În 1185, regele Baldwin al IV-lea al Ierusalimului, cunoscut drept „Regele lepros”, a murit, lăsând tronul tânărului său nepot Baldwin al V-lea, pe care îl încoronase co-rege cu doi ani mai devreme. Datorită tinereții băiatului, contele Raymond al III-lea de Tripoli a acționat ca regent. Cu toate acestea, domnia lui Baldwin V a fost scurtă - a murit în 1186 înainte de a împlini a noua aniversare. După moartea sa, mama lui Sybilla, sora lui Baldwin al IV-lea, a revendicat coroana pentru ea însăși și l-a instalat pe soțul ei, Guy de Lusignan, ca rege. Această criză de succesiune internă a slăbit Regatul Ierusalimului, lăsându-l vulnerabil în momentul în care tensiunile cu Saladin, puternicul lider musulman, erau în creștere – evenimente care aveau să contribuie direct la izbucnirea celei de-a treia cruciade.

Statele Cruciate după cuceririle lui Saladin și înainte de a Treia Cruciadă. © History Maps

Raynald de Châtillon, care susținuse pretenția Sybilla la tron, a atacat o caravană bogată care călătorea dinEgipt în Siria și și-a aruncat călătorii în închisoare, rupând astfel un armistițiu între Regatul Ierusalimului și Saladin. Saladin a cerut eliberarea prizonierilor și a încărcăturii lor. Proaspăt încoronat Rege Guy a făcut apel la Raynald să cedeze cererilor lui Saladin, dar Raynald a refuzat să urmeze ordinele regelui. Saladin își începe apelul la un război sfânt împotriva Regatului Latin al Ierusalimului.

După raidul lui Raynald de Châtillon asupra unei caravane musulmane în 1187, Saladin a declarat jihadul și a început să organizeze o campanie masivă pentru eliminarea statelor cruciate. Tensiunile dintre Saladin și cruciați au escaladat rapid, în timp ce ambele părți se pregăteau pentru un război deschis. Pacea fragilă care existase printr-un armistițiu a fost spulberată, iar Saladin a folosit raidul ca o justificare pentru a unifica forțele musulmane sub steagul său, încadrând războiul ca pe o datorie religioasă de a revendica Ierusalimul și de a-i expulza pe cruciați.

Saladin a început să-și adune armata pe Înălțimile Golan la începutul verii anului 1187. Scopul său a fost să-i forțeze pe cruciați să intre într-o luptă de câmp decisiv, mai degrabă decât să se angajeze în asedii prelungite. Până în iunie, Saladin a adunat în jur de 40.000 de soldați, inclusiv 12.000 de cavalerie, ceea ce o făcea cea mai mare forță pe care a comandat-o vreodată. Între timp, diviziile interne au paralizat conducerea Cruciaților. Regele Guy de Lusignan, susținut de Raynald de Châtillon și Gerard de Ridefort, a condus fracțiunea curții, în timp ce Raymond al III-lea de Tripoli li sa opus, pledând pentru prudență. Neîncrederea dintre aceste facțiuni le-a slăbit capacitatea de a răspunde amenințării tot mai mari a lui Saladin.

În mai 1187, o întâlnire dezastruoasă a erodat și mai mult poziția cruciaților. În bătălia de la Cresson, Gerard de Ridefort a condus 150 de templieri și o mică forță de infanterie pentru a se confrunta cu forțele de raid ale lui Saladin, doar pentru a fi ținuți în ambuscadă și anihilati. Înfrângerea nu numai că a redus numărul de cavaleri disponibili ai regatului, dar a și spulberat moralul. Saladin a continuat prin lansarea raidurilor mai adânc în teritoriul Cruciaților, semănând și mai multă panică.

