru a colecta prada din tabăra Meccan. Această greșeală crucială a scos la iveală flancul stâng musulman. Khalid ibn al-Walid, un priceput general Quraysh, a profitat de ocazie, conducând o încărcătură de cavalerie prin poziția nepăzită. Forțele meccane s-au regrupat, încercuind musulmanii și lansând un contraatac devastator.

În haosul care a urmat, musulmanii au suferit pierderi grele. Muhammad a fost rănit și s-a răspândit un zvon că a fost ucis, demoralizand și mai mult rândurile musulmane. Printre cei căzuți s-a numărat și Hamza, care a fost ucis de sclavul etiopian Wahshi ibn Harb. În ciuda pierderilor lor, musulmanii rămași au reușit să se retragă pe un teren mai înalt pe Muntele Uhud, departe de cavaleria meccană.

Quraysh nu i-a urmărit mai departe pe musulmani, alegând în schimb să se întoarcă la Mecca, mulțumiți de răzbunarea lor. În timp ce musulmanii au suferit pierderi semnificative, inclusiv în jur de 70 de oameni, Quraysh nu a reușit să-l distrugă pe Mahomed și pe adepții săi. Decizia Meccan de a nu valorifica avantajul lor le-a evidențiat incapacitatea de a exploata pe deplin victoria.

Pentru musulmani, bătălia a fost o lecție serioasă. Această înfrângere, însă, nu a slăbit hotărârea musulmanilor. În schimb, le-a întărit solidaritatea și a servit drept catalizator pentru eforturile continue de consolidare a puterii în Medina.

După Uhud, Abu Sufyan a continuat să construiască alianțe cu triburile vecine, pregătindu-se pentru viitoare atacuri împotriva musulmanilor. În următorii doi ani, luptele și trădările i-au slăbit și mai mult pe musulmani, culminând cu expulzarea tribului evreiesc Banu Nadir din Medina. Totuși, ambițiile lui Abu Sufyan au dus la bătălia de tranșee din 627 d.Hr., unde musulmanii au apărat cu succes Medina, marcând un punct de cotitură în conflict.

Bătălia de tranșee (Ghazwat al-Khandaq), cunoscută și sub numele de Bătălia Confederaților (Ghazwat al-Ahzab), a fost un moment decisiv în conflictul dintre Quraysh și musulmanii din Medina, care a avut loc în anul 627 d.Hr. De data aceasta, Quraysh a adunat o confederație masivă de triburi aliate pentru a lansa un atac pe scară largă asupra lui Muhammad și a adepților săi, cu scopul de a zdrobi comunitatea musulmană în curs de dezvoltare. Strategia defensivă inovatoare de a săpa un șanț în jurul Medinei, sugerată de Salman Persanul, s-a dovedit decisivă în contracararea invaziei.

Fundal

După bătăliile de la Badr și Uhud, tensiunile dintre Quraysh și Muhammad au escaladat. În timp ce victoria musulmanilor de la Badr (624 EC) le-a sporit încrederea, înfrângerea lor de la Uhud (625 EC) i-a încurajat pe Quraysh, care încă căutau să se răzbune pentru pierderile lor. Cu toate acestea, în ciuda eșecului de la Uhud, Muhammad a continuat să intercepteze și să atace caravanele comerciale Quraysh, perturbând salvarea lor economică.

În același timp, Muhammad a expulzat tribul evreiesc Banu Nadir din Medina pentru presupusa lor conspirație împotriva lui. Banu Nadir exilat s-a stabilit în Khaybar și a început să obțină sprijin din partea altor triburi pentru a se răzbuna. Huyayy ibn Akhtab, unul dintre liderii lor, a convins cu succes Quraysh și triburile cheie de beduini - inclusiv Banu Ghatafan și Banu Sulaym - să formeze o confederație puternică. În schimbul participării lor, Banu Nadir au promis triburilor jumătate din produsele lor agricole de la Khaybar.

Forța confederată număra 10.000 de oameni (deși Watt estimează 7.500), inclusiv cavalerie și infanterie, o scară de mobilizare nemaivăzută până acum în Arabia. Sub conducerea lui Abu Sufyan, Quraysh și aliații lor au mărșăluit spre Medina cu scopul de a copleși și ocupa orașul.

Apărarea musulmană și tranșeul

Muhammad, anticipând atacul, a convocat un consiliu de război la Medina pentru a stabili cea mai bună cale de acțiune. Printre sugestii a fost o nouă tactică defensivă propusă de Salman Persanul: să sape un șanț larg și adânc de-a lungul părții vulnerabile de nord a Medinei, care era singura rută accesibilă pentru inamic. Terenul stâncos din jur și plantațiile de palmieri au protejat în mod natural orașul de alte direcții.

Musulmanii, în număr de aproximativ 3.000 de oameni, au lucrat neobosit timp de șase zile pentru a finaliza șanțul. În ciuda condițiilor de aproape foamete, fiecare persoană capabilă, inclusiv Muhammad însuși, a contribuit la săpături. Femeile și copiii au fost mutați în zone fortificate din interiorul orașului, iar recolta a fost strânsă devreme pentru a priva confederații de provizii.

Când Quraysh și aliații lor au sosit și au văzut șanțul, au rămas uimiți. O astfel de strategie nu era familiară în războiul arab, unde lupta în câmp deschis era norma. Incapabili să treacă șanțul, confederații au recurs la un asediu prelungit al Medinei, tăbărând în afara orașului timp de aproape două săptămâni.

