În timpul ultimului maxim glaciar, între aproximativ 26.000 și 20.000 de ani în urmă, calote de gheață cu o grosime de peste 3.000 de metri au acoperit Irlanda, remodelându-i dramatic peisajul. Cu 24.000 de ani în urmă, acești ghețari s-au extins dincolo de coasta de sud a Irlandei. Cu toate acestea, pe măsură ce clima s-a încălzit, gheața a început să se retragă. Cu 16.000 de ani în urmă, doar un pod de gheață lega Irlanda de Nord de Scoția . Cu 14.000 de ani în urmă, Irlanda era izolată de Marea Britanie , perioada glaciației s-a încheiat cu aproximativ 11.700 de ani în urmă, transformând Irlanda într-un peisaj de tundra arctică. Această glaciație este cunoscută sub numele de glaciația Midlandian.

În urmă cu 17.500 și 12.000 de ani, perioada de încălzire Bølling-Allerød a permis repopularea nordului Europei de către vânători-culegători. Dovezile genetice indică reocuparea începând din sud-vestul Europei, în timp ce rămășițele faunistice sugerează un refugiuiberic care se extinde în sudul Franței . Renii și aurii au migrat spre nord în timpul acestei perioade pre-boreale, atrăgând oameni care vânau vânat migrator la capetele glaciare, până la nord, până în Suedia .

Pe măsură ce Holocenul a început în urmă cu aproximativ 11.500 de ani, oamenii au ajuns în zonele cele mai nordice fără gheață ale Europei continentale, inclusiv în zonele din apropierea Irlandei. În ciuda unui climat care se încălzește, holocenul timpuriu Irlanda a rămas inospitalieră, limitând așezările umane la posibile activități de pescuit. Deși un pod terestru ipotetic ar fi putut lega Marea Britanie și Irlanda, probabil că a dispărut în jurul anului 14.000 î.Hr. din cauza creșterii nivelului mării, împiedicând traversarea celei mai mari flore și faune terestre. În schimb, Marea Britanie a rămas conectată la Europa continentală până în jurul anului 5600 î.Hr.

Cei mai timpurii oameni moderni cunoscuți din Irlanda datează din Paleoliticul târziu. Datarea cu radiocarbon în 2016 a unui os de urs măcelărit din Peștera Alice și Gwendoline din County Clare a dezvăluit prezența umană în jurul anului 10.500 î.Hr., la scurt timp după ce gheața s-a retras. Descoperirile anterioare, cum ar fi un silex găsit în Mell, Drogheda și un fragment de os de ren din peștera Castlepook, sugerează că activitatea umană datează de acum 33.000 de ani, deși aceste cazuri sunt mai puțin definitive și ar putea implica materiale transportate de gheață.

Dovezile dintr-un sit din anul 11.000 î.Hr. de pe coasta britanică a Mării Irlandei sugerează o dietă marină care include crustacee, ceea ce indică faptul că oamenii ar fi colonizat Irlanda cu barca. Cu toate acestea, din cauza puținelor resurse dincolo de zonele de coastă, este posibil ca aceste populații timpurii să nu se fi stabilit permanent. Dryas mai tânăr (10.900 î.Hr. până la 9700 î.Hr.) a adus o revenire a condițiilor de îngheț, posibil depopulând Irlanda și asigurând că podul de uscat cu Marea Britanie nu a reapărut niciodată.

Ultima epocă glaciară din Irlanda sa încheiat complet în jurul anului 8000 î.Hr. Înainte de descoperirea în 2016 a unui os de urs din Paleolitic, care datează din 10.500 î.Hr., cele mai vechi dovezi cunoscute ale ocupației umane au fost din perioada mezolitică, în jurul anului 7000 î.Hr. Până atunci, Irlanda era probabil deja o insulă din cauza nivelului scăzut al mării, iar primii coloniști au sosit cu barca, probabil din Marea Britanie. Acești primi locuitori erau navigatori care se bazau foarte mult pe mare și s-au stabilit în apropierea surselor de apă. Deși oamenii mezolitici depind în mare măsură de mediile fluviale și de coastă, ADN-ul antic sugerează că au încetat contactul cu societățile mezolitice din Marea Britanie și nu numai.

Dovezi despre vânători-culegători din mezolitic au fost găsite în toată Irlanda. Siturile cheie de săpături includ așezarea de la Mount Sandel din Coleraine, County Londonderry, incinerațiile de la Hermitage pe râul Shannon din County Limerick și campingul de la Lough Boora din County Offaly. S-au observat și împrăștieri litice din județul Donegal în nord până în județul Cork în sud. Populația în această perioadă este estimată a fi în jur de 8.000 de persoane.

Vânătorii-culegători din mezolitic din Irlanda trăiau cu o dietă variată, care includea fructe de mare, păsări, mistreți și alune de pădure. Nu există dovezi de căprioare în mezoliticul irlandez, cerbul roșu probabil introdus în perioada neolitică. Aceste comunități au folosit sulițe, săgeți și harpoane cu vârfuri de microliți și și-au completat dieta cu nuci, fructe și fructe de pădure adunate. Ei locuiau în adăposturi sezoniere făcute prin întinderea pieilor de animale sau paie peste rame de lemn și aveau vetre în aer liber pentru gătit. Populația din timpul mezoliticului nu a depășit probabil câteva mii. Artefactele din această perioadă includ lame și vârfuri mici de microlit, precum și unelte și arme mai mari de piatră, în special fulgiul versatil Bann, care evidențiază strategiile lor de adaptare într-un mediu post-glaciar.