În iulie, Saladin s-a mutat să asedieze Tiberias, o fortăreață strategică deținută de soția lui Raymond, Eschiva de Bures. Deși Raymond controla personal orașul, el a sfătuit să nu mărșăluiască în apărarea acestuia, argumentând că armata lui Saladin nu poate menține asediul mult timp și că o confruntare completă ar fi prea periculoasă. Cu toate acestea, Gerard și Raynald l-au presat pe Regele Guy să acționeze, acuzându-l pe Raymond de lașitate sau trădare. Împotriva sfatului lui Raymond, Guy a decis să plece de la La Saphorie pentru a-l ajuta pe Tiberias, în speranța unei victorii decisive.

Harta bătăliei de la Hattin. © Anonim

La 3 iulie 1187, armata cruciată – în număr de aproximativ 20.000 – și-a început marșul. Ei au fost imediat hărțuiți de escrocherii lui Saladin, care le-au încetinit progresul și i-au împiedicat să ajungă la sursele de apă. Cu oamenii și caii lor suferind de sete și epuizare, cruciații și-au schimbat cursul spre izvoarele Hattin, sperând să ajungă la ei înainte de căderea nopții. Saladin a anticipat mișcarea și și-a poziționat forțele pentru a le bloca calea.

În acea noapte, cruciații au tabărat lângă Coarnele lui Hattin, înconjurați de armata lui Saladin. Forțele musulmane au menținut presiunea cântând, cântând la tobe și dând foc ierbii uscate, sufocându-i pe cruciați cu fum. Până dimineață, armata cruciaților era disperată și dezorganizată. Au încercat mai multe încărcări pentru a rupe liniile lui Saladin, dar au fost respinși în mod repetat. Raymond a reușit să scape cu o forță mică, dar restul armatei a fost copleșit.

Pe 4 iulie, forțele lui Saladin i-au zdrobit pe cruciați, capturând sau ucigând majoritatea trupelor lor. Relicva Adevăratei Cruci a fost confiscată, iar personaje cheie, printre care regele Guy și Raynald, au fost luate prizonieri. Saladin l-a executat personal pe Raynald pentru că a încălcat armistițiul, deși l-a cruțat pe Guy. Înfrângerea de la Hattin a lăsat statele cruciate fără apărare, permițându-i lui Saladin să cucerească rapid Ierusalimul și alte orașe cheie.

Prăbușirea Regatului Ierusalimului în urma lui Hattin a șocat creștinătatea, determinându-l pe Papa Grigore al VIII-lea să ceară a treia cruciada. Această campanie ar aduce lideri precum Richard Inimă de Leu, Filip al II-lea al Franței și Frederic Barbarossa în Țara Sfântă, cu scopul de a revendica Ierusalimul și a restabili puterea cruciaților.

Ierusalimul a capitulat în fața forțelor lui Saladin vineri, 2 octombrie 1187, după un asediu. Când a început asediul, Saladin nu a fost dispus să promită locuitorilor franci din Ierusalim termeni de sferturi. Balian din Ibelin a amenințat că va ucide fiecare ostatic musulman, estimat la 5.000, și că va distruge sanctuarele sfinte ale Islamului de la Domul Stâncii și Moscheea al-Aqsa dacă nu ar fi furnizat un astfel de cartier. Saladin și-a consultat consiliul și termenii au fost acceptați. Acordul a fost citit pe străzile Ierusalimului, astfel încât fiecare să poată în termen de patruzeci de zile să-și asigure singur și să plătească lui Saladin tributul convenit pentru libertatea sa. O răscumpărare neobișnuit de mică pentru vremuri trebuia plătită pentru fiecare franc din oraș, fie bărbat, femeie sau copil, dar Saladin, împotriva dorinței trezorierilor săi, a permis multor familii care nu își puteau permite răscumpărarea să plece. După cucerirea Ierusalimului, Saladin ia chemat pe evrei și le-a permis să se reașeze în oraș.

Audita tremendi a fost o bula papală emisă de Papa Grigore al VIII-lea la 29 octombrie 1187, prin care se solicita a treia Cruciadă. A fost emisă la doar câteva zile după ce Grigorie i-a succedat lui Urban al III-lea ca papă, ca răspuns la înfrângerea Regatului Ierusalimului în bătălia de la Hattin din 4 iulie 1187. Grigorie a călătorit la Pisa pentru a pune capăt ostilităților pisane cu Genova, astfel încât ambii porturile maritime și flotele navale s-ar putea uni pentru cruciada.