Asediul Medinei

Confederații au lansat încercări sporadice de a traversa șanțul, dar musulmanii, ferm înrădăcinați de cealaltă parte, au respins aceste incursiuni cu pietre, săgeți și apărări ferme. Cavaleria Quraysh, condusă de Amr ibn Abd Wudd și Ikrimah ibn Abi Jahl, a reușit să găsească un punct îngust și să treacă șanțul. Ca răspuns, Muhammad l-a trimis pe Ali ibn Abi Talib să-l înfrunte pe Amr în luptă unică. Ali l-a învins pe Amr într-un duel dramatic, iar luptătorii Quraysh rămași s-au retras în dezordine.

Între timp, tensiunile au escaladat în Medina când s-au răspândit zvonuri că tribul evreiesc Banu Qurayza, aliat anterior cu Mahomed, și-a schimbat în secret partea confederaților. Huyayy ibn Akhtab i-a convins pe Banu Qurayza să renunțe la pactul lor cu Mahomed, pretinzând că confederații îi vor învinge cu siguranță pe musulmani. Perspectiva unui atac pe două fronturi – dinspre confederați din afară și din interiorul Qurayza – a trimis unde de șoc printre rândurile musulmane.

Muhammad a trimis trimiși pentru a confirma zvonurile. După ce a aflat despre trădarea Qurayza, el a fortificat rapid interiorul Medinei și a sporit patrulele, asigurându-se că orice atac intern va fi controlat.

Prăbușirea Confederației

Pe măsură ce asediul a prelungit, confederații s-au confruntat cu greutăți tot mai mari. Rezervele de hrană s-au diminuat, caii lor s-au slăbit, iar vremea sa întors împotriva lor. Vânturi aspre și frig puternic au străbătut tabăra lor, stingând incendiile și dărâmând corturile.

În acest moment critic, Muhammad a folosit o tactică psihologică inteligentă. Nuaym ibn Masud, un lider din tribul Ghatafan care se convertise în secret la islam, s-a oferit să submineze confederația. Cu aprobarea lui Muhammad, Nuaym a semănat neîncredere în rândul aliaților. El i-a avertizat pe Qurayza că Quraysh ar putea să-i abandoneze dacă asediul eșuează și i-a sfătuit pe Quraysh să nu aibă încredere în Qurayza fără ostatici. Aceste mașinațiuni au adâncit diviziunile în tabăra confederată, ducând la suspiciune reciprocă și discordie.

Descurajați de înrăutățirea condițiilor, moralul confederaților s-a prăbușit. Confruntat cu discordie internă, provizii epuizate și vânturi necruțătoare, Abu Sufyan a ordonat fără tragere de inimă o retragere. După aproape o lună de asediu, armata confederată s-a dispersat, lăsându-i pe musulmani învingători fără a se angaja într-o luptă semnificativă.

Urmare: Banu Qurayza

Odată cu amenințarea imediată dispărută, Muhammad și-a îndreptat atenția către Banu Qurayza, acuzându-i de trădare pentru că s-au aliniat cu confederații. Musulmanii au asediat cetățile Qurayza, iar după 25 de zile, tribul s-a predat necondiționat.

Muhammad l-a numit pe Sa'd ibn Mu'adh, un lider al tribului Aus aliat cu Qurayza, să le determine soarta. Sa'd a hotărât că bărbații Qurayza vor fi executați, iar femeile și copiii lor înrobiți – o judecată în concordanță cu legea tribală arabă a vremii pentru acte de trădare. Muhammad a aprobat hotărârea și a fost pusă în aplicare. Estimările bărbaților executați variază de la 400 la 900.

Semnificaţie

Bătălia de tranșee a fost un punct de cotitură în lupta lui Mahomed cu Quraysh. Eșecul coaliției confederate masive a marcat sfârșitul eforturilor Quraysh de a elimina comunitatea musulmană printr-un război deschis. Bătălia a consolidat poziția lui Mahomed ca lider formidabil și a întărit hotărârea musulmanilor.

Pentru Quraysh, înfrângerea a fost o lovitură devastatoare adusă prestigiului și stabilității lor economice. Rutele lor comerciale către Siria erau din ce în ce mai nesigure, iar alianțele lor cu triburile beduine au început să se clatine. Eșecul confederației a determinat, de asemenea, unele triburi să-și reconsidere opoziția față de Mahomed.

Pentru Mahomed și musulmani, bătălia a subliniat importanța inovației strategice și a unității. De asemenea, a pus bazele pentru cuceriri viitoare, deoarece influența Quraysh a continuat să slăbească.

După ce Quraysh și aliații lor s-au retras din Medina în urma bătăliei de șanț, Muhammad a primit o vizită de la îngerul Gabriel în timp ce făcea baie la casa soției sale. Gabriel l-a instruit să atace tribul evreiesc Banu Qurayza. În timpul asediului Meccan, Banu Qurayza se confruntase cu acuzații de conspirație cu dușmanii lui Mahomed, deși tribul a negat aceste acuzații. Diverse relatări descriu o serie de intrigi, inclusiv eforturile agentului lui Muhammad, Nuaym ibn Masud, de a semăna neîncredere între Qurayza și Quraysh. Qurayza, nesigur de angajamentul lui Quraysh, ar fi cerut ostatici drept asigurare, lucru pe care Abu Sufyan a refuzat-o. Unele tradiții ulterioare susțin că o mână de indivizi din Qurayza s-au agitat împotriva lui Mahomed, deși amploarea acestei afirmații rămâne dezbătută.

