Califatul almohad

Mișcarea almohadă a luat naștere cu Ibn Tumart, membru al Masmuda, o confederație tribală berberă din Munții Atlas din sudul Marocului.La acea vreme, Marocul, vestul Algeriei și Spania (al-Andalus), se aflau sub stăpânirea almoravidelor, o dinastie berberă Sanhaja.La începutul vieții sale, Ibn Tumart a mers la Córdoba, Spania, pentru a-și urma studiile, iar ulterior la Bagdad pentru a le aprofunda.La Bagdad, Ibn Tumart s-a atașat la școala teologică al-Ash'ari și a intrat sub influența profesorului al-Ghazali.Curând și-a dezvoltat propriul sistem, combinând doctrinele diverșilor maeștri.

Ibn Tumart a petrecut ceva timp în diferite orașe Ifriqiyan, predicând și agitandu-se, conducând atacuri revoltate asupra magazinelor de vinuri și asupra altor manifestări de laxitate.Necazurile lui și predicarea înflăcărată au determinat autoritățile sătuite să-l mute din oraș în oraș.În 1120, Ibn Tumart și micul său grup de adepți au plecat în Maroc, oprindu-se mai întâi la Fez, unde i-a implicat pentru scurt timp pe savanții Maliki ai orașului în dezbatere.A mers chiar până acolo încât a atacat-o pe străzile din Fez pe sora emirului almoravid ʿAli ibn Yusuf, pentru că mergea dezvelită, după felul femeilor berbere.Emirul a decis doar să-l expulzeze din oraș.

După o predică deosebit de emoționantă, în care a trecut în revistă eșecul său de a-i convinge pe almoravizi să se reformeze prin argumente, Ibn Tumart s-a „dezvăluit” ca adevăratul Mahdi, un judecător și legiuitor îndrumat divin și a fost recunoscut ca atare de către publicul său.Aceasta a fost efectiv o declarație de război asupra statului almoravid.

Ibn Tumart și-a abandonat peștera în 1122 și a urcat în Înaltul Atlas, pentru a organiza mișcarea almohadă în rândul triburilor de munte Masmudatrib.Pe lângă propriul său trib, Hargha, Ibn Tumart și-a asigurat aderarea Ganfisa, Gadmiwa, Hintata, Haskura și Hazraja la cauza Almohad.În jurul anului 1124, Ibn Tumart a ridicat ribatul din Tinmel, în valea Nfisului din Înaltul Atlas, un complex fortificat impregnabil, care avea să servească atât ca centru spiritual, cât și ca sediu militar al mișcării almohade.În primii opt ani, rebeliunea almohadă s-a limitat la un război de gherilă de-a lungul vârfurilor și râpelor din Înaltul Atlas.Daunele lor principale au fost în a face nesigure (în totalitate impracticabile) drumurile și trecătorile muntoase de la sud de Marrakech – amenințănd ruta către importanta Sijilmassa, poarta de intrare a comerțului trans-saharian.Neputând să trimită suficientă forță de muncă prin trecătorile înguste pentru a-i îndepărta pe rebelii almohazi din punctele lor forte de munte ușor de apărat, autoritățile almoravide s-au împăcat să înființeze fortărețe pentru a-i îngrădi acolo (cel mai cunoscut este fortăreața Tasghîmût care a protejat apropierea de Aghmat, care a fost cucerită de către almohade în 1132), în timp ce explora rute alternative prin trecători mai estice.

Almohazii au coborât în ​​cele din urmă din munți pentru primul lor atac considerabil în zonele joase.A fost un dezastru.Almohazii au dat deoparte o coloană almoravidă care ieșise în întâmpinarea lor înaintea lui Aghmat și apoi și-au urmărit rămășița până la Marrakech.Au asediat Marrakesh timp de patruzeci de zile, până când, în aprilie (sau mai) 1130, almoravizii au fugit din oraș și i-au zdrobit pe almohazi în sângeroasa bătălie de la al-Buhayra (numită după o grădină mare la est de oraș).Almohazii au fost complet înfrânți, cu pierderi uriașe.Jumătate din conducerea lor a fost ucisă în acțiune, iar supraviețuitorii au reușit doar să se întoarcă în munți.

Ibn Tumart a murit la scurt timp după, în august 1130. Moartea lui Ibn Tumart a fost ținută secret timp de trei ani, perioadă pe care cronicarii almohazi o descriu ca fiind o ghayba sau „ocultare”.Această perioadă i-a dat probabil lui Abd al-Mu'min timp să-și asigure poziția de succesor al conducerii politice a mișcării.

Sub Abd al-Mu'min, almohazii au coborât din munții Atlas, distrugând în cele din urmă puterea dinastiei almoravide, în 1147. Abd al-Mu'min și-a creat imperiul câștigând mai întâi controlul asupra Munților Atlas înalți, apoi asupra Atlasul Mijlociu, în regiunea Rif, în cele din urmă mutându-se în țara natală la nord de Tlemcen.În 1145, după ce almoravizii l-au pierdut pe liderul mercenarilor lor catalani, Reveter, almohazii i-au învins în luptă deschisă.Din acest punct, almohazii s-au mutat spre vest pe câmpia de coastă atlantică.După ce au asediat Marrakesh, au capturat-o în cele din urmă în 1147.

Implicarea almohazilor în Al-Andalus a început încă din 1145, când Ali ibn Isa ibn Maymun, comandantul naval almoravid al Cadizului, a dezertat la 'Abd al-Mu'min.În același an, Ibn Qasi, conducătorul orașului Silves, a fost unul dintre primii lideri andaluși care a făcut apel la intervenția almohadelor în Al-Andalus, pentru a opri înaintarea regatelor creștine, pe care almoravizii șovăitori nu le-au putut ține.În 1147, Abd al-Mu'min a trimis o forță militară condusă de un alt dezertor almoravid, Abu Ishaq Barraz, care a capturat Algeciras și Tarifa înainte de a se muta spre vest, spre Niebla, Badajoz și Algarve.Almoravizii din Sevilla au fost asediați în 1147 până când orașul a fost capturat în 1148 cu sprijin local.

În această perioadă, o rebeliune majoră centrată în valea Sous, condusă de Muhammad ibn 'Abd Allah al-Massi, a zguduit Imperiul Almohad și a căpătat dimensiuni religioase, adunând diferite triburi pentru a contracara almohazii.După eșecurile inițiale almohade, rebeliunea a fost în cele din urmă înăbușită datorită locotenentului lui Abd al-Mu'min, Umar al-Hintati, care a condus o forță care l-a ucis pe al-Massi.Rebeliunea a impus impozitarea resurselor almohadelor și a dus la inversări temporare și în Al-Andalus, dar almohazii au trecut curând la ofensivă.Răspunzând apelurilor locale ale oficialilor musulmani, aceștia au preluat controlul asupra Cordobei în 1149, salvând orașul de forțele lui Alfonso al VII-lea.Almoravizii rămași din Al-Andalus, conduși de Yahya ibn Ghaniya, erau până atunci limitați la Granada.În 1150 sau 1151, Abd al-Mu'min i-a chemat pe liderii și notabilii din Al-Andalus sub controlul său la Ribat al-Fath (Rabat), unde i-a făcut să-i fie loialitate, aparent ca o demonstrație politică a puterii sale.Almoravizii din Granada au fost învinși în 1155 și s-au retras ulterior în Insulele Baleare, unde au rezistat încă câteva decenii. Almohazii au transferat capitala Iberiei musulmane de la Córdoba la Sevilla.

Cu toate acestea, pentru cea mai mare parte a anilor 1150, Abd al-Mu'min și-a concentrat eforturile pe extinderea spre est în Africa de Nord.În 1151, ajunsese la Constantin, unde s-a confruntat cu o coaliție de triburi arabe care mărșăluiseră prin ținuturile berbere.Mai degrabă decât distrugerea acestor triburi, le-a folosit pentru campaniile sale din al-Andalus și, de asemenea, au ajutat la înăbușirea oricărei opoziții interne din partea familiei lui Ibn Tumart.Abd al-Mu'min și-a condus forțele să cucerească Tunisul în 1159, continuând să stabilească progresiv controlul asupra Ifriqiya prin cucerirea orașelor Mahdia (pe atunci deținute de Roger al II-lea al Siciliei), Kairouan și alte orașe de coastă până la Tripoli ( în Libia actuală).Apoi s-a întors la Marrakech și a plecat într-o expediție în Al-Andalus în 1161. Abd al-Mu'min ordonase construirea unei noi cetăți la Gibraltar, unde s-a stabilit în timpul șederii sale în Al-Andalus.

Prinții almohazi au avut o carieră mai lungă și mai distinsă decât murabiții.Succesorii lui Abd al-Mumin, Abu Yaqub Yusuf (Yusuf I, condus între 1163–1184) și Abu Yusuf Yaqub al-Mansur (Yaʻqūb I, condus între 1184–1199), au fost ambii oameni capabili.Inițial, guvernul lor a determinat mulți supuși evrei și creștini să se refugieze în statele creștine în creștere Portugalia , Castilia și Aragon.În cele din urmă, au devenit mai puțin fanatici decât murabiții, iar Ya'qub al-Mansur a fost un om foarte desăvârșit care a scris un stil arab bun și l-a protejat pe filozoful Averroes.Titlul său de „al-Manṣūr” („Victoritorul”) a fost câștigat prin victoria asupra lui Alfonso al VIII-lea al Castiliei în bătălia de la Alarcos (1195).

În 1163, califul Abu Ya'qub Yusuf și-a făcut din Alcazar reședința principală în regiune.El a extins și a înfrumusețat și mai mult complexul palatului în 1169, adăugând șase noi incinte pe laturile de nord, sud și vest ale palatelor existente.Lucrările au fost realizate de arhitecții Ahmad ibn Baso și 'Ali al-Ghumari.Cu excepția zidurilor, aproape toate clădirile anterioare au fost demolate și au fost construite un total de aproximativ douăsprezece palate.Printre noile structuri se afla o curte cu grădină foarte mare, cunoscută acum sub numele de Patio del Crucero, care se afla în vechea incintă abbadidă.Între 1171 și 1198, pe partea de nord a Alcazarului a fost construită o nouă moschee congregațională enormă (transformată mai târziu în actuala Catedrală din Sevilla).În apropiere a fost construit și un șantier naval în 1184 și o piață de textile în 1196.

Bătălia de la Faḥṣ al-Jullāb a fost purtată joi, 15 octombrie 1165, între invadatorii almohazi și regele Murciei, Ibn Mardanīsh.O armată almohadă sub sayyids Abū Ḥafṣ ʿUmar și Abū Saʿīd ʿUthmān, frații califului Abū Yaʿḳūb Yūsuf, a intrat în ofensivă împotriva lui Ibn Mardanīsh în vara anului 1165. Au capturat, în septembrie, Carava de Andújar Baza și Sierra de Harrie. Segura, apoi i-a capturat pe Cúllar și Vélez în apropierea lor de Murcia.

Abu Yaqub Yusuf a invadat Iberia, cucerind al-Andalus și devastând Valencia și Catalonia.În anul următor s-a stabilit la Sevilla.

Iusuf I a transportat douăzeci de mii de soldați peste Strâmtoarea Gibraltar, cu scopul de a-și consolida stăpânirea asupra teritoriilor musulmane.În decurs de un an, el a biciuit majoritatea orașelor musulmane la rând.În 1172, a făcut prima sa incursiune împotriva poziției creștine.A asediat orașul Huete — și a eșuat.Au fost mai multe motive pentru eșec.Cel puțin un martor ocular sugerează că Yusuf I ...Nu a fost deosebit de angajat în asediu;...Când s-a auzit în jurul taberei almohade că Alfonso al VIII-lea al Castiliei (acum în vârstă de optsprezece și conducând în nume propriu) se apropia pentru a ridica asediul, almohazii au renunțat la poziție și s-au retras.A fost o înfrângere penibilă pentru Yusuf I, deși nu fatală;în curând avea să se adună și să relanseze războiul.Dar Huete a fost un punct de cotitură pentru regatele creștine, care acum au început să-și reajusteze atitudinile unul față de celălalt.Până în 1177, toți cei cinci regi creștini au jurat tratate sau au creat alianțe de căsătorie.Unitatea politică a lui Alfonso Luptătorul devenise o unitate de scop;iar zăbrelele de credință țesute de dușmanul creștin s-ar dovedi aproape imposibil de pătruns pentru almohazi.

Banū Ghāniya erau descendenți ai almoravidelor care au stabilit un principat în Insulele Baleare după căderea statului almoravid la mijlocul secolului al XII-lea.În 1184, au invadat Africa de Nord și au luptat împotriva almohazilor într-o luptă care a durat până în anii 1230 și a cuprins de la Tripoli la Sijilmasa sub emirii ʿAlī (1184-1187) și Yaḥyā b.Ghāniya (1188-1235?).Sosirea Banū Ghāniya în Africa de Nord a coincis cu cucerirea Almohad Ifrīqiya (Tunisia) de către emirul Ayyubid Sharaf al-Dīn Qarāqūsh.Timp de câțiva ani, forțele ayubide au luptat cot la cot cu Banū Ghāniya și cu diferite triburi arabe împotriva almohazilor până când Ṣalāḥ al-Dīn a făcut pace cu aceștia din urmă în 1190. Rezistența tenace a Banū Ghāniya și a aliaților lor, deși în cele din urmă a eșuat, a pus un sfârșitul visurilor almohade de un imperiu care să cuprindă toată Africa de nord-vest și ia forțat să renunțe în cele din urmă la Ifrīqiya și Maghribul Central, care a trecut sub stăpânirea dinastiei locale hafzide și zayyanide în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Asediul lui Santarém a durat din iunie 1184 până în iulie 1184. În primăvara lui 1184, Abu Yaqub Yusuf a adunat o armată, a traversat strâmtoarea Gibraltar și a mers spre Sevilla.De acolo a mărșăluit spre Badajoz și s-a îndreptat spre vest pentru a asedia Santarém, Portugalia, care a fost apărat de Afonso I al Portugaliei .După ce a auzit despre atacul lui Abu Yusuf, Ferdinand al II-lea de León și-a mărșăluit trupele spre Santarém pentru a-și sprijini socrul, Afonso I.Abu Yusuf, crezând că avea suficiente trupe pentru a menține asediul, a trimis ordine ca o parte a armatei sale să mărșăluiască spre Lisabona și să asedieze și acel oraș.Ordinele au fost interpretate greșit și armata sa, văzând contingente mari de oameni părăsind bătălia, a devenit confuză și a început să se retragă.Abu Yusuf, în încercarea de a-și aduna trupele, a fost rănit de o arbaletă și a murit la 29 iulie 1184.

Bătălia de la Alarcos a fost o bătălie între almohazi conduși de Abu Yusuf Ya'qub al-Mansur și regele Alfonso al VIII-lea al Castiliei.A avut ca rezultat înfrângerea forțelor castiliane și retragerea lor ulterioară la Toledo, în timp ce almohazii au recucerit Trujillo, Montánchez și Talavera.

Bătălia de la Las Navas de Tolosa a fost un punct de cotitură important în Reconquista și în istoria medievală aSpaniei .Forțelor creștine ale regelui Alfonso al VIII-lea al Castiliei li s-au alăturat armatele rivalilor săi, Sancho al VII-lea al Navarei și Petru al II-lea al Aragonului, în lupta împotriva conducătorilor musulmani almohazi din jumătatea de sud a Peninsulei Iberice.Califul Muhammad al-Nasir a condus armata almohadă, formată din oameni din tot Califatul almohad.

Iusuf al II-lea a murit brusc la începutul anului 1224 – înțepat accidental în timp ce se juca cu vacile sale de companie.Lipsiți de moștenitori, birocrații palatului, conduși de Ibn Jam'i, au conceput rapid alegerea bătrânului său unchi Abd al-Wahid I ca noul calif din Marrakech.Dar grăbirea și neconstituționalitatea probabilă a procedurilor din Marrakech i-au supărat pe unchii săi, frații lui al-Nasir, din al-Andalus.Dinastia almohadă nu avusese niciodată o succesiune disputată.În ciuda dezacordurilor, ei s-au aliniat întotdeauna loial în spatele califului ales, așa că rebeliunea nu era o chestiune întâmplătoare.Dar Abdallah a fost vizitat în scurt timp în Murcia de figura întunecată a lui Abu Zayd ibn Yujjan, un fost înalt birocrat din Marrakech, a cărui cădere fusese proiectată cu câțiva ani mai devreme de al-Jami'i, iar acum ispășește o pedeapsă de exil în apropiere, în Chinchilla. (Albacete).Ibn Yujjan l-a convins pe Abdallah să concureze la alegeri, asigurându-l de legăturile sale înalte în palatul din Marrakech și printre șeicii Masmuda.În consultare cu frații săi, Abdallah s-a declarat curând noul calif almohad, luând titlul califal de „al-Adil” („Dreptul” sau „Dreptatorul”) și a pus imediat mâna pe Sevilla și a început să facă pregătirile pentru a mărșălui mai departe. Marrakech și se confruntă cu Abd al-Wahid I. Dar Ibn Yajjan își reținuse deja legăturile marocane.Înainte de sfârșitul verii, Abu Zakariya, șeicul tribului Hintata, și Yusuf ibn Ali, guvernatorul Tinmalului, declarat pentru al-Adil, au pus mâna pe palatul din Marrakech, l-au detronat pe calif și l-au expulzat pe al-Jami'i și grupul său. .Califul căzut Abd al-Wahid I a fost ucis prin strangulare în septembrie 1224.

Plecarea lui al-Ma'mun în 1228 a marcat sfârșitul erei almohade în Spania.Ibn Hud și ceilalți oameni puternici andaluzi locali nu au reușit să oprească potopul crescând de atacuri creștine, lansate aproape anual de Sancho al II-lea al Portugaliei , Alfonso al IX-lea al León, Ferdinand al III-lea al Castiliei și Iacob I al Aragonului.Următorii douăzeci de ani au văzut un avans masiv în Reconquista creștină - vechile mari cetăți andaluze au căzut într-o mare măsură: Mérida și Badajoz în 1230 (la Leon), Mallorca în 1230 (la Aragon), Beja în 1234 (la Portugalia), Cordova în 1236 (în Castilia), Valencia în 1238 (în Aragon), Niebla-Huelva în 1238 (în Leon), Silves în 1242 (în Portugalia), Murcia în 1243 (în Castilia), Jaén în 1246 (în Castilia), Alicante în 1248 (în Castilia), culminând cu căderea celui mai mare dintre orașele andaluze, fosta capitală almohadă a Sevilla, în mâinile creștinilor în 1248. Ferdinand al III-lea al Castiliei a intrat în Sevilla ca cuceritor la 22 decembrie 1248.Andaluzii erau neputincioși înaintea acestui atac.Ibn Hudd a încercat să controleze avansul leonez devreme, dar cea mai mare parte a armatei sale andaluze a fost distrusă în bătălia de la Alange din 1230. Ibn Hud a încercat să mute armele și oamenii rămași pentru a salva cetățile andaluze amenințate sau asediate, dar cu atât de multe atacuri. deodată, a fost un efort fără speranță.După moartea lui Ibn Hud în 1238, unele dintre orașele andaluze, într-un ultim efort de a se salva, s-au oferit din nou almohazilor, dar fără rezultat.Almohazii nu s-ar mai întoarce.

În 1229, guvernatorul Ifriqiyas, Abu Zakariya s-a întors la Tunis după ce a cucerit Constantin și Bejaïa în același an și și-a declarat independența.După despărțirea hafziților de almohazi sub Abu Zakariya (1228–1249), Abu Zakariya a organizat administrația în Ifriqiya (provincia romană a Africii din Magrebul modern; Tunisia de astăzi, estul Algeriei și vestul Libiei) și a construit orașul Tunis. ca centru economic și cultural al imperiului.În același timp, mulți musulmani din Al-Andalus care fugeau de Reconquista creștină a Iberiei au fost absorbiți.Ulterior, a anexat Tripolia în 1234, Algerul în 1235, râul Chelif în 1236 și a supus importante confederații tribale ale berberilor din 1235 până în 1238.De asemenea, a cucerit Regatul Tlemcen în iulie 1242 forțându-l pe sultanul din Tlemcen pe vasalii săi.

În exploatațiile lor africane, almohazii au încurajat stabilirea creștinilor chiar și în Fez, iar după bătălia de la Las Navas de Tolosa au intrat ocazional în alianțe cu regii Castiliei.Au reușit să alunge garnizoanele plasate în unele dintre orașele de pe coastă de regii normanzi ai Siciliei.Istoria declinului lor diferă de cea a almoravidelor, pe care i-au strămutat.Nu au fost asaltați de o mare mișcare religioasă, ci au pierdut teritorii, fragmentare, de revolta triburilor și districtelor.Dușmanii lor cei mai eficienți au fost Banu Marin (Marinizii) care au întemeiat următoarea dinastie.Ultimul reprezentant al liniei, Idris II, „al-Wathiq”, a fost redus în posesia Marrakesh, unde a fost ucis de un sclav în 1269.

Ideologia almohadă propovăduită de Ibn Tumart este descrisă de Amira Bennison ca o „formă hibridă sofisticată a islamului care împletește fire din știința Hadith, Zahiri și Shafi’i fiqh, acțiunile sociale Ghazalian (hisba) și angajamentul spiritual cu noțiunile șiite. al imamului și mahdiului”.În ceea ce privește jurisprudența musulmană, statul a acordat recunoaștere școlii de gândire Zahiri (ظاهري), deși șafiiților li s-a dat și o măsură de autoritate uneori.Dinastia almohadă a îmbrățișat un stil de scriere cursivă maghrebină cunoscută astăzi ca „thuluth maghrebi” ca stil oficial folosit în manuscrise, monede, documente și arhitectură.Cărturarii și caligrafii din perioada almohadă au început, de asemenea, să lumineze cuvinte și fraze în manuscrise pentru a fi subliniate, folosind foiță de aur și lapis lazuli.În timpul dinastiei almohade, actul de legatură în sine a căpătat o mare importanță, cu un exemplu notabil în care califul almohad Abd al-Mu'min a adus artizani pentru o sărbătoare a legării unui Coran importat din Cordoba.Cărțile erau cel mai frecvent legate în piele de capră și decorate cu împletire poligonală, gofrare și ștampilare.Almohazii au evitat inițial producția de textile și mătase de lux, dar în cele din urmă s-au angajat și ei în această producție.Textile almohade, la fel ca exemplele anterioare almoravide, erau adesea decorate cu o rețea de rotunde pline cu desene ornamentale sau epigrafie arabă.Alături de perioada almoravide care o precedă, perioada almohadă este considerată una dintre cele mai formative etape ale arhitecturii marocane și maure, stabilind multe dintre formele și motivele care au fost rafinate în secolele următoare.Principalele situri ale arhitecturii și artei almohade includ Fes, Marrakech, Rabat și Sevilla.