Harta a treia cruciade. © Anonim

După căderea devastatoare a Ierusalimului în 1187, Papa Grigore al VIII-lea a emis bula papală Audita Tremendi , prin care a cerut a treia Cruciadă pentru a revendica orașul sfânt. Ca răspuns, Frederic I Barbarossa, Împăratul Sfântului Roman, a luat crucea în 1188, angajându-se să conducă o expediție masivă în Țara Sfântă. La o ceremonie publică din Mainz, Frederick și nobilii săi au jurat să se alăture cruciadei, demonstrând angajamentul său de a apăra creștinătatea.

Participarea lui Frederic a fost crucială, deoarece imperiul său a furnizat atât forță de muncă, cât și resurse la o scară de neegalat de alți conducători europeni. El și-a petrecut lunile următoare pregătind o armată estimată la aproximativ 15.000 de soldați, inclusiv 2.000–4.000 de cavaleri, asigurându-se că aceștia erau bine pregătiți pentru călătoria lungă spre est. Expediția a plecat din Regensburg. Spre deosebire de alți lideri cruciați, Frederick avea experiență militară anterioară în regiune de la a doua cruciada, dându-i reputația de comandant capabil și hotărât.

Frederick și-a început marșul pe uscat către Țara Sfântă în 1189, călătorind prin teritoriul bizantin. Cu toate acestea, tensiunile politice cu împăratul Isaac al II-lea al Bizanțului i-au întârziat progresul, deoarece Isaac se aliniase cu Saladin pentru a evita conflictul.

Asediul Acre (1189–1191) a fost un eveniment definitoriu al celei de-a treia cruciade, marcând prima contraofensivă majoră a cruciaților împotriva lui Saladin după cucerirea Ierusalimului. După eliberarea lui Guy de Lusignan din captivitate după bătălia de la Hattin, Conrad de Montferrat i-a blocat intrarea în Tir. Fiind refuzat să aibă o bază acolo, Guy a mers spre sud pentru a asedi Acre, un oraș de coastă important din punct de vedere strategic și un centru militar cheie pentru Saladin.

Asediul a început în august 1189, atât cruciații, cât și apărătorii musulmani primind întăriri pe mare, ducând la un impas obositor de doi ani. Forțele lui Saladin au înconjurat tabăra Cruciaților din afara orașului, creând efectiv un dublu asediu. Deși cruciații au reușit să blocheze portul Acre pentru o vreme, Saladin a spart ocazional cu nave de aprovizionare, păstrând garnizoana aprovizionată.

Harta asediului Acre. © Lane-Poole, Stanley, 1854-1931

În timpul asediului, sosirea liderilor europeni precum Filip al II-lea al Franței și Richard I al Angliei (Inimă de leu) în 1191 a schimbat impulsul în favoarea cruciaților. Armatele lor au întărit tabăra Cruciaților și, cu mașini de asediu superioare, Cruciații au spart în cele din urmă apărarea lui Acre. Orașul s-a predat la 12 iulie 1191. Cu toate acestea, tensiunile dintre liderii cruciați – în special între Guy de Lusignan și Conrad de Montferrat cu privire la cine ar trebui să conducă Ierusalimul – au complicat victoria.

Harta Acre în secolul al XIII-lea. © Anonim

După capitularea lui Acre, Richard a executat 2.700 de prizonieri musulmani după negocierile eșuate cu Saladin, provocând un răspuns dur. Capturarea Acre a oferit cruciaților un punct de sprijin crucial, dar în ciuda succeselor ulterioare, inclusiv victoria de la Arsuf, ei nu au reușit în cele din urmă să reia Ierusalimul. Până în 1192, disputele politice și presiunile tot mai mari din Europa l-au determinat pe Richard să negocieze un armistițiu cu Saladin, punând capăt celei de-a treia cruciade. Deși cruciații și-au păstrat o prezență de coastă cu Acre ca nouă capitală, Ierusalimul a rămas sub control musulman.