După retragerea Quraysh, Muhammad și-a mobilizat forțele împotriva Banu Qurayza, care s-au retras în fortăreața lor. A urmat un asediu, care a durat aproximativ 25 de zile. Pe măsură ce blocada s-a înăsprit și proviziile s-au diminuat, Qurayza a căutat o soluție. Inițial, ei au propus să părăsească Medina cu bunurile lor, dar Muhammad a respins acești termeni. Când Qurayza au cerut o întâlnire cu aliatul lor, Abu Lubaba din tribul Aws, ei au întrebat dacă predarea lui Muhammad ar duce la executarea lor. Abu Lubaba, copleșit de simpatie pentru femeile și copiii tribului, a făcut semn spre gât, semnalându-le soarta. Dându-și seama că acționase indiscret, Abu Lubaba a plecat în suferință, legându-se de un stâlp de moschee ca un act de penitență.

Qurayza a capitulat în cele din urmă necondiționat. În acest moment, membrii tribului Aws, aliați de multă vreme ai Qurayza, l-au implorat pe Mahomed pentru clemență. Ca răspuns, Muhammad a propus ca Sa'd ibn Mu'adh, o figură proeminentă a Aws care a fost grav rănită în timpul asediului anterior, să servească drept arbitru. Sa'd a acceptat rolul și, având soarta tribului în mâinile sale, a declarat că toți bărbații Qurayza în vârstă de luptă ar trebui să fie executați, proprietatea lor împărțită și femeile și copiii lor luați ca prizonieri. Muhammad a aprobat verdictul, declarând că este aliniat cu judecata lui Dumnezeu.

În urma acestei hotărâri, între 600 și 900 de bărbați din Banu Qurayza au fost conduși la o piață din Medina, unde au fost executați. Femeile și copiii tribului au fost împărțiți printre musulmani ca prizonieri, în timp ce unii au fost vânduți mai târziu în Najd. Profiturile au fost folosite pentru a cumpăra arme și cai pentru comunitatea musulmană.

Evenimentele din jurul Banu Qurayza au fost un punct focal al discuțiilor istorice. În timp ce unele surse subliniază trădarea tribului într-o perioadă critică, altele pun la îndoială amploarea acțiunilor lor sau dacă au încălcat vreun acord oficial. Cu toate acestea, asediul și execuția ulterioară au marcat un moment determinant în consolidarea puterii lui Mahomed la Medina, trimițând un mesaj clar atât aliaților, cât și adversarilor despre consecințele sfidării.

Tratatul de la Hudaybiyyah a fost un tratat esențial între Muhammad, reprezentând statul Medina, și tribul Qurayshi din Mecca în ianuarie 628. După semnarea tratatului, Quraysh din Mecca nu l-a mai considerat pe Mahomed un rebel sau un fugar din Mecca. A contribuit la scăderea tensiunii dintre cele două orașe, a afirmat pacea pentru o perioadă de 10 ani și a autorizat adepții lui Mahomed să se întoarcă anul următor într-un pelerinaj pașnic, cunoscut mai târziu sub numele de Primul Pelerinaj.

La aproximativ zece săptămâni după ce s-a întors din Hudaybiyya, Muhammad și-a îndreptat atenția spre nord spre Khaybar, o oază prosperă la aproximativ 75 de mile de Medina. Khaybar era locuit de evrei, inclusiv de membri ai tribului Banu Nadir, care fuseseră expulzați din Medina cu ani în urmă. Oaza a fost renumită pentru redutele sale fortificate și terenurile fertile, făcând-o o țintă tentantă. Știrile despre expediție, împreună cu promisiunea de pradă, au atras mulți voluntari în rândurile lui Mahomed. Pentru a menține elementul surpriză, armata musulmană a mărșăluit prin noapte, apropiindu-se de Khaybar nedetectată.

În zorii zilei, când oamenii din Khaybar au apărut pentru a-și îngriji câmpurile, au fost uimiți să vadă forțele lui Muhammad înaintând. Muhammad a proclamat: "Allahu Akbar! Khaybar este distrus. Pentru că atunci când ne apropiem de pământul unui popor, o dimineață îngrozitoare îi așteaptă pe cei avertizați". Evreii s-au retras în fortărețele lor, bazându-se pe rețeaua lor de fortărețe pentru apărare. Cu toate acestea, lipsa lor de unitate și de comandă centrală a permis forțelor lui Mahomed să cucerească cetățile una câte una.

Bătălia s-a desfășurat peste o lună, cu lupte aprige și asedii prelungite. Una dintre cele mai puternice cetăți, al-Qamus, s-a dovedit deosebit de greu de spart. Abu Bakr și Umar au condus ambii încercări de a-l captura, dar nu au reușit. A doua zi, Muhammad a declarat: „Mâine voi da steagul unui om care îl iubește pe Dumnezeu și pe Mesagerul Său și pe care Dumnezeu și Mesagerul Său îl iubesc”. Bannerul a fost înmânat lui Ali ibn Abi Talib, în ​​ciuda bolii sale. Ali, revigorat, a condus atacul, folosindu-se de o ușă drept scut atunci când al lui a fost pierdut. L-a ucis pe campionul evreiesc, Marhab, împărțindu-și casca și craniul în două, iar victoria sa a marcat căderea lui al-Qamus.