În jurul anului 4500 î.Hr., perioada neolitică a început în Irlanda cu introducerea unui „pachet” care includea soiuri de cereale, animale domestice precum oile, caprele și bovinele, precum și ceramică, locuințe și monumente din piatră. Acest pachet a fost asemănător cu cele găsite în Scoția și în alte părți ale Europei, ceea ce semnifică sosirea comunităților agricole și stabilite.

Tranziția neolitică în Irlanda a fost marcată de evoluții semnificative în agricultură și creșterea animalelor. Oile, caprinele și bovinele, împreună cu culturile de cereale, cum ar fi grâul și orzul, au fost importate din sud-vestul Europei continentale. Această introducere a dus la o creștere semnificativă a populației, fapt dovedit de diverse descoperiri arheologice.

Una dintre cele mai timpurii dovezi clare ale agriculturii din Irlanda vine din Ferriter's Cove din Peninsula Dingle, unde au fost descoperite un cuțit de cremene, oase de vite și un dinte de oaie datate în jurul anului 4350 î.Hr. Acest lucru indică faptul că practicile agricole au fost stabilite pe insulă până în acest moment.

Câmpurile Céide din județul Mayo oferă alte dovezi ale agriculturii neolitice. Acest sistem extins de câmp, considerat unul dintre cele mai vechi cunoscute din lume, este format din câmpuri mici separate de ziduri de piatră uscată. Aceste câmpuri au fost cultivate în mod activ între 3500 și 3000 î.Hr., cu grâul și orzul ca culturi principale.

În această perioadă a apărut și ceramica neolitică, cu stiluri similare cu cele găsite în nordul Marii Britanii. În Ulster și Limerick, au fost excavate boluri cu gura largă, cu fundul rotund, tipice acestei perioade, indicând o influență culturală comună în regiune.

În ciuda acestor progrese, unele regiuni ale Irlandei au prezentat modele de pastoralism, sugerând o diviziune a muncii în care activitățile pastorale le dominau uneori pe cele agrare. Până la apogeul neoliticului, populația Irlandei era probabil între 100.000 și 200.000 de locuitori. Cu toate acestea, în jurul anului 2500 î.Hr., a avut loc un colaps economic, care a dus la o scădere temporară a populației.

Sosirea metalurgiei în Irlanda este strâns asociată cu poporul Bell Beaker, numit după ceramica lor distinctivă, în formă de clopote inversate. Aceasta a marcat o abatere semnificativă de la ceramica neolitică fin lucrată, cu fundul rotund. Cultura Beaker este legată de începutul exploatării cuprului, evident în locuri precum Insula Ross, care a început în jurul anului 2400 î.Hr.

Există o dezbatere între savanți cu privire la momentul în care vorbitorii de limbă celtică au ajuns pentru prima dată în Irlanda. Unii asociază acest lucru cu Poporul Beaker din epoca bronzului, în timp ce alții susțin că celții au sosit mai târziu, la începutul epocii fierului.

Tranziția de la epoca cuprului (calcolitic) la epoca bronzului a avut loc în jurul anului 2000 î.Hr. când cuprul a fost aliat cu staniu pentru a produce bronz adevărat. Această perioadă a văzut producția de topoare plate „de tip Ballybeg” și alte confecții metalice. Cuprul a fost extras în principal în sud-vestul Irlandei, în special în locuri precum Ross Island și Mount Gabriel din County Cork. Staniul, necesar pentru fabricarea bronzului, a fost importat din Cornwall.

Epoca bronzului a văzut fabricarea diferitelor unelte și arme, inclusiv săbii, topoare, pumnale, secure, halebarde, scule, ustensile de băut și trâmbițe în formă de corn. Meșteșugarii irlandezi erau renumiți pentru trâmbițele lor în formă de corn, realizate folosind procedeul cu ceară pierdută. În plus, zăcămintele bogate de aur nativ ale Irlandei au dus la crearea a numeroase ornamente din aur, obiecte din aur irlandeze găsite până în Germania și Scandinavia.

O altă dezvoltare semnificativă în această perioadă a fost construcția de cercuri de piatră, în special în Ulster și Munster. Crannogs, sau case din lemn construite în lacuri de mică adâncime pentru securitate, au apărut și în timpul epocii bronzului. Aceste structuri aveau adesea alei înguste către țărm și au fost folosite pe perioade lungi, chiar și în epoca medievală.

Tezaurul Dowris, care conține peste 200 de articole în mare parte din bronz, evidențiază sfârșitul epocii bronzului în Irlanda (în jurul anilor 900-600 î.Hr.). Acest tezaur includea zornăițe, coarne, arme și vase de bronz, ceea ce indică o cultură în care sărbătorile de elită și activitățile ceremoniale erau importante. Cârligul de carne Dunaverney, de la puțin mai devreme (1050-900 î.Hr.), sugerează influențe europene continentale.