Bătălia de la Philomelion (Philomelium în latină, Akşehir în turcă) a fost o victorie a forțelor Sfântului Imperiu Roman asupra forțelor turcești dinSultanatul Rûm la 7 mai 1190 în timpul celei de-a treia cruciade. În mai 1189, împăratul Sfântului Roman Frederic Barbarossa și-a început expediția în Țara Sfântă, ca parte a celei de-a treia cruciade pentru a recupera orașul Ierusalim de la forțele lui Saladin. După o ședere prelungită pe teritoriile europene ale Imperiului Bizantin, armata imperială a trecut în Asia la Dardanele în perioada 22-28 martie 1190. După ce a depășit opoziția populațiilor bizantine și a neregularilor turci, armata cruciaților a fost surprinsă în tabără de 10.000 de oameni. -om forța turcească a Sultanatului Rûm lângă Philomelion în seara zilei de 7 mai. Armata cruciaților a contraatacat cu 2.000 de infanterie și cavalerie sub conducerea lui Frederic al VI-lea, Duce de Suabia și Berthold, Duce de Merania, punând pe turcii pe fugă și ucigând 4.174–5.000 dintre ei.

După ce a ajuns în Anatolia, lui Frederic i s-a promis trecerea în siguranță prin regiune de cătreSultanatul turc al Rum , dar a fost confruntat cu atacuri constante turcești de lovitură și fugă asupra armatei sale. O armată turcească de 10.000 de oameni a fost învinsă în bătălia de la Philomelion de 2.000 de cruciați, cu 4.174–5.000 de turci uciși. După raiduri turcești continue împotriva armatei cruciate, Frederick a decis să-și reînnoiască stocul de animale și produse alimentare cucerind capitala turcă Iconium. La 18 mai 1190, armata germană și-a învins dușmanii turci în bătălia de la Iconium, jefuind orașul și ucigând 3.000 de soldați turci.

În timp ce traversa râul Saleph lângă Castelul Silifke din Cilicia, pe 10 iunie 1190, calul lui Frederick a alunecat, aruncându-l împotriva stâncilor; apoi s-a înecat în râu. Moartea lui Frederic a făcut ca câteva mii de soldați germani să părăsească forța și să se întoarcă acasă prin porturile Cilician și Sirian. După aceasta, o mare parte din armata sa s-a întors în Germania pe mare, în așteptarea viitoarelor alegeri imperiale. Fiul împăratului, Frederic de Suabia, i-a condus pe restul de 5.000 de oameni la Antiohia.

Henric al II-lea al Angliei și Filip al II-lea al Franței și-au încheiat războiul unul cu celălalt într-o întâlnire la Gisors în ianuarie 1188 și apoi ambii au luat crucea. Ambii au impus o „zecime Saladină” cetățenilor lor pentru a finanța afacerea. Richard și Filip al II-lea s-au întâlnit în Franța la Vézelay și au pornit împreună la 4 iulie 1190 până la Lyon, unde s-au despărțit după ce au convenit să se întâlnească în Sicilia; Richard a ajuns la Marsilia și a constatat că flota lui nu sosise; sa obosit repede să-i aștepte și să angajeze nave, a plecat în Sicilia pe 7 august, vizitând mai multe locuri din Italia pe drum și a ajuns la Messina pe 23 septembrie. Între timp, flota engleză a ajuns în cele din urmă la Marsilia pe 22 august și, constatând că Richard a plecat, a navigat direct spre Messina, ajungând înaintea lui pe 14 septembrie. Filip a angajat o flotă genoveză pentru a-și transporta armata, care era formată din 650 de cavaleri, 1.300 de cai și 1.300 de scutieri în Țara Sfântă, pe calea Sicilia.

Richard a capturat orașul Messina la 4 octombrie 1190. Atât Richard, cât și Filip au iernat aici în 1190. Filip a părăsit Sicilia direct către Orientul Mijlociu la 30 martie 1191 și a sosit în Tir în aprilie; s-a alăturat asediului Acre la 20 aprilie. Richard nu a plecat din Sicilia până pe 10 aprilie.

La scurt timp după ce a pornit din Sicilia, armada regelui Richard de 180 de nave și 39 de galere a fost lovită de o furtună violentă. Mai multe nave s-au eșuat, inclusiv una în care ținea pe Joan, noua sa logodnică Berengaria și o mare cantitate de comori care fuseseră adunate pentru cruciada. S-a descoperit curând că Isaac Dukas Comnenus din Cipru a pus mâna pe comoara. Cei doi s-au întâlnit și Isaac a fost de acord să-i înapoieze comoara lui Richard. Cu toate acestea, odată întors la fortăreața sa din Famagusta, Isaac și-a încălcat jurământul. Ca răzbunare, Richard a cucerit insula în timp ce se îndrepta spre Tyr.

Richard a ajuns la Acre pe 8 iunie 1191 și a început imediat să supravegheze construcția armelor de asediu pentru a ataca orașul, care a fost capturat pe 12 iulie. Richard, Filip și Leopold s-au certat pentru prada victoriei. Richard a dat jos standardul german din oraș, disprețuindu-l pe Leopold. Frustrați de Richard (și în cazul lui Filip, cu sănătatea precară), Filip și Leopold și-au luat armatele și au părăsit Țara Sfântă în august.

Bătălia de la Arsuf din 7 septembrie 1191 a fost un angajament esențial în timpul celei de-a treia cruciade, arătând priceperea strategică a lui Richard I al Angliei și marcând o victorie crucială pentru cruciați. După capturarea lui Acre, Richard și-a propus să asigure Jaffa ca punct de plecare pentru o eventuală încercare de a recuceri Ierusalimul. Mergând spre sud de-a lungul coastei, armata sa a fost hărțuită de forțele lui Saladin, care au căutat să perturbe formația Crusader și să creeze vulnerabilități. În ciuda acestor atacuri, Richard a menținut o disciplină strictă în rândul trupelor sale, deplasându-se în mod deliberat cu coasta la dreapta sa pentru a asigura o linie de aprovizionare constantă de la navele însoțitoare.

Harta Bătăliei de la Arsuf. © Charles Oman

În timp ce armata cruciaților a traversat câmpia de lângă Arsuf, Saladin și-a angajat toată forța într-o luptă campată. Scopul său a fost să-i copleșească pe cruciați cu valuri de atacuri de cavalerie, țintindu-le în special spatele. Cu toate acestea, Richard și-a ținut rândurile împreună, așteptând momentul potrivit pentru a lansa un contraatac. Când Cavalerii Spitalieri , împinși la limite, au atacat fără ordine împotriva forțelor lui Saladin, Richard a răspuns rapid ordonând un asalt la scară largă. Încărcarea bruscă a rupt liniile lui Saladin, forțându-și armata să se retragă. Richard și-a frânat cu înțelepciune trupele, prevenind o urmărire prea zeloasă care le-ar fi putut expune unui contraatac.

Victoria de la Arsuf a asigurat coasta centrală a Palestinei, permițându-i lui Richard să preia și să reconstruiască Jaffa, pe care Saladin o demontase anterior. Deși armata lui Saladin nu a fost distrusă, înfrângerea i-a subminat reputația și a schimbat impulsul campaniei în favoarea cruciaților. Cu toate acestea, în ciuda succeselor ulterioare, inclusiv ocuparea fortărețelor cheie de coastă, cruciații nu au putut în cele din urmă să relueze Ierusalimul.

Bătălia de la Arsuf a demonstrat strălucirea tactică a lui Richard și a dat o lovitură psihologică forțelor lui Saladin, dar ambele părți au devenit epuizate. Până în 1192, negocierile au condus la Tratatul de la Jaffa, care a asigurat controlul cruciaților asupra coastei și a permis pelerinilor creștini acces la Ierusalim, deși orașul însuși a rămas sub control musulman.

Bătălia de la Jaffa din august 1192 a fost angajamentul militar final al celei de-a treia cruciade, marcând sfârșitul ostilităților deschise dintre Richard Inimă de Leu și Saladin . În urma eșecurilor anterioare în încercarea lor de a relua Ierusalimul, Richard începuse să retragă forțele cruciaților din regiune. Simțind o oportunitate de răzbunare, Saladin a asediat Jaffa, luând cu asalt zidurile și aproape cucerind orașul, doar cetatea rezista.

Când vestea asediului a ajuns la Richard, el a adunat rapid o mică forță de puțin mai mult de 2.000 de oameni, inclusiv marinari genovezi și pizani, și a navigat spre sud pentru a elibera orașul. La sosire, Richard a condus personal un asalt dinspre mare, alungând forțele lui Saladin din Jaffa într-o fugă haotică. Apărătorii musulmani, temându-se că s-ar putea apropia o armată cruciată mai mare, s-au prăbușit sub ofensiva bruscă a lui Richard, permițând prizonierilor creștini să se alăture luptei și ajutând la asigurarea victoriei.

Saladin s-a regrupat și a lansat un contraatac pe 4 august, intenționând să relueze Jaffa înainte ca noi întăriri cruciate să poată sosi. Saladin intenționa un atac surpriză ascuns în zori, dar forțele sale au fost descoperite; a continuat cu atacul său, dar oamenii săi erau ușor blindați și au pierdut 700 de oameni uciși din cauza rachetelor unui număr mare de arbaletari cruciați în spatele unui gard viu de sulițe. Cruciații au provocat pierderi grele și, după mai multe încărcări de cavalerie eșuate, forțele lui Saladin au fost forțate să se retragă. Richard a adunat personal apărătorii în interiorul orașului, asigurându-se că asaltul final al lui Saladin a fost respins.

Epuizați și cu ambele părți incapabile să susțină un conflict în continuare, Saladin și Richard au negociat un armistițiu de trei ani, cunoscut sub numele de Tratatul de la Jaffa. Tratatul a asigurat controlul creștin asupra coastei de la Tir la Jaffa și a garantat trecerea în siguranță pentru pelerinii creștini pentru a vizita Ierusalimul, deși orașul însuși a rămas sub stăpânire musulmană. Această bătălie a întărit foarte mult poziția statelor cruciate de coastă și a asigurat că acestea își păstrează un punct de sprijin în regiune, Acre devenind noua capitală a Regatului Ierusalimului. Cea de-a treia cruciada s-a încheiat la scurt timp, Richard plecând în Europa pentru a aborda problemele acasă.

Saladin a fost forțat să finalizeze un tratat cu Richard care prevedea ca Ierusalimul să rămână sub control musulman, permițând în același timp pelerini și comercianți creștini neînarmați să viziteze orașul. Ascalon a fost o problemă controversată, deoarece amenința comunicarea dintre stăpâniile lui Saladin dinEgipt și Siria; în cele din urmă s-a convenit ca Ascalon, cu apărarea demolată, să fie readus sub controlul lui Saladin. Richard a părăsit Țara Sfântă la 9 octombrie 1192.

Niciuna dintre părți nu a fost pe deplin mulțumită de rezultatele războiului. Deși victoriile lui Richard i-au lipsit pe musulmani de importante teritorii de coastă și au restabilit un stat franc viabil în Palestina, mulți creștini din Occidentul latin s-au simțit dezamăgiți că el a ales să nu urmărească recucerirea Ierusalimului. De asemenea, mulți din lumea islamică s-au simțit deranjați de faptul că Saladin nu a reușit să-i alunge pe creștini din Siria și Palestina. Comerțul a înflorit, totuși, în tot Orientul Mijlociu și în orașele-port de-a lungul coastei mediteraneene.

Richard a fost arestat și întemnițat în decembrie 1192 de Leopold al V-lea, Ducele Austriei , care l-a suspectat că l-a ucis pe vărul lui Leopold, Conrad de Montferrat. În 1193, Saladin a murit de febră galbenă. Moștenitorii săi s-ar certa pentru succesiune și în cele din urmă s-ar fragmenta cuceririle sale.