Evreii din Khaybar, recunoscându-și înfrângerea, au căutat termeni de capitulare. Muhammad a fost de acord să-i lase să rămână în oază ca fermieri, dând jumătate din producția lor anuală musulmanilor. Acest aranjament le-a permis evreilor să-și păstreze mijloacele de existență, în timp ce consolidează controlul lui Mahomed asupra regiunii. De asemenea, musulmanii au cerut predarea tuturor bogățiilor ascunse. Kenana ibn al-Rabi, un lider evreu, a negat să cunoască vreo comoară, dar după ce o locație a fost dezvăluită, Muhammad a ordonat tortura Kenanei și execuția ulterioară. Văduva lui, Safiyya bint Huyayy, a fost luată captivă și mai târziu a devenit soția lui Mahomed după ce a acceptat islamul.

Oamenii din apropiere de Fadak, auzind de soarta lui Khaybar, au trimis emisari la Muhammad oferindu-și supunerea în condiții similare, predând jumătate din produse fără rezistență. Deoarece nu a avut loc nicio bătălie, prada lui Fadak a fost reținută exclusiv de Muhammad.

La scurt timp după bătălie, o femeie evreică pe nume Zaynab bint al-Harith a căutat să se răzbune pentru moartea familiei ei. Ea a otrăvit o bucată de miel, vizând în special porția preferată a lui Muhammad, umărul. Muhammad și-a dat seama că a fost otrăvit după ce a gustat-o, a scuipat-o, dar unul dintre însoțitorii săi a murit după ce a consumat-o. Deși Muhammad a supraviețuit, se pare că a suferit efecte persistente de la otravă pentru tot restul vieții.

Victoria de la Khaybar a marcat un punct de cotitură semnificativ. Musulmanii și-au asigurat prada abundentă, inclusiv arme, pământ și provizii, întărindu-și poziția atât militar, cât și economic. Succesul lui Muhammad i-a sporit, de asemenea, reputația în rândul triburilor de beduini, dintre care mulți i-au jurat credință după ce au fost martori ai puterii sale. În termen de optsprezece luni de la căderea lui Khaybar, Muhammad avea să folosească această nouă forță pentru a cuceri Mecca însăși.

Cucerirea Meccai din decembrie 629 sau ianuarie 630 d.Hr. a marcat un punct de cotitură esențial în misiunea lui Mahomed și în conflictul musulman-quraysh. Această campanie, pașnică în execuția sa largă, a pus capăt opoziției Quraysh față de islam și a solidificat conducerea lui Mahomed în Arabia.

Încălcarea Tratatului de la Hudaybiyyah

Cu doi ani mai devreme, în 628 d.Hr., Tratatul de la Hudaybiyyah fusese semnat între adepții lui Muhammad din Medina și Quraysh din Mecca. A fost un armistițiu de zece ani, care a permis pacea între cele două facțiuni și a permis triburilor să se alinieze cu ambele părți. Banu Bakr, aliat cu Quraysh, și Banu Khuza'ah, aliat cu Muhammad, au aderat inițial la acest acord. Cu toate acestea, vechile ostilități au reapărut.

La începutul anului 630 d.Hr., Banu Bakr a lansat un atac pe timp de noapte asupra Banu Khuza'ah la Al-Wateer, încălcând tratatul. Mai mulți lideri Quraysh, inclusiv Safwan ibn Umayya și Ikrima ibn Amr, au susținut în secret această agresiune furnizând oameni și arme. Banu Khuza'ah și-au căutat refugiu în Kaaba – considerată sacru – dar au fost încă urmăriți și uciși, un act care a profanat sfințenia sanctuarului.

Banu Khuza'ah a trimis imediat o delegație la Muhammad în Medina, pledând pentru dreptate. Ca răspuns, Muhammad a prezentat Qurayshului trei cereri: să plătească bani de sânge pentru victimele Khuza'ah, să rupă alianța lor cu Banu Bakr sau să accepte anularea tratatului. Realizând poziția lor precară, Quraysh l-au trimis pe Abu Sufyan ibn Harb la Medina pentru a renegocia.

Eforturile lui Abu Sufyan au eșuat. Muhammad a refuzat să acorde asigurări, iar liderii musulmani proeminenți — Abu Bakr, Umar și Ali — i-au respins de asemenea cererile. Abu Sufyan s-a întors la Mecca descurajat, incapabil să prevină ceea ce avea să urmeze.

Pregătirile lui Mohamed

În liniște, Muhammad a început să se pregătească pentru o campanie militară. El a menținut o întrerupere strictă a comunicațiilor pentru a-i împiedica pe Quraysh să primească știri despre mișcările sale. El a trimis chiar și o mică unitate de diversiune, condusă de Abu Qatadah, pentru a atrage atenția în altă parte. În ciuda acestui secret, Hatib ibn Abi Balta'ah, un musulman cu familie în Mecca, a trimis o scrisoare de avertizare Quraysh. Scrisoarea a fost interceptată și, atunci când a fost confruntat, Hatib a explicat că motivele sale erau de a-și proteja familia, nu din trădare. Muhammad i-a acceptat raționamentul și l-a iertat, în ciuda chemărilor lui Umar pentru executarea sa.

Până în ziua a zecea a Ramadanului, armata de 10.000 de soldați a lui Mahomed, cea mai mare forță musulmană de până acum, a pornit spre Mecca. Abu Ruhm Al-Ghifari a fost numit să supravegheze Medina în timpul absenței lui Muhammad. Pe măsură ce armata a avansat, ea a devenit și mai puternică când unchiul lui Muhammad, Al-Abbas ibn Abdul Muttalib, și familia sa s-au alăturat la Al-Juhfa.

Marșul spre Mecca

Armata lui Muhammad s-a deplasat cu prudență, rupând postul la Al-Qadeed și oprindu-se la Mar Az-Zahran, unde Muhammad a ordonat să se aprindă numeroase incendii pentru a-i alerta pe Quraysh despre prezența lor. Această demonstrație de forță a fost concepută pentru a minimiza vărsarea de sânge prin încurajarea capitulării pașnice a Meccii.