În timpul epocii bronzului, clima Irlandei s-a deteriorat, ducând la defrișări extinse. Populația de la sfârșitul acestei perioade era probabil între 100.000 și 200.000, similar cu înălțimea neoliticului. Epoca bronzului irlandeză a continuat până în jurul anului 500 î.Hr., mai târziu decât în ​​Europa continentală și Marea Britanie.

Epoca fierului din Irlanda a început în jurul anului 600 î.Hr., marcată de infiltrarea treptată a unor grupuri mici de oameni vorbitori de celtă. Se crede că migrația celtică în Irlanda a avut loc în mai multe valuri de-a lungul mai multor secole, originile având origini în diferite regiuni din Europa.

Valurile Migrației

• Primul val (Epoca târzie a bronzului până la Epoca timpurie a fierului): Valul inițial de migrație celtică în Irlanda s-a produs probabil de la sfârșitul epocii bronzului până la începutul epocii fierului (în jur de 1000 î.Hr. până la 500 î.Hr.). Acești migranți timpurii ar fi putut veni din sfera culturală Hallstatt, aducând cu ei tehnici avansate de prelucrare a metalelor și alte trăsături culturale.
• Al doilea val (în jur de 500 î.Hr. până la 300 î.Hr.): Al doilea val semnificativ de migrație este asociat cu cultura La Tène. Acești celți au adus cu ei stiluri artistice distincte, inclusiv lucrări metalice și modele complicate. Acest val a avut probabil un impact mai profund asupra culturii și societății irlandeze, așa cum demonstrează documentele arheologice.
• Al treilea val (perioade ulterioare): Unii istorici sugerează că au existat valuri ulterioare de migrație, posibil în primele câteva secole d.Hr., deși dovezile pentru acestea sunt mai puțin clare. Aceste valuri ulterioare ar fi putut include grupuri mai mici care au continuat să aducă influențe culturale celtice în Irlanda.

Această perioadă a văzut o amestecare a culturilor celtice și indigene, ducând la apariția culturii gaelice până în secolul al V-lea d.Hr. În acest timp, principalele supraregate ale In Tuisceart, Airgialla, Ulaid, Mide, Laigin, Mumhain și Cóiced Ol nEchmacht au început să prindă contur, promovând un mediu cultural bogat dominat de o clasă superioară de războinici aristocrați și indivizi învățați, posibil inclusiv Druizi.

Începând cu secolul al XVII-lea, lingviștii au identificat limbile goidelice vorbite în Irlanda ca o ramură a limbilor celtice. Introducerea limbii celtice și a elementelor culturale este adesea atribuită invaziilor celților continentali. Cu toate acestea, unii cercetători sugerează că cultura a evoluat treptat prin schimburi culturale susținute cu grupuri celtice din sud-vestul Europei continentale, începând încă din perioada neolitică și continuând până în epoca bronzului. Această ipoteză a absorbției culturale treptate a câștigat sprijin din cercetările genetice recente.

În anul 60 e.n., romanii au invadat Anglesey în Țara Galilor, stârnind îngrijorări peste Marea Irlandei. Deși există unele controverse cu privire la faptul dacă romanii au pus vreodată piciorul în Irlanda, se sugerează că Roma cel mai aproape de a invada Irlanda a fost în jurul anului 80 d.Hr. Potrivit relatărilor, Túathal Techtmar, fiul unui mare rege demis, ar fi invadat Irlanda din străinătate pentru a-și recupera regatul în această perioadă. Romanii s-au referit la Irlanda ca Hibernia și, până în anul 100 d.Hr., Ptolemeu și-a înregistrat geografia și triburile. Deși Irlanda nu a făcut niciodată parte din Imperiul Roman, influența romană sa extins dincolo de granițele sale. Tacitus a remarcat că un prinț irlandez exilat se afla cu Agricola în Marea Britanie și intenționa să preia puterea în Irlanda, în timp ce Juvenal a menționat că „armele romane au fost luate dincolo de țărmurile Irlandei”. Unii experți presupun că forțele gaelice sponsorizate de romani sau obișnuiții romani ar fi putut organiza o invazie în jurul anului 100 d.Hr., deși natura exactă a relației dintre Roma și dinastiile irlandeze rămâne neclară.

În 367 d.Hr., în timpul Marii Conspirații, confederațiile irlandeze cunoscute sub numele de Scoti au atacat și unele s-au stabilit în Marea Britanie, în special Dál Riata, care s-au stabilit în vestul Scoției și în Insulele de Vest. Această mișcare a exemplificat interacțiunile și migrațiile în curs între Irlanda și Marea Britanie în această perioadă.

Înainte de secolul al V-lea, creștinismul a început să-și croiască drum spre Irlanda, probabil prin interacțiuni cu Marea Britanie romană. În jurul anului 400 e.n., închinarea creștină a ajuns pe insula predominant păgână. Contrar credinței populare, Sfântul Patrick nu a introdus creștinismul în Irlanda; îşi stabilise deja o prezenţă înainte de sosirea lui. Mănăstirile au început să apară ca locuri în care călugării căutau o viață de comuniune permanentă cu Dumnezeu, exemplificată de mănăstirea îndepărtată a lui Skellig Michael. Din Irlanda, creștinismul s-a răspândit la picți și Northumbrieni, influențați semnificativ de episcopul Aidan.

În 431 d.Hr., Papa Celestin I l-a consacrat pe Palladius, un diacon din Galia, ca episcop și l-a trimis să slujească creștinilor irlandezi, în special în estul Midlands, Leinster și, eventual, estul Munster. Deși se știe puțin despre misiunea sa, aceasta pare să fi avut un succes relativ, deși ulterior a fost umbrită de narațiunile din jurul Sf. Patrick. Datele exacte ale Sf. Patrick sunt incerte, dar el a trăit în secolul al V-lea și a slujit ca episcop misionar, concentrându-se pe regiuni precum Ulster și nordul Connacht-ului. O mare parte din ceea ce se crede în mod tradițional despre el provine din surse ulterioare, nesigure.

În secolul al VI-lea, au fost înființate câteva așezăminte monahale proeminente: Clonard de Sfântul Finian, Clonfert de Sfântul Brendan, Bangor de Sfântul Comgall, Clonmacnoise de Sfântul Kieran și Killeaney de Sfântul Enda. Secolul al VII-lea a văzut înființarea Lismore de către St. Carthage și Glendalough de către St. Kevin.

Irlanda creștină timpurie a început să iasă dintr-o scădere misterioasă a populației și a standardelor de viață care a durat între anii 100 și 300 d.Hr. În această perioadă, cunoscută sub numele de Epoca Întunecată a Irlandei, populația era în întregime rurală și împrăștiată, cu mici forturi inelare servind drept cele mai mari centre de ocupație umană. Aceste fortificații, dintre care aproximativ 40.000 sunt cunoscute și, probabil, au existat până la 50.000, au fost în primul rând împrejmuiri agricole pentru cei înstăriți și au inclus adesea subteranuri - pasaje subterane folosite pentru ascundere sau evadare.

Economia irlandeză era aproape în întregime agricolă, deși raidurile Marii Britanii pentru sclavi și pradă au jucat, de asemenea, un rol semnificativ. Crannógs, sau incinte pe malul lacului, au fost folosite pentru artizanat și au oferit un impuls economic important. Spre deosebire de opiniile anterioare conform cărora agricultura medievală irlandeză se concentra în principal pe animale, studiile pe polen au arătat că cultivarea cerealelor, în special a orzului și a ovăzului, a devenit din ce în ce mai importantă începând cu anul 200 d.Hr. Vitele, în special vite, erau foarte apreciate, raidurile de vite fiind o parte majoră a războiului. Turmele mari, în special cele deținute de mănăstiri, erau comune până la sfârșitul acestei perioade.

În perioada medievală timpurie, a existat defrișări semnificative, reducând suprafețele mari de pădure până în secolul al IX-lea, deși mlaștinile au rămas relativ neafectate. Până în anul 800 d.Hr., orașele mici au început să se formeze în jurul mănăstirilor mai mari, precum Trim și Lismore, cu unii regi cu sediul în aceste orașe monahale. Regii trăiau în general în forturi mai mari, dar cu obiecte mai luxoase, cum ar fi broșe celtice elaborate. Perioada a cunoscut, de asemenea, vârful artei insulare irlandeze, cu manuscrise iluminate precum Cartea lui Kells, broșe, cruci înalte din piatră sculptată și lucrări din metal precum Derrynaflan și Ardagh Hoards.

Din punct de vedere politic, cel mai vechi fapt cert din istoria Irlandei este existența unei pentarhii în preistoria târzie, cuprinzând cóiceda sau „cincimile” din Ulaid (Ulster), Connachta (Connacht), Laigin (Leinster), Mumu (Munster) și Mide. (Meath). Cu toate acestea, această pentarhie se dizolvase în zorii istoriei înregistrate. Apariția noilor dinastii, în special Uí Néill în nord și Midlands și Eóganachta în sud-vest, a transformat peisajul politic. Uí Néill, împreună cu grupul lor părinte, Connachta, au redus teritoriul Ulaid la ceea ce sunt acum comitatele Down și Antrim până în secolele al IV-lea sau al V-lea, înființând regatul tributar Airgíalla și regatul Uí Néill din Ailech.

Uí Néill s-au angajat, de asemenea, în lupte regulate cu Laigin în Midlands, împingându-și teritoriul spre sud, până la granița Kildare/Offaly și revendicând regalitatea Tara, care a început să fie văzută ca Înalta Regetate a Irlandei. Aceasta a dus la o nouă împărțire a Irlandei în două jumătăți: Leth Cuinn („jumătatea lui Conn”) în nord, numită după Conn of the Hundred Battles, presupusul strămoș al lui Uí Néill și Connachta; și Leth Moga („Jumătatea lui Mug”) în sud, numit după Mug Nuadat, presupusul strămoș al Eoganachtei. Deși propaganda dinastică susținea că această diviziune datează din secolul al II-lea, probabil că a apărut în secolul al VIII-lea, în timpul apogeului puterii Uí Néill.

În secolele al VI-lea și al VII-lea, misiunea hiberno-scoțienă a văzut misionarii gaelici din Irlanda răspândind creștinismul celtic în Scoția, Țara Galilor, Anglia și Franța merovingiană. Inițial, creștinismul catolic s-a răspândit chiar în Irlanda. Termenul „creștinism celtic”, care a apărut în secolele al VIII-lea și al IX-lea, este oarecum înșelător. Sursele catolice susțin că aceste misiuni au funcționat sub autoritatea Sfântului Scaun, în timp ce istoricii protestanți subliniază conflictele dintre clerul celtic și cel roman, constatând lipsa unei coordonări stricte în aceste misiuni. În ciuda variațiilor regionale în liturghie și structură, zonele celtice au menținut o venerare puternică pentru Papalitate.

Dunod, un discipol al lui Columba, a fondat o școală biblică semnificativă la Bangor-on-Dee în 560. Această școală era remarcabilă prin corpul său mare de studenți, organizat sub șapte decani, fiecare supravegheând cel puțin 300 de elevi. Misiunea sa confruntat cu un conflict cu Augustin, trimis de Papa Grigore I în Marea Britanie în 597 cu autoritate asupra episcopilor britanici. La o conferință, Deynoch, starețul din Bangor, a rezistat cererii lui Augustin de a se supune ordonanțelor Bisericii Romane, declarându-și disponibilitatea de a asculta de Biserică și de Papa, dar respingând necesitatea ascultarii absolute față de Roma. Reprezentanții din Bangor și-au susținut obiceiurile străvechi și au respins supremația lui Augustin.

În anul 563, Sfântul Columba, împreună cu însoțitorii, a călătorit din Donegal în Caledonia, întemeind o mănăstire pe Iona. Sub conducerea lui Columba, mănăstirea a înflorit și a devenit un centru de evanghelizare a scotienilor dalriadieni și a picților. Până la moartea lui Columba, în 597, creștinismul se răspândise în Caledonia și insulele ei vestice. În secolul următor, Iona a prosperat, iar starețul său, Sfântul Adamnan, a scris „Viața Sfântului Columba” în latină. De la Iona, misionari precum irlandezul Aidan au continuat răspândirea creștinismului în Northumbria, Mercia și Essex.

În Anglia, Aidan, educat la Iona, a fost invitat de regele Oswald în 634 să predea creștinismul celtic în Northumbria. Oswald ia acordat lui Lindisfarne să înființeze o școală biblică. Succesorii lui Aidan, Finan și Colman, și-au continuat munca, răspândind misiunea în regatele anglo-saxone . Se estimează că două treimi din populația anglo-saxonă s-a convertit la creștinismul celtic în această perioadă.

Columbanus, născut în 543, a studiat la Bangor Abbey până în jurul anului 590 înainte de a călători pe continent cu doisprezece însoțitori. Întâmpinați de regele Guntram al Burgundiei, au înființat școli la Anegray, Luxeuil și Fontaines. Expulzat de Teoderic al II-lea în 610, Columbanus s-a mutat în Lombardia, întemeind o școală la Bobbio în 614. Ucenicii săi au fondat numeroase mănăstiri în Franța, Germania , Belgia și Elveția , inclusiv Sf. Gall în Elveția și Disibodenberg în Rin-Palatinat.

ÎnItalia , figuri semnificative din această misiune au inclus Sfântul Donat de Fiesole și Andrei Scoțianul. Alți misionari de seamă au inclus Fridolin din Säckingen, care a fondat mănăstiri în Baden și Konstanz, și figuri precum Wendelin din Trier, Saint Kilian și Rupert din Salzburg, care au contribuit la răspândirea creștinismului celtic în Europa.

În secolele VI-VIII, Irlanda a cunoscut o înflorire remarcabilă a culturii monahale. Această perioadă, denumită adesea „Epoca de aur a monahismului irlandez”, a fost caracterizată prin înființarea și extinderea comunităților monahale care au devenit centre de învățare, artă și spiritualitate. Aceste așezări monahale au jucat un rol esențial în conservarea și transmiterea cunoștințelor într-o perioadă în care o mare parte a Europei se confrunta cu un declin cultural și intelectual.

Comunitățile monahale din Irlanda au fost fondate de figuri precum Sf. Patrick, Sf. Columba și Sf. Brigid. Aceste mănăstiri nu erau doar centre religioase, ci și centre de educație și producție de manuscrise. Călugării s-au dedicat copierii și iluminării textelor religioase, ceea ce a dus la crearea unora dintre cele mai rafinate manuscrise ale perioadei medievale. Aceste manuscrise iluminate sunt renumite pentru lucrările lor de artă complicate, culorile vii și desenele detaliate, încorporând adesea elemente de artă celtică.

Cartea lui Kells este poate cea mai faimoasă dintre aceste manuscrise iluminate. Se crede că a fost creată în jurul secolului al VIII-lea, această carte Evanghelie este o capodopera a artei insulare, un stil care combină iconografia creștină cu motivele tradiționale irlandeze. Cartea lui Kells prezintă ilustrații elaborate ale celor patru Evanghelii, cu pagini împodobite de modele complicate de întrețesere, animale fantastice și inițiale ornamentate. Meșteșugul și măiestria sa reflectă nivelul înalt de pricepere și devotament al cărturarilor și iluminatorilor monahali.

Alte manuscrise notabile din această perioadă includ Cartea lui Durrow și Evangheliile Lindisfarne. Cartea Durrow, datând de la sfârșitul secolului al VII-lea, este unul dintre cele mai timpurii exemple de iluminare insulară și demonstrează caracterul distinctiv al artei monahale irlandeze. Evangheliile Lindisfarne, deși produse în Northumbria, au fost puternic influențate de monahismul irlandez și exemplifică schimbul intercultural de tehnici și stiluri artistice.

Mănăstirile irlandeze au jucat, de asemenea, un rol crucial în renașterea intelectuală și culturală mai largă a Europei. Savanți monahali din Irlanda au călătorit de-a lungul continentului, înființând mănăstiri și centre de învățare în locuri precum Iona în Scoția și Bobbio în Italia. Acești misionari au adus cu ei cunoștințele lor de latină, teologie și textele clasice, contribuind la Renașterea carolingiană din secolul al IX-lea.

Înflorirea culturii monahale în Irlanda în secolele VI-VIII a avut un impact profund asupra păstrării și răspândirii cunoștințelor. Manuscrisele iluminate produse de aceste comunități monahale rămân unele dintre cele mai semnificative și frumoase artefacte ale lumii medievale, oferind perspective asupra vieții spirituale și artistice a Irlandei medievale timpurii.

Primul raid viking înregistrat din istoria Irlandei a avut loc în 795 d.Hr. când vikingii, posibil din Norvegia , au jefuit insula Lambay. Acest raid a fost urmat de atacuri pe coasta Brega în 798 și pe coasta Connacht în 807. Aceste incursiuni timpurii vikinge, în general mici și rapide, au întrerupt epoca de aur a culturii creștine irlandeze și au anunțat două secole de lupte intermitente. Vikingii, în principal din vestul Norvegiei, navigau de obicei prin Shetland și Orkney înainte de a ajunge în Irlanda. Printre țintele lor se numărau Insulele Skellig de lângă coasta comitatului Kerry. Aceste raiduri timpurii au fost caracterizate de libera întreprindere aristocratică, cu lideri precum Saxolb în 837, Turges în 845 și Agonn în 847 noți în analele irlandeze.

În 797, Áed Oirdnide de la filiala Cenél nEógain din nordul Uí Néill a devenit rege al Tarei după moartea socrului său și rivalului politic Donnchad Midi. Domnia sa a avut campanii în Mide, Leinster și Ulaid pentru a-și afirma autoritatea. Spre deosebire de predecesorul său, Áed nu a făcut campanie în Munster. El este creditat cu prevenirea atacurilor vikingilor majore asupra Irlandei în timpul domniei sale după 798, deși analele nu menționează în mod explicit implicarea sa în conflictele cu vikingii.

Raidurile vikingilor asupra Irlandei s-au intensificat din 821 încolo, vikingii stabilind tabere fortificate sau porturi lungi, cum ar fi Linn Dúachaill și Duiblinn (Dublin). Forțele vikinge mai mari au început să vizeze marile orașe monahale, în timp ce bisericile locale mai mici au scăpat adesea din atenție. Un lider viking remarcabil, Thorgest, legat de atacurile asupra Connacht, Mide și Clonmacnoise în 844, a fost capturat și înecat de Máel Sechnaill mac Maíl Ruanaid. Cu toate acestea, istoricitatea lui Thorgest este incertă, iar reprezentarea sa poate fi influențată de sentimentul anti-viking de mai târziu.

În 848, liderii irlandezi Ólchobar mac Cináeda din Munster și Lorcán mac Cellaig din Leinster au învins o armată nordică la Sciath Nechtain. Máel Sechnaill, acum Înaltul Rege, a învins și o altă armată nordică la Forrach în același an. Aceste victorii au dus la o ambasadă la împăratul franc Carol cel Chel. În 853, Olaf, posibil „fiul regelui din Lochlann”, a sosit în Irlanda și și-a asumat conducerea vikingilor, alături de ruda lui Ivar. Descendenții lor, Uí Ímair, aveau să rămână influenți în următoarele două secole.

De la mijlocul secolului al IX-lea, alianțele nordice cu diverși conducători irlandezi au devenit comune. Cerball mac Dúnlainge din Osraige a luptat inițial împotriva raiders vikingi, dar mai târziu s-a aliat cu Olaf și Ivar împotriva lui Máel Sechnaill, deși aceste alianțe au fost temporare. Până la sfârșitul secolului al IX-lea, înalții regi Uí Néill s-au confruntat cu opoziția rudelor lor și a nordicilor din Dublin, evidențiind diviziunile interne persistente din Irlanda.

Áed Findliath, care i-a succedat lui Máel Sechnaill ca mare rege, a numărat câteva succese împotriva nordicilor, în special arzând porturile lor lungi din nord în 866. Acțiunile sale, totuși, ar fi putut împiedica dezvoltarea economică a nordului, împiedicând creșterea orașelor-port. Ultima mențiune despre Olaf în anale este în 871 când el și Ivar s-au întors la Dublin din Alba. Ivar a murit în 873, descris drept „rege al nordicilor din toată Irlanda și Marea Britanie”.

În 902, forțele irlandeze i-au expulzat pe vikingi din Dublin, deși nordicii au continuat să influențeze politica irlandeză. Un grup de vikingi condus de Hingamund s-a stabilit în Wirral, Anglia, după ce au fost forțați să plece din Irlanda, cu dovezi ale prezenței irlandeze în regiune.

Vikingii au exploatat fragmentarea politică a Irlandei pentru a invada, dar natura descentralizată a guvernării irlandeze le-a făcut dificilă menținerea controlului. În ciuda eșecurilor inițiale, prezența vikingilor a influențat în cele din urmă activitatea culturală irlandeză, ducând la formarea unei diaspore academice irlandeze în Europa. Savanți irlandezi precum John Scottus Eriugena și Sedulius Scottus au devenit proeminenți în Europa continentală, contribuind la răspândirea culturii și a erudiției irlandeze.

După ce au fost expulzați din Dublin în 902, descendenții lui Ivar, denumiți Uí Ímair, au rămas activi în jurul Mării Irlandei, angajându-se în activități în Pictland, Strathclyde, Northumbria și Mann. În 914, o nouă flotă vikingă a apărut în portul Waterford, urmată de Uí Ímair care a reafirmat controlul asupra activităților vikingilor din Irlanda. Ragnall a sosit cu o flotă în Waterford, în timp ce Sitric a aterizat la Cenn Fuait din Leinster. Niall Glúndub, care a devenit overkingul Uí Néill în 916, a încercat să-l înfrunte pe Ragnall în Munster, dar fără un angajament decisiv. Oamenii din Leinster, conduși de Augaire mac Ailella, au atacat Sitric, dar au fost puternic învinși în bătălia de la Confey (917), permițându-i lui Sitric să restabilească controlul nordic asupra Dublinului. Ragnall a plecat apoi la York în 918, unde a devenit rege.

Din 914 până în 922, a început o perioadă mai intensă de așezare vikingă în Irlanda, nordicii stabilind orașe mari de coastă, inclusiv Waterford, Cork, Dublin, Wexford și Limerick. Săpăturile arheologice din Dublin și Waterford au scos la iveală o moștenire importantă vikingă, inclusiv pietre de înmormântare cunoscute sub numele de Rathdown Slabs în sudul Dublinului. Vikingii au întemeiat numeroase alte orașe de coastă și, de-a lungul generațiilor, a apărut un grup etnic mixt irlandez-norvegian, nordico-gaele. În ciuda elitei scandinave, studiile genetice sugerează că majoritatea locuitorilor erau irlandezi indigeni.

În 919, Niall Glúndub a mărșăluit spre Dublin, dar a fost învins și ucis de Sitric în bătălia de la Islandbridge. Sitric a plecat la York în 920, urmat de ruda lui Gofraid la Dublin. Raidurile lui Gofraid au arătat o oarecare reținere, sugerând o schimbare a strategiilor nordice de la simple raiduri la stabilirea unei prezențe mai permanente. Această schimbare a fost evidentă în campaniile lui Gofraid din estul Ulsterului din 921 până în 927, menite să creeze un regat scandinav.

Muirchertach mac Néill, fiul lui Niall Glúndub, a apărut ca un general de succes, învingându-i pe nordici și conducând campanii pentru a forța alte regate provinciale să se supună. În 941, l-a capturat pe regele Munsterului și a condus o flotă în Hebride. Gofraid, după o scurtă perioadă în York, s-a întors la Dublin, unde s-a luptat împotriva vikingilor din Limerick. Fiul lui Gofraid, Amlaíb, l-a învins decisiv pe Limerick în 937 și s-a aliat cu Constantin al II-lea al Scoției și Owen I din Strathclyde. Coaliția lor a fost învinsă de Athelstan la Brunanburh în 937.

În 980, Máel Sechnaill mac Domnaill a devenit Uí Néill overking, învingând Dublinul în bătălia de la Tara și forțând supunerea acestuia. Între timp, la Munster, Dál gCais, condus de fiii lui Cennétig mac Lorcáin, Mathgamain și Brian Boru, a ajuns la putere. Brian l-a învins pe nordicul din Limerick în 977 și a câștigat controlul asupra Munster.

Până în 997, Brian Boru și Máel Sechnaill au împărțit Irlanda, Brian controlând sudul. După o serie de campanii, Brian și-a revendicat regalitatea asupra întregii Irlande până în 1002. El a forțat supunerea regilor provinciali și, în 1005, sa declarat „împărat al irlandezilor” la Armagh. Domnia sa a văzut supunerea regilor regionali ai Irlandei, dar în 1012 au început revoltele. Bătălia de la Clontarf din 1014 a văzut forțele lui Brian victorioase, dar a dus la moartea lui. Perioada de după moartea lui Brian a fost marcată de alianțe schimbătoare și de influența continuă a nordicilor în Irlanda, prezența norvegiană-gaelică devenind o parte semnificativă a istoriei irlandeze.

Bătălia de la Clontarf, purtată la 23 aprilie 1014 d.Hr., a fost un moment esențial în istoria Irlandei. Această bătălie a avut loc lângă Dublin și a implicat forțe conduse de Înaltul Rege al Irlandei, Brian Boru, împotriva unei coaliții de regate irlandeze și forțe vikinge. Conflictul a avut rădăcini atât în ​​luptele pentru puterea politică, cât și în ciocnirile culturale dintre coloniștii nativi irlandezi și vikingi care și-au stabilit o influență semnificativă în Irlanda.

Brian Boru, inițial regele Munster, ajunsese la putere unind diverse clanuri irlandeze și afirmându-și dominația asupra întregii insule. Ascensiunea sa a provocat ordinea stabilită, în special Regatul Leinster și regatul hiberno-norvegian din Dublin, care era o fortăreață importantă a vikingilor. Liderii acestor regiuni, Máel Mórda mac Murchada din Leinster și Sigtrygg Silkbeard din Dublin, au căutat să reziste autorității lui Brian. S-au aliat cu alte forțe vikinge de peste mare, inclusiv cu cele din Orkney și din Insula Man.

Bătălia în sine a fost o afacere brutală și haotică, caracterizată de lupte la sferturi apropiate tipice vremii. Forțele lui Brian Boru erau compuse în principal din războinici din Munster, Connacht și alți aliați irlandezi. Partea adversă includea nu numai oamenii din Leinster și Dublin, ci și un număr considerabil de mercenari vikingi. În ciuda rezistenței acerbe, forțele lui Brian au câștigat în cele din urmă avantajul.

Unul dintre punctele cheie de cotitură a fost moartea mai multor lideri proeminenți din partea Viking și Leinster, ceea ce a dus la un colaps al moralului și structurii lor. Cu toate acestea, bătălia nu s-a încheiat fără pierderi semnificative și pentru partea lui Brian. Brian Boru însuși, în ciuda faptului că era un bărbat în vârstă la acea vreme, a fost ucis în cortul său de războinicii vikingi care fugiseră. Acest act a marcat un sfârșit tragic, dar emblematic al bătăliei.

Imediat după bătălia de la Clontarf a fost decimată puterea vikingă în Irlanda. În timp ce vikingii au continuat să trăiască în Irlanda, influența lor politică și militară a fost puternic diminuată. Moartea lui Brian Boru, totuși, a creat și un vid de putere și a dus la o perioadă de instabilitate și conflict intern între clanurile irlandeze. Moștenirea sa ca unificator și erou național a persistat și este amintit ca fiind una dintre cele mai mari figuri istorice ale Irlandei.

Clontarf este adesea privit ca un moment semnificativ care a simbolizat sfârșitul dominației vikinge în Irlanda, chiar dacă nu a unificat imediat țara sub o singură regulă. Bătălia este celebrată în folclorul și istoria irlandeză pentru demonstrația ei de rezistență irlandeză și victoria finală asupra invadatorilor străini.

În urma morții lui Máel Sechnaill în 1022, Donnchad mac Brian a încercat să revendice titlul de „Rege al Irlandei”. Cu toate acestea, eforturile sale au fost în zadar, deoarece nu a reușit să obțină o recunoaștere pe scară largă. În această perioadă tumultuoasă, noțiunea de un rege unic al Irlandei a rămas evazivă, așa cum demonstrează glosarea lui Baile In Scáil, care l-a enumerat pe Flaitbertach Ua Néill ca înalt rege, în ciuda incapacității sale de a controla chiar și regiunile nordice.

Din 1022 până în 1072, nimeni nu a putut pretinde în mod convingător regalitatea asupra întregii Irlande, marcând această eră ca un interregnum semnificativ, recunoscut ca atare de observatorii contemporani. Flann Mainistrech, în poemul său regnal Ríg Themra tóebaige iar tain scris între 1014 și 1022, a enumerat regii creștini din Tara, dar nu a identificat un înalt rege în 1056. În schimb, a menționat mai mulți regi regionali: Conchobar Ua Maíl Schechnaill din Mide, Áed Ua Conchobair din Connacht, Garbíth Ua Cathassaig din Brega, Diarmait mac Maíl na mBó din Leinster, Donnchad mac Briain din Munster, Niall mac Máel Sechnaill din Ailech și Niall mac Eochada din Ulaid.

Luptele interne din cadrul Cenél nEógain i-au permis lui Niall mac Eochada din Ulaid să-și extindă influența. Niall a format o alianță cu Diarmait mac Maíl na mBó, care controla o mare parte a coastei de est a Irlandei. Această alianță i-a permis lui Diarmait să preia controlul direct asupra Dublinului în 1052, o abatere semnificativă de la liderii din trecut precum Máel Sechnaill