Mișcarea almohadă a luat naștere cu Ibn Tumart, membru al Masmuda, o confederație tribală berberă din Munții Atlas din sudul Marocului. La acea vreme, Marocul, vestul Algeriei și Spania (al-Andalus), se aflau sub stăpânirea almoravidelor, o dinastie berberă Sanhaja. La începutul vieții sale, Ibn Tumart a mers la Córdoba, Spania, pentru a-și urma studiile, iar ulterior la Bagdad pentru a le aprofunda. La Bagdad, Ibn Tumart s-a atașat la școala teologică al-Ash'ari și a intrat sub influența profesorului al-Ghazali. Curând și-a dezvoltat propriul sistem, combinând doctrinele diverșilor maeștri.

Ibn Tumart a petrecut ceva timp în diferite orașe Ifriqiyan, predicând și agitandu-se, conducând atacuri revoltate asupra magazinelor de vinuri și asupra altor manifestări de laxitate. Necazurile lui și predicarea înflăcărată au determinat autoritățile sătuite să-l mute din oraș în oraș. În 1120, Ibn Tumart și micul său grup de adepți au plecat în Maroc, oprindu-se mai întâi la Fez, unde i-a implicat pentru scurt timp pe savanții Maliki ai orașului în dezbatere. A mers chiar până acolo încât a atacat-o pe străzile din Fez pe sora emirului almoravid ʿAli ibn Yusuf, pentru că mergea dezvelită, după felul femeilor berbere. Emirul a decis doar să-l expulzeze din oraș.

La începutul secolului al XII-lea, Ibn Tumart, un cărturar religios și conducător al tribului Berber Masmuda, s-a retras în regiunea sa natală din valea Sous, sudul Marocului, după încercările sale eșuate de a convinge dinastia conducătoare almoravide să adopte viziunea sa de reformă puritană. . El a căutat refugiu printre Hargha, propriul său popor, și s-a stabilit în satul Igiliz. Trăind o viață de asceză strictă, s-a izolat într-o peșteră din apropiere, ieșind doar pentru a predica mesajul său de reformă. De-a lungul timpului, învățăturile sale au început să atragă un public din ce în ce mai mare, captivat de apelul său pentru o revenire la o interpretare mai riguroasă a islamului, bazată pe respingerea sa față de laxitatea morală și religioasă percepută de conducătorii almoravizi.

La începutul secolului al XII-lea, Ibn Tumart, un cărturar religios și conducător al tribului Berber Masmuda, s-a retras în regiunea sa natală din valea Sous, sudul Marocului, după încercările sale eșuate de a convinge dinastia conducătoare almoravide să adopte viziunea sa de reformă puritană. . El a căutat refugiu printre Hargha, propriul său popor, și s-a stabilit în satul Igiliz. Trăind o viață de asceză strictă, s-a izolat într-o peșteră din apropiere, ieșind doar pentru a predica mesajul său de reformă. De-a lungul timpului, învățăturile sale au început să atragă un public din ce în ce mai mare, captivat de apelul său pentru o revenire la o interpretare mai riguroasă a islamului, bazată pe respingerea sa față de laxitatea morală și religioasă percepută de conducătorii almoravizi.

Pe măsură ce următorii lui au crescut, mesajul lui Ibn Tumart a devenit din ce în ce mai radical. Spre sfârșitul Ramadanului în 1121, după ce a rostit o predică deosebit de puternică, el s-a autoproclamat Mahdi – un lider așteptat, ghidat de divinitate, care va restabili dreptatea și adevărata credință. Declarația sa a fost acceptată de publicul său, marcând un punct de cotitură în mișcarea sa. Această auto-revelație nu a fost doar o revendicare religioasă, ci o declarație de fapt de război împotriva statului almoravid, deoarece l-a poziționat pe Ibn Tumart ca un contestator direct al guvernării și legitimității lor. Din acest moment, lupta ideologică și militară dintre mișcarea lui Ibn Tumart și almoravizi se va intensifica, ducând în cele din urmă la ascensiunea mișcării almohade.

În 1122, la sfatul urmașului său Omar Hintati, un căpetenie al tribului Hintata, Ibn Tumart și-a abandonat peștera retrasă și s-a mutat în Munții Atlasului Înalt pentru a organiza în continuare mișcarea almohadă printre triburile Masmuda din munții. Această schimbare strategică ia permis să-și extindă influența dincolo de propriul trib Hargha. Prin eforturile sale, Ibn Tumart și-a asigurat loialitatea mai multor triburi cheie, inclusiv Ganfisa, Gadmiwa, Hintata, Haskura și Hazraja, întărind puterea și unitatea mișcării Almohade în curs de dezvoltare.

Locațiile aproximative ale principalelor triburi Masmuda care au aderat la almohazi. @ Omar-toons

În jurul anului 1124, Ibn Tumart și-a stabilit baza la Tinmel, o locație extrem de protejată în Valea Nfis a Înaltului Atlas. Tinmel a devenit inima mișcării almohade, servind atât ca centru spiritual, cât și ca cartier general militar. A fost considerată „dar al-hijra” almohadă, oglindind migrația istorică (hijra) a profetului Mahomed la Medina în secolul al VII-lea, simbolizând un loc de refugiu și un punct de adunare pentru credincioși.

În următorii opt ani, rebeliunea almohadă a purtat un război de gherilă de pe vârfurile munților și râpele din Înaltul Atlas. Aceștia s-au concentrat pe perturbarea drumurilor și a trecătorilor muntoase de la sud de Marrakech, care erau rute cruciale care duceau la Sijilmassa, un centru cheie în comerțul trans-saharian. Strategia almohazilor a făcut efectiv aceste rute nesigure sau impracticabile, reprezentând o amenințare semnificativă pentru comerțul și comunicațiile statului almoravid.

Almoravizii, cărora le era dificil să desfășoare suficientă forță de muncă prin trecătorii înguste pentru a-i expulza pe rebelii almohazi din pozițiile lor fortificate de munte, și-au schimbat strategia către izolare. Au stabilit cetăți pentru a îngrădi forțele almohade, cea mai notabilă fiind cetatea Tasghîmût, care a protejat apropierea de orașul Aghmat. Cu toate acestea, almohazii au spart în cele din urmă, cucerind cetatea în 1132, demonstrând puterea lor în creștere și semnalând un punct de cotitură în campania lor împotriva statului almoravid.

Almohazii au coborât în ​​cele din urmă din munți pentru primul lor atac semnificativ în zonele joase. A fost un dezastru. Almohazii au dat deoparte o coloană almoravidă care ieșise în întâmpinarea lor înaintea lui Aghmat și apoi și-au urmărit rămășița până la Marrakech. Au asediat Marrakesh timp de patruzeci de zile, până când, în aprilie (sau mai) 1130, almoravizii au fugit din oraș și i-au zdrobit pe almohazi în sângeroasa bătălie de la al-Buhayra (numită după o grădină mare la est de oraș). Almohazii au fost complet înfrânți, cu pierderi uriașe. Jumătate din conducerea lor a fost ucisă în acțiune, iar supraviețuitorii au reușit doar să se întoarcă în munți.

Ibn Tumart a murit în august 1130, la scurt timp după ce almohazii suferiseră o înfrângere semnificativă. În ciuda pierderii liderului lor carismatic, mișcarea almohadă nu s-a prăbușit. Supraviețuirea și consolidarea mișcării în această perioadă critică sunt atribuite conducerii și perspicacității strategice a succesorului lui Ibn Tumart, Abd al-Mu'min.

Moartea lui Ibn Tumart a fost ascunsă în mod deliberat timp de trei ani, o perioadă pe care cronicarii almohazi l-au descris drept „ghayba”, adică „ocultare”. Această perioadă secretă i-a oferit probabil lui Abd al-Mu'min ocazia de a-și consolida autoritatea și de a-și asigura succesiunea. Deși era de origine berberă Zenata din Tagra din Algeria actuală și, prin urmare, un străin printre triburile Masmuda din sudul Marocului care au format nucleul mișcării, Abd al-Mu'min a navigat cu pricepere peisajul politic. El a reușit să-și elimine principalii rivali și să reintegreze triburile care șovăiau în sprijinul lor.

Până în 1133, la trei ani după moartea lui Ibn Tumart, Abd al-Mu'min s-a impus cu succes ca lider al mișcării almohade și a fost proclamat oficial „calif”, asigurând continuitatea și succesul viitor al cauzei almohade. Aceasta a marcat începutul unei noi ere pentru almohazi, deoarece Abd al-Mu'min îi va conduce la cuceriri mai mari și la eventuala răsturnarea statului almoravid.

După 1133, Abd al-Mu'min și-a extins rapid controlul almohad peste Maghreb, în ​​timp ce dinastia almoravide s-a agățat de capitala lor, Marrakech. Pe măsură ce conflictul dintre cele două părți s-a intensificat, diferite triburi s-au adunat fie către almohazi, fie către almoravizi. Inițial, operațiunile almohade au fost concentrate în Munții Atlas, dar până în 1139 și-au extins raza de acțiune până în Munții Rif din nordul Marocului. Un punct de sprijin dincolo de munți a fost orașul Taza, unde Abd al-Mu'min a stabilit o cetate (ribat) și o Mare Moschee în jurul anului 1142, întărind influența almohadă în regiune.

Fazele expansiunii imperiului almohad. @ Omar-toons

Moartea conducătorului almoravid, Ali ibn Yusuf, în 1143, și ascensiunea fiului său, Tashfin ibn Ali, au marcat un punct de cotitură. Până în 1144, valul s-a schimbat decisiv în favoarea almohazilor când triburile Zenata din vestul actual al Algeriei, împreună cu câțiva lideri ai tribului Masufa care se aliniaseră anterior cu almoravizii, s-au alăturat cauzei almohade. Acest nou sprijin le-a permis almohazilor să obțină o victorie decisivă împotriva lui Tashfin, cucerind orașul Tlemcen în 1144. Tashfin s-a retras la Oran, care a căzut curând în mâinile almohazilor și a murit în martie 1145 în timp ce încerca să scape de urmărirea lor.

Cu armata almoravide în retragere, forțele lui Abd al-Mu'min i-au urmărit spre vest, cucerind orașul Fez în 1146, după un asediu de nouă luni. Lovitura decisivă a venit în 1147, când almohazii au asediat Marrakech timp de unsprezece luni, cucerind-o în cele din urmă și punând capăt dinastiei almoravide. Ultimul conducător almoravid, Ishaq ibn Ali, a fost ucis, marcând triumful complet al almohazilor asupra rivalilor lor și stabilindu-l pe Abd al-Mu'min ca conducător necontestat al regiunii.

Implicarea almohazilor în Al-Andalus a început încă din 1145, când Ali ibn Isa ibn Maymun, comandantul naval almoravid al Cadizului, a dezertat la 'Abd al-Mu'min. În același an, Ibn Qasi, conducătorul orașului Silves, a fost unul dintre primii lideri andaluși care a făcut apel la intervenția almohadelor în Al-Andalus, pentru a opri înaintarea regatelor creștine, pe care almoravizii șovăitori nu le-au putut stăpâni. În 1147, Abd al-Mu'min a trimis o forță militară condusă de un alt dezertor almoravid, Abu Ishaq Barraz, care a capturat Algeciras și Tarifa înainte de a se muta spre vest, spre Niebla, Badajoz și Algarve. Almoravizii din Sevilla au fost asediați în 1147 până când orașul a fost capturat în 1148 cu sprijin local.

În această perioadă, o rebeliune majoră centrată în valea Sous, condusă de Muhammad ibn 'Abd Allah al-Massi, a zguduit Imperiul Almohad și a căpătat dimensiuni religioase, adunând diferite triburi pentru a contracara almohazii. După eșecurile inițiale almohade, rebeliunea a fost în cele din urmă înăbușită datorită locotenentului lui Abd al-Mu'min, Umar al-Hintati, care a condus o forță care l-a ucis pe al-Massi.

Turnul Calahorra din Cordoba. @ EmDee

Rebeliunea impozase resursele almohade și a dus la inversări temporare și în Al-Andalus, dar almohazii au trecut din nou la ofensivă. Răspunzând apelurilor locale ale oficialilor musulmani, aceștia au preluat controlul asupra Cordobei în 1149, salvând orașul de forțele lui Alfonso al VII-lea. Almoravizii rămași din Al-Andalus, conduși de Yahya ibn Ghaniya, erau până atunci limitați la Granada. În 1150 sau 1151 Abd al-Mu'min i-a chemat pe liderii și notabilii din Al-Andalus sub controlul său la Ribat al-Fath (Rabat), unde i-a făcut să-i fie loialitate, se pare ca o demonstrație politică a puterii sale. Almoravizii din Granada au fost învinși în 1155 și s-au retras ulterior în Insulele Baleare, unde au rezistat încă câteva decenii. Almohazii au transferat capitala Iberiei musulmane de la Córdoba la Sevilla.

Cu toate acestea, pentru cea mai mare parte a anilor 1150, Abd al-Mu'min și-a concentrat eforturile pe extinderea spre est în Africa de Nord. În 1151, ajunsese la Constantin, unde s-a confruntat cu o coaliție de triburi arabe care mărșăluiseră prin ținuturile berbere. Mai degrabă decât distrugerea acestor triburi, le-a folosit pentru campaniile sale din al-Andalus și, de asemenea, au ajutat la înăbușirea oricărei opoziții interne din partea familiei lui Ibn Tumart. Abd al-Mu'min și-a condus forțele să cucerească Tunisul în 1159, continuând să stabilească progresiv controlul asupra Ifriqiya prin cucerirea orașelor Mahdia (pe atunci deținute de Roger al II-lea al Siciliei), Kairouan și alte orașe de coastă până la Tripoli ( în Libia actuală). Apoi s-a întors la Marrakech și a plecat într-o expediție în Al-Andalus în 1161. Abd al-Mu'min ordonase construirea unei noi cetăți la Gibraltar, unde s-a stabilit în timpul șederii sale în Al-Andalus.

Prinții almohazi au avut o carieră mai lungă și mai distinsă decât murabiții. Succesorii lui Abd al-Mumin, Abu Yaqub Yusuf (Yusuf I, condus între 1163–1184) și Abu Yusuf Yaqub al-Mansur (Yaʻqūb I, condus între 1184–1199), au fost ambii oameni capabili. Inițial, guvernul lor a determinat mulți supuși evrei și creștini să se refugieze în statele creștine în creștere Portugalia , Castilia și Aragon. În cele din urmă, au devenit mai puțin fanatici decât murabiții, iar Ya'qub al-Mansur a fost un om foarte desăvârșit care a scris un stil arab bun și l-a protejat pe filozoful Averroes. Titlul său de „al-Manṣūr” („Victoritorul”) a fost câștigat prin victoria asupra lui Alfonso al VIII-lea al Castiliei în bătălia de la Alarcos (1195).

În 1163, califul Abu Ya'qub Yusuf și-a făcut din Alcazar reședința principală în regiune. El a extins și a înfrumusețat în continuare complexul palatului în 1169, adăugând șase noi incinte pe laturile de nord, sud și vest ale palatelor existente. Lucrările au fost realizate de arhitecții Ahmad ibn Baso și 'Ali al-Ghumari. Cu excepția zidurilor, aproape toate clădirile anterioare au fost demolate și au fost construite un total de aproximativ douăsprezece palate. Printre noile structuri se afla o curte cu grădină foarte mare, cunoscută acum sub numele de Patio del Crucero, care stătea în vechea incintă Abbadid. Între 1171 și 1198, pe partea de nord a Alcazarului a fost construită o nouă moschee congregațională enormă (transformată mai târziu în actuala Catedrală din Sevilla). În apropiere a fost construit și un șantier naval în 1184 și o piață de textile în 1196.

Bătălia de la Faḥṣ al-Jullāb a fost purtată joi, 15 octombrie 1165, între invadatorii almohazi și regele Murciei, Ibn Mardanīsh. O armată almohadă sub sayyids Abū Ḥafṣ ʿUmar și Abū Saʿīd ʿUthmān, frații califului Abū Yaʿḳūb Yūsuf, a intrat în ofensivă împotriva lui Ibn Mardanīsh în vara anului 1165. Au capturat, în septembrie, Carava Andújar Baza și Sierra de Harrie. Segura, apoi i-a capturat pe Cúllar și Vélez în apropierea lor de Murcia.

Abu Yaqub Yusuf a invadat Iberia, cucerind al-Andalus și devastând Valencia și Catalonia. În anul următor s-a stabilit la Sevilla.

Iusuf I a transportat douăzeci de mii de soldați peste Strâmtoarea Gibraltar, cu scopul de a-și consolida stăpânirea asupra teritoriilor musulmane. În decurs de un an, el a biciuit majoritatea orașelor musulmane la rând. În 1172, a făcut prima sa incursiune împotriva poziției creștine. A asediat orașul Huete — și a eșuat.

Au fost mai multe motive pentru eșec. Cel puțin un martor ocular sugerează că Yusuf I . . . Nu a fost deosebit de angajat în asediu; . . . Când s-a auzit în jurul taberei almohade că Alfonso al VIII-lea al Castiliei (acum în vârstă de optsprezece și conducând în nume propriu) se apropia pentru a ridica asediul, almohazii au renunțat la poziție și s-au retras. A fost o înfrângere penibilă pentru Yusuf I, deși nu fatală; în curând avea să se adună și să relanseze războiul.

Dar Huete a fost un punct de cotitură pentru regatele creștine, care acum au început să-și reajusteze atitudinile unul față de celălalt. Până în 1177, toți cei cinci regi creștini au jurat tratate sau au creat alianțe de căsătorie. Unitatea politică a lui Alfonso Luptătorul devenise o unitate de scop; iar zăbrelele de credință țesute de dușmanul creștin s-ar dovedi aproape imposibil de pătruns pentru almohazi.

Banū Ghāniya erau descendenți ai almoravidelor care au stabilit un principat în Insulele Baleare după căderea statului almoravid la mijlocul secolului al XII-lea. În 1184, au invadat Africa de Nord și au luptat împotriva almohazilor într-o luptă care a durat până în anii 1230 și a cuprins de la Tripoli la Sijilmasa sub emirii ʿAlī (1184-1187) și Yaḥyā b. Ghāniya (1188-1235?).

Sosirea Banū Ghāniya în Africa de Nord a coincis cu cucerirea Almohad Ifrīqiya (Tunisia) de către emirul Ayyubid Sharaf al-Dīn Qarāqūsh. Timp de câțiva ani, forțele ayubide au luptat cot la cot cu Banū Ghāniya și cu diferite triburi arabe împotriva almohazilor, până când Ṣalāḥ al-Dīn a făcut pace cu aceștia din urmă în 1190. Rezistența tenace a Banū Ghāniya și a aliaților lor, deși în cele din urmă a eșuat, a pus un sfârșitul viselor almohade de un imperiu care să cuprindă toată Africa de nord-vest și ia forțat să renunțe în cele din urmă la Ifrīqiya și Maghribul Central, care a trecut sub stăpânirea dinastiei locale hafzide și zayyanide în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Asediul lui Santarém a durat din iunie 1184 până în iulie 1184. În primăvara lui 1184, Abu Yaqub Yusuf a adunat o armată, a traversat strâmtoarea Gibraltar și a pornit spre Sevilla. De acolo a mărșăluit spre Badajoz și s-a îndreptat spre vest pentru a asedia Santarém, Portugalia, care a fost apărat de Afonso I al Portugaliei . După ce a auzit despre atacul lui Abu Yusuf, Ferdinand al II-lea de León și-a mărșăluit trupele spre Santarém pentru a-și sprijini socrul, Afonso I.

Abu Yusuf, crezând că avea suficiente trupe pentru a menține asediul, a trimis ordine ca o parte a armatei sale să mărșăluiască spre Lisabona și să asedieze și acel oraș. Ordinele au fost interpretate greșit și armata sa, văzând contingente mari de oameni părăsind bătălia, a devenit confuză și a început să se retragă. Abu Yusuf, în încercarea de a-și aduna trupele, a fost rănit de o arbaletă și a murit la 29 iulie 1184.

Bătălia de la Alarcos a fost o bătălie între almohazi conduși de Abu Yusuf Ya'qub al-Mansur și regele Alfonso al VIII-lea al Castiliei. A avut ca rezultat înfrângerea forțelor castiliane și retragerea lor ulterioară la Toledo, în timp ce almohazii au recucerit Trujillo, Montánchez și Talavera.

În 1212, califul almohad Muhammad al-Nasir, care i-a succedat tatălui său, al-Mansur, în 1199, a condus o campanie militară semnificativă împotriva regatelor creștine din Peninsula Iberică. Inițial, forțele lui al-Nasir au făcut avansuri spre nord, dar au suferit o înfrângere decisivă în bătălia de la Las Navas de Tolosa din Sierra Morena. Bătălia a fost purtată împotriva unei coaliții de forțe creștine conduse de regii Castiliei, Aragonului și Navarei. Această înfrângere a marcat un punct de cotitură, oprind înaintarea almohadă în teritoriile creștine, deși dezorganizarea internă între regatele creștine le-a împiedicat să-și valorifice imediat victoria. Bătălia de la Las Navas de Tolosa a fost un punct de cotitură important în Reconquista și în istoria medievală aSpaniei

Almohazi după 1212. @ Maciej Pokrzywa

Cu puțin timp înainte de moartea sa în 1213, al-Nasir l-a numit succesorul său pe fiul său de zece ani, Yusuf al II-lea „al-Mustansir”. Datorită vârstei tânărului calif, statul almohad a intrat într-o perioadă de regență efectivă. În acest timp, puterea era gestionată de o oligarhie guvernantă formată din membri mai în vârstă ai familiei conducătoare, oficiali de palat și nobili de seamă. Pentru a menține stabilitatea și a proteja tărâmul de alte incursiuni creștine, slujitorii almohazi au urmat o politică de negociere a armistițiilor cu regatele creștine. Aceste acorduri au avut loc în mare parte pentru următorii cincisprezece ani, cu excepția notabilă a pierderii Alcácer do Sal în fața Regatului Portugaliei în 1217. Această perioadă a marcat o perioadă de relativă pace, dar înfrângerea de la Las Navas de Tolosa semnalase deja începutul declinului puterii almohade în Peninsula Iberică.

La începutul anului 1224, tânărul calif almohad Yusuf al II-lea „al-Mustansir” a murit pe neașteptate într-un accident, fără a lăsa moștenitori. Această pierdere bruscă a creat un vid de putere, pe care birocrații palatului din Marrakech, conduși de wazirul Uthman ibn Jam'i, au căutat să-l umple rapid. Ei au conceput alegerea buniculului în vârstă al lui Yusuf, Abd al-Wahid I 'al-Makhlu,' ca noul calif almohad. Cu toate acestea, această numire rapidă a stârnit neliniște în alte ramuri ale familiei conducătoare, în special în rândul fraților regretatului calif al-Nasir, care deținea puterea în al-Andalus.

Prima provocare a apărut de la fratele lui al-Nasir, guvernatorul Murciei, care s-a declarat calif Abdallah al-Adil. Sprijinit de frații săi, al-Adil a preluat rapid controlul asupra al-Andalus. Consilierul său principal, Abu Zayd ibn Yujjan, și-a exploatat rețeaua de contacte din Marrakech, orchestrând depunerea și asasinarea lui Abd al-Wahid I și expulzarea clanului al-Jami'i. Această lovitură internă a marcat un punct de cotitură semnificativ pentru dinastia almohadă, deoarece a reprezentat prima instanță de lupte interne pentru putere și vărsare de sânge în cadrul conducerii almohade.

Asasinarea lui Abd al-Wahid I și preluarea puterii de către al-Adil au fracturat unitatea clanului almohad, care a rămas anterior coeziv și loial precedenței dinastice. Încălcarea violentă a tradiției de către califul al-Adil i-a subminat legitimitatea în ochii multor lideri almohazi, stârnind disidență în rândurile rândurilor. Un disident proeminent a fost vărul său, Abd Allah al-Bayyasi, cunoscut sub numele de „Baezan”, guvernatorul almohad din Jaén. Deziluzionat de acțiunile lui al-Adil, al-Bayyasi a luat un mic grup de adepți și a înființat o tabără rebelă pe dealurile din jurul Baeza.

Căutând aliați împotriva vărului său, al-Bayyasi a format o alianță cu Ferdinand al III-lea al Castiliei, care anterior rămăsese relativ inactiv. Între timp, concentrarea principală a lui al-Adil s-a mutat către Marrakech, unde se prepara o altă provocare internă, în timp ce șeici almohazi nemulțumiți s-au adunat în spatele lui Yahya, un fiu al regretatului calif al-Nasir. Această fragmentare a marcat începutul unor grave lupte interne, care ar slăbi și mai mult statul almohad și ar accelera declinul acestuia atât în ​​al-Andalus, cât și în Magreb.

Plecarea lui al-Ma'mun în 1228 a marcat sfârșitul erei almohade în Spania. Ibn Hud și ceilalți oameni puternici andaluzi locali nu au reușit să oprească potopul crescând de atacuri creștine, lansate aproape anual de Sancho al II-lea al Portugaliei , Alfonso al IX-lea al León, Ferdinand al III-lea al Castiliei și Iacob I al Aragonului. Următorii douăzeci de ani au văzut un avans masiv în Reconquista creștină - vechile mari cetăți andaluze au căzut într-o mare măsură: Mérida și Badajoz în 1230 (la Leon), Mallorca în 1230 (la Aragon), Beja în 1234 (la Portugalia), Cordova în 1236 (în Castilia), Valencia în 1238 (în Aragon), Niebla-Huelva în 1238 (la Leon), Silves în 1242 (în Portugalia), Murcia în 1243 (în Castilia), Jaén în 1246 (în Castilia), Alicante în 1248 (în Castilia), culminând cu căderea celor mai mari orașe andaluze, fosta capitală almohadă a Sevilla, în mâinile creștine în 1248. Ferdinand al III-lea al Castiliei a intrat în Sevilla ca cuceritor în decembrie 22, 1248.

Andaluzii erau neputincioși înaintea acestui atac. Ibn Hudd a încercat să controleze avansul leonez devreme, dar cea mai mare parte a armatei sale andaluze a fost distrusă în bătălia de la Alange din 1230. Ibn Hud s-a străduit să mute armele și oamenii rămase pentru a salva cetățile andaluze amenințate sau asediate, dar cu atât de multe atacuri. deodată, a fost un efort fără speranță. După moartea lui Ibn Hud în 1238, unele dintre orașele andaluze, într-un ultim efort de a se salva, s-au oferit din nou almohazilor, dar fără rezultat. Almohazii nu s-ar mai întoarce.

În 1229, guvernatorul Ifriqiyas, Abu Zakariya s-a întors la Tunis după ce a cucerit Constantin și Bejaïa în același an și și-a declarat independența. După despărțirea hafziților de almohazi sub Abu Zakariya (1228–1249), Abu Zakariya a organizat administrația în Ifriqiya (provincia romană a Africii din Magrebul modern; Tunisia de astăzi, estul Algeriei și vestul Libiei) și a construit orașul Tunis. ca centru economic și cultural al imperiului. În același timp, mulți musulmani din Al-Andalus care fugeau de Reconquista creștină a Iberiei au fost absorbiți. Ulterior, a anexat Tripolia în 1234, Algerul în 1235, râul Chelif în 1236 și a supus importante confederații tribale ale berberilor din 1235 până în 1238.

De asemenea, a cucerit Regatul Tlemcen în iulie 1242 forțându-l pe sultanul din Tlemcen pe vasalii săi.

În exploatațiile lor africane, almohazii au încurajat stabilirea creștinilor chiar și în Fez, iar după bătălia de la Las Navas de Tolosa au intrat ocazional în alianțe cu regii Castiliei. Au reușit să alunge garnizoanele plasate în unele dintre orașele de pe coastă de regii normanzi ai Siciliei. Istoria declinului lor diferă de cea a almoravidelor, pe care i-au strămutat. Nu au fost asaltați de o mare mișcare religioasă, ci au pierdut teritorii, fragmentare, de revolta triburilor și districtelor. Dușmanii lor cei mai eficienți au fost Banu Marin (Marinizii) care au întemeiat următoarea dinastie. Ultimul reprezentant al liniei, Idris II, „al-Wathiq”, a fost redus în posesia Marrakesh, unde a fost ucis de un sclav în 1269.

Ideologia almohadă propovăduită de Ibn Tumart este descrisă de Amira Bennison ca o „formă hibridă sofisticată a islamului care împletește fire din știința Hadith, Zahiri și Shafi’i fiqh, acțiunile sociale Ghazalian (hisba) și angajamentul spiritual cu noțiunile șiite. al imamului și mahdiului”. În ceea ce privește jurisprudența musulmană, statul a acordat recunoaștere școlii de gândire Zahiri (ظاهري), deși șafiiților li s-a dat și o măsură de autoritate uneori.

Poarta principală ceremonială a Kasbah-ului Udayas (în Rabat), adăugată fortăreței de Ya'qub al-Mansur la sfârșitul anilor 1190. @ Robert Prazeres

Dinastia almohadă a îmbrățișat un stil de scriere cursivă maghrebină cunoscută astăzi ca „thuluth maghrebi” ca stil oficial folosit în manuscrise, monede, documente și arhitectură. Cărturarii și caligrafii din perioada almohadă au început, de asemenea, să lumineze cuvinte și fraze în manuscrise pentru a fi subliniate, folosind foiță de aur și lapis lazuli. În timpul dinastiei almohade, actul în sine legarea cărților a căpătat o mare importanță, cu un exemplu notabil în care califul almohad Abd al-Mu'min a adus artizani pentru o sărbătoare a legării unui Coran importat din Cordoba. Cărțile erau cel mai frecvent legate în piele de capră și decorate cu împletire poligonală, gofrare și ștampilare.

Almohazii au evitat inițial producția de textile și mătase de lux, dar în cele din urmă s-au angajat și ei în această producție. Textile almohade, la fel ca exemplele anterioare almoravide, erau adesea decorate cu o rețea de rotunde pline cu desene ornamentale sau epigrafie arabă.

Alături de perioada almoravide care o precedă, perioada almohadă este considerată una dintre cele mai formative etape ale arhitecturii marocane și maure, stabilind multe dintre formele și motivele care au fost rafinate în secolele următoare. Principalele situri ale arhitecturii și artei almohade includ Fes, Marrakech, Rabat și Sevilla.