Între timp, Abu Sufyan s-a aventurat cu Hakim ibn Hizam și Budail ibn Warqa pentru a căuta informații. Ei l-au întâlnit pe Al-Abbas, care l-a convins pe Abu Sufyan să se întâlnească cu Muhammad și să se predea. În timpul întâlnirii, Muhammad a întrebat: „Nu este timpul ca tu să recunoști Unitatea lui Allah și profeția mea?” Abu Sufyan, nevăzând altă opțiune, a acceptat islamul. Într-un gest de clemență, Muhammad a declarat că oricine caută refugiu în casa lui Abu Sufyan, în propria lor casă sau în Kaaba ar fi în siguranță.

Intrarea în Mecca

Pe 17 Ramadan, 8 AH, Muhammad și-a împărțit armata în patru coloane pentru a intra în Mecca din direcții diferite:

- Khalid ibn al-Walid a condus flancul drept prin partea de jos a orașului.

- Zubayr ibn al-Awwam a comandat flancul stâng, înaintând din partea superioară.

- Abu Ubaidah ibn al-Jarrah a condus infanteriei printr-o vale laterală.

Muhammad a ordonat forțelor sale să nu facă rău nimănui decât dacă se întâlnesc cu rezistență. Meccanii s-au conformat în mare măsură cererilor anterioare ale lui Abu Sufyan de a evita conflictul. Doar contingentul lui Khalid a întâmpinat rezistență la Khandamah, unde luptătorii Quraysh conduși de Ikrima ibn Amr și Safwan ibn Umayya s-au angajat în luptă. Doisprezece luptători Quraysh au fost uciși, iar doi musulmani au fost martirizați înainte de sfârșitul confruntării.

Zubayr a plantat steagul musulman la Moscheea Al-Fath, unde Muhammad a rostit mai târziu rugăciuni de recunoştinţă.

Curățarea Kaaba și iertarea

Muhammad a intrat în Mecca cu umilință, călare pe cămilă. Însoțit de Muhajirun și Ansar, a mers la Kaaba, care era plină cu 360 de idoli. Lovindu-i cu arcul, a recitat versetul:

„Adevărul a venit și minciuna a dispărut; cu siguranță minciuna va dispărea mereu” (Coran 17:81).

După ce a purificat Kaaba, Muhammad a rostit o predică Quraysh, declarând sfârșitul mândriei lor tribale și îndemnându-i să îmbrățișeze islamul. A recitat:

„O, oameni, într-adevăr, v-am creat din bărbați și femei și v-am făcut popoare și triburi ca să vă cunoașteți unii pe alții. Într-adevăr, cel mai nobil dintre voi înaintea lui Allah este cel mai drept dintre voi” (Coranul) 49:13).

Într-un act profund de milă, Muhammad s-a adresat Qurayshului, spunând:

— Ce crezi că voi face cu tine?

Quraysh a răspuns: „Tu ești un frate nobil și fiul unui frate nobil”.

Muhammad a răspuns: „Du-te, căci ești liber”.

Această amnistie, cunoscută sub numele de Ziua Îndurării, a marcat mărinimia lui Mahomed, în ciuda anilor de persecuție.

Consecințe și reforme

După cucerire, Muhammad a rămas în Mecca timp de nouăsprezece zile, timp în care a reorganizat orașul conform principiilor islamice:

- Bilal ibn Rabah a urcat pe Kaaba pentru a elibera adhan (chemarea la rugăciune).

- Idolii și simbolurile politeismului preislamic au fost distruse.

- Personalități cheie de Quraysh, inclusiv foști inamici precum Ikrima ibn Amr și Hind bint Utba, au acceptat islamul.

Pentru a menține ordinea, Muhammad a abordat statutul sacru al Meccai, reafirmându-i sfințenia și interzicând violența în interiorul granițelor sale. El a abordat, de asemenea, disputele, asigurând dreptatea în același timp interzicând actele de represalii pre-islamice.

Semnificaţie

Cucerirea Meccai a marcat sfârșitul rezistenței Quraysh și un pas crucial în unificarea Arabiei sub islam. Clemența și conducerea strategică a lui Muhammad au câștigat mulți dintre foștii săi dușmani, deschizând calea pentru răspândirea rapidă a islamului în întreaga Peninsula Arabică. Reclamând Kaaba pentru închinarea monoteistă, Muhammad și-a îndeplinit misiunea de a restabili sfințenia casei construite de Avraam și Ismael. Cucerirea rămâne o dovadă a iertării, reținerii și triumful credinței.

Bătălia de la Hunayn a avut loc în anul 630 d.Hr., la scurt timp după cucerirea cu succes a Meccai de către Mahomed. Bătălia a fost purtată între musulmani, conduși de profetul Mahomed, și o confederație de triburi arabe conduse de Malik ibn Awf, care cuprindea Hawazini și aliații lor, Thaqif. Acest conflict decisiv a avut loc în Valea Hunayn, situată pe ruta dintre Mecca și Ta'if, și este remarcabil pentru că este menționat în Coran.

Fundal

Triburile Hawazin și Thaqif, adversari de lungă durată ai Qurayshului, au privit cu teamă influența crescândă a lui Mahomed. Văzând victoria musulmanilor de la Mecca ca pe o schimbare a puterii, ei se temeau că Mahomed își va îndrepta în curând atenția către ei. Malik ibn Awf, liderul Hawazin, a profitat de momentul și și-a adunat aliații pentru război. El a convins mai multe triburi, inclusiv Nasr, Jusham, Sa'ad bin Bakr și Banu Hilal, să se alăture luptei. Malik a adus chiar și femeile, copiii și animalele poporului său pe câmpul de luptă, crezând că acest lucru va asigura că războinicii săi au luptat cu mai multă hotărâre pentru a-și apăra familiile.

Musulmanii, pe de altă parte, aveau o forță impresionantă de 12.000 de soldați — dintre care 10.000 mărșăluiseră cu Muhammad în timpul cuceririi Meccai, în timp ce alți 2.000 erau convertiți recent din Quraysh. Această dimensiune fără precedent a insuflat un sentiment de exces de încredere în rândul musulmanilor. În timp ce înaintau spre Hunayn, ei au remarcat: „Nu vom fi învinși astăzi, pentru că suntem prea mulți”.

Strategia lui Malik și surpriza musulmană

Anticipând armata lui Mahomed, Malik ibn Awf și-a poziționat războinicii în trecătorii înguste ale Văii Hunayn. S-au ascuns în puncte strategice, pregătiți să țină ambuscadă armatei musulmane. În a zecea zilei de Shawwal, când forțele lui Muhammad au intrat în vale sub acoperirea întunericului, au fost întâmpinate cu o ploaie bruscă de săgeți și cu un atac feroce din partea forțelor inamice ascunse.

Atacul surpriză a aruncat armata musulmană în haos. Mulți, inclusiv unii dintre noii convertiți din Meccan, au intrat în panică și au fugit de pe câmpul de luptă. Doar un mic grup de însoțitori statornici a rămas cu Muhammad, inclusiv Abu Bakr, Umar, Ali ibn Abi Talib, Abbas ibn Abd al-Muttalib, Usama ibn Zayd și Abu Sufyan ibn al-Harith. Un alt însoțitor, Ayman ibn Ubayd, a fost martirizat în timp ce îl apăra pe Mahomed.

Conducerea lui Muhammad

În ciuda dezordinei, Muhammad a rămas ferm pe câmpul de luptă, strigând forțelor sale în retragere:

"Eu sunt Mesagerul lui Allah. Sunt Muhammad, fiul lui Abdullah."

Unchiul său, Abbas, care avea o voce puternică, le-a cerut musulmanilor să se adună în jurul Profetului. Treptat, grupuri de musulmani au început să se întoarcă pe câmpul de luptă. Muhammad s-a rugat lui Allah pentru sprijin și a aruncat o mână de praf către inamic în timp ce proclamă: „Fie ca fețele voastre să fie rușinoase”. Acest act, împreună cu contraofensiva musulmană, a provocat confuzie printre rândurile Hawazin.

Rândul bătăliei și victoria musulmană

Reinspirați, musulmanii s-au regrupat și au contraatacat cu hotărâre. Războinicii Hawazin, copleșiți de asaltul reînnoit și descurajați de incapacitatea lor de a ține valea, au început să se retragă. Mulți au fugit spre Ta'if, în timp ce alții s-au regrupat la Autas.

În timpul haosului, cavaleria musulmană a urmărit inamicul care fugea, ucigându-l pe Duraid ibn al-Simmah, un bătrân venerat și strateg militar al lui Hawazin. Moartea sa a fost o lovitură semnificativă pentru moralul forțelor confederate.

Coranul a abordat mai târziu evenimentele bătăliei, în special excesul de încredere a musulmanilor și retragerea ulterioară, în Sura At-Tawbah (9:25-26):

„Într-adevăr, Allah v-a dat credincioșilor biruință pe multe câmpuri de luptă, chiar și la Bătălia de la Hunayn, când v-ați mândri cu mulțimea voastră, dar ei nu s-au dovedit a fi de niciun folos pentru voi... Atunci Allah a trimis liniștirea Sa asupra Trimisului Său și asupra credincioșilor. , și a trimis forțele pe care nu le puteai vedea și i-a pedepsit pe cei necredincioși. Aceasta a fost răsplata celor necredincioși”.

Consecințe și prada războiului

Victoria musulmană de la Hunayn a dus la capturarea unei cantități mari de pradă, inclusiv 6.000 de prizonieri, 24.000 de cămile și nenumărate animale. Aceste bogății imense și captivi aveau să fie distribuite ulterior după rezolvarea conflictului cu triburile Thaqif și Hawazin.

Hawazinii învinși au fugit în fortăreața lor de la Ta'if, unde s-au regrupat. Muhammad i-a urmărit, asediându-l pe Ta'if în efortul de a le obliga să se predea. Între timp, grupul mai mic de forțe Hawazin care fugeau s-au confruntat din nou cu armata musulmană în bătălia de la Autas, dar în cele din urmă au fost învinși și acolo.

Semnificaţie

Bătălia de la Hunayn a fost atât o victorie militară, cât și o lecție spirituală pentru musulmani. A servit ca o amintire că succesul nu stă în număr, ci în sprijinul lui Allah și în unitatea scopului. Conducerea, rezistența și capacitatea lui Mahomed de a-și aduna forțele în fața aproape înfrângerii au demonstrat autoritatea sa strategică și morală remarcabilă.

Pentru meccani, în special pentru cei recent convertiți, bătălia a fost, de asemenea, un moment de socoteală – dovadă a misiunii divine a lui Mahomed și a forței comunității musulmane. Mai mult, înfrângerea triburilor Hawazin și Thaqif a solidificat influența lui Mahomed în Arabia, deschizând calea pentru răspândirea continuă a islamului.

Expediția din Tabuk, cunoscută și sub numele de Expediția din Usra, a avut loc în octombrie 630 e.n. A marcat campania militară finală condusă de profetul Mahomed și a demonstrat puterea în creștere a comunității musulmane.

Context și pregătiri

Expediția a fost inițiată în urma zvonurilor că Imperiul Bizantin, alarmat de influența în expansiune a lui Mahomed, se pregătea să invadeze Arabia. Muhammad a lansat un apel urgent către musulmani și aliații lor să se mobilizeze pentru o campanie împotriva acestei amenințări percepute. Cu toate acestea, acest apel a fost întâmpinat cu rezistență și ezitare în rândul multor triburi arabe. Căldura arzătoare a deșertului, împreună cu perspectiva de a înfrunta formidabilele forțe bizantine, i-au descurajat pe unii să participe.

Pentru a aborda această reticență, Muhammad a oferit stimulente și cadouri pentru a convinge triburile să se alăture expediției. În ciuda ezitării inițiale, o forță de aproximativ 30.000 de soldați a fost în cele din urmă adunată. Aceasta a fost cea mai mare armată pe care musulmanii o desfășuraseră vreodată, reflectând puterea lor în creștere. Ali ibn Abi Talib a fost lăsat în urmă la Medina pentru a supraveghea orașul, conform instrucțiunilor lui Muhammad, asigurându-i securitatea în absența lui.

Cuceriri ale profetului Muhammad și califatul Rashidun, 630-641. © Javierfv1212, rowanwindwhistler

Marșul către Tabuk

Muhammad și armata sa s-au îmbarcat într-o călătorie provocatoare spre nord, spre Tabuk, situat în apropiere de Golful Aqaba, în nord-vestul actual al Arabia Saudită. Condițiile dure ale călătoriei, inclusiv căldura extremă și deficitul de apă, i-au adus expediției numele alternativ de Expediția din Usra (însemnând greutăți).

După ce a ajuns la Tabuk, Muhammad și forțele sale au tabărat timp de douăzeci de zile. Ei au cercetat zona și au consolidat alianțe cu diferite triburi și șefi locali, care și-au jurat loialitatea sau au acceptat să plătească tribut. Aceste alianțe au fost semnificative din punct de vedere strategic, deoarece au asigurat influența lui Mahomed asupra rutelor comerciale din nord care legau Arabia de Siria.

Nicio întâlnire cu bizantinii

Spre deosebire de temerile inițiale privind o invazie bizantină, nicio armată bizantină nu a apărut la Tabuk. Unii istorici sugerează că bizantinii ar fi putut să nu fi fost conștienți de expediție sau să fie neinteresați să se implice în conflict. Alții susțin că simpla prezență a unei forțe musulmane atât de mari a descurajat orice potențială confruntare.

Deși nu a avut loc nicio bătălie, Expediția Tabuk a avut o importanță simbolică și strategică. Potrivit Oxford Encyclopedia of the Islamic World, campania a demonstrat intenția lui Mahomed de a contesta controlul bizantin asupra rutelor comerciale din nord, consolidând și mai mult autoritatea musulmană în regiune.

Întoarcere la Medina

După douăzeci de zile, Muhammad a decis să se întoarcă la Medina. Expediția nu a dus la un conflict direct, dar și-a atins obiectivele. Ea a arătat puterea militară a musulmanilor, a descurajat potențialele amenințări și le-a extins sfera de influență prin acorduri diplomatice.

Expediția lui Tabuk este o mărturie a conducerii lui Muhammad, deoarece a demonstrat atât capacitatea sa de a mobiliza o forță vastă în circumstanțe dificile, cât și perspicacitatea sa strategică în asigurarea alianțelor fără a se angaja în lupte inutile. Acest eveniment a marcat ultimul capitol din campaniile militare ale lui Mahomed înainte de moartea sa în 632 d.Hr.

Pelerinajul de adio din anul 632 d.Hr. a marcat un moment decisiv în viața lui Muhammad, deoarece a fost primul și singurul Hajj pe care l-a făcut după cucerirea Meccai. De asemenea, a devenit un eveniment esențial în istoria islamică, deoarece a stabilit precedentele finale pentru ritualurile Hajj, respectate de musulmani până în prezent.

Context și plecare

Muhammad locuise în Medina timp de zece ani de la Hijrah și nu făcuse încă pelerinajul Hajj, deși întreprinsese Umrah de două ori. Se credea că versetul 22:27 din Coran l-a încurajat să cheme oamenii să facă Hajj în acel an:

„Și vestește poporului Hajj [pelerinajul]; ei vor veni la tine pe jos și pe orice cămilă slabă; vor veni din orice trecători îndepărtate”.

Pe 25 de Dhu al-Qi'dah, Muhammad a plecat din Medina cu aproximativ 100.000 de însoțitori. Înainte de a pleca, el l-a numit pe Abu Dujana al-Ansari să guverneze Medina în timpul absenței sale. La miqat din Dhu al-Hulayfah, Muhammad i-a învățat pe pelerini cum să intre în ihram (starea de puritate necesară pentru Hajj), demonstrând ritualurile pas cu pas. După ce a efectuat ghusl (purificarea rituală), a îmbrăcat două bucăți simple de pânză albă și s-a rugat pentru Zuhr înainte de a-și continua călătoria.

Sosire în Mecca și Riturile Hajj

Muhammad și tovarășii săi au ajuns la Mecca opt zile mai târziu și au mers direct la Kaaba. El a început pelerinajul efectuând tawaf (circumambularea Kaaba) și sa'ee (mersul între dealurile Safa și Marwah), așa cum era obiceiul Hajjului. Cu toate acestea, spre deosebire de alții, el și-a menținut ihramul deoarece efectua Hajj al-Qiran, un Hajj și Umrah combinat, care includea oferirea de animale de sacrificiu.

Pe 8 Dhu al-Hijjah, Muhammad s-a mutat la Mina, unde și-a petrecut noaptea și și-a îndeplinit toate rugăciunile, inclusiv Fajr în dimineața următoare.

Ziua lui Arafah și predica de rămas bun

Pe 9 Dhu al-Hijjah, Muhammad a urcat pe Muntele Arafat, punctul central al pelerinajului. Înconjurat de mii de pelerini, el și-a ținut predica de rămas bun în valea Uranah, lângă Arafat. Această predică a subliniat principiile dreptății, egalității și sfințeniei vieții, subliniind unitatea comunității musulmane. În ea, Muhammad a declarat:

„Astăzi ți-am desăvârșit religia pentru tine, am completat Favoarea Mea asupra ta și am ales pentru tine Islamul ca religie.” (Coranul 5:3)

După ce a rostit predica și a condus rugăciunile combinate Zuhr și Asr, Muhammad și-a petrecut după-amiaza implorând la Arafat. La apus, a mers la Muzdalifah, unde s-a rugat pentru Maghrib și Isha, a strâns pietricele pentru ritualul de lapidare și s-a odihnit până în zori.

Lapidarea Diavolului și Jertfa

În zorii zilei de 10 Dhu al-Hijjah, Muhammad a condus pelerinii la Mina, unde a îndeplinit ritualul lapidare a Diavolului, aruncând șapte pietricele în Jamrah al-Aqaba. Acest act simbolic a reprezentat respingerea răului. După aceasta, Muhammad a supravegheat sacrificarea animalelor de sacrificiu pe care le adusese cu el. O porție din carne a fost consumată, iar restul a fost împărțit în scopuri caritabile.

Muhammad s-a întors apoi la Mecca pentru a efectua un alt tawaf (cunoscut sub numele de Tawaf al-Ifadah), a băut apă din fântâna Zamzam și a făcut rugăciuni pentru Zuhr.

Ultimele zile ale Hajjului

Muhammad s-a întors la Mina, unde a mai stat trei zile (Zilele lui Tashriq) săvârșind lapidarea Diavolului în cele trei locuri Jamrat. În data de 12 Dhu al-Hijjah, în urma revelației Surei An-Nasr, Muhammad a rostit un alt discurs, solidificând mesajul islamului și încurajând unitatea și ascultarea față de Dumnezeu.

Semnificaţie

Pelerinajul de adio nu numai că a stabilit ritualurile Hajj-ului, ci a servit și drept cuvântul public final al lui Mahomed către comunitatea musulmană. Predica sa de adio a subliniat egalitatea, dreptatea și caracterul sacral al vieții, lăsând o moștenire de durată pentru musulmani. Pelerinajul și-a demonstrat rolul de conducător, de profet și de ghid, unindu-și adepții în respectarea credinței lor.

Acest eveniment rămâne unul dintre cele mai bine documentate și venerate momente din istoria islamică, marcând punctul culminant al misiunii lui Mahomed.

În iunie 632 d.Hr., Muhammad s-a îmbolnăvit critic după ce a suferit o durere de cap severă care i-a provocat dureri intense. În ciuda stării sale înrăutățite, el și-a continuat obiceiul de a petrece timp cu fiecare soție pe rând. Cu toate acestea, sănătatea sa s-a deteriorat și mai mult când a leșinat în coliba din Maymunah. Recunoscând gravitatea stării sale, Muhammad a cerut permisiunea soțiilor sale să rămână în coliba lui Aisha, cea mai apropiată însoțitoare a lui. Neputând să meargă singur, s-a sprijinit de Ali și Fadl ibn Abbas pentru sprijin, în timp ce picioarele îi tremurau de slăbiciune.

În timpul bolii sale, soțiile lui Muhammad și unchiul său, al-Abbas, i-au administrat un remediu abisinian în timp ce acesta era inconștient, sperând să-i amelioreze starea. După ce și-a recăpătat cunoștința, Muhammad i-a întrebat despre tratament. Ei și-au explicat teama că ar putea suferi de pleurezie, o boală respiratorie dureroasă. Muhammad a respins această sugestie, afirmând că Dumnezeu nu-l va afecta o astfel de condiție și le-a ordonat femeilor să ia singure remediul.

Pe măsură ce boala sa progresa, Muhammad a remarcat că a simțit că aorta i-ar fi fost tăiată, făcând referire la mâncarea pe care o mâncase la Khaybar, un eveniment care a fost legat de efectele persistente ale otrăvirii. Această declarație, găsită în surse precum Sahih al-Bukhari, a fost citată pe scară largă în relatările istorice ale ultimelor sale zile.

La 8 iunie 632 d.Hr., Muhammad a murit în coliba Aishei, înconjurat de cei dragi. În ultimele sale momente, se spune că l-a strigat pe Dumnezeu:

„Doamne, iartă-mă și ai milă de mine și lasă-mă să mă alătur celor mai înalți tovarăși.”

Cu aceste cuvinte, viața lui Mahomed a luat sfârșit, marcând un moment profund pentru comunitatea musulmană. Moartea sa la Medina i-a lăsat pe adepții săi atât de durere, cât și de nesiguri, în timp ce se confruntau cu pierderea profetului și conducătorului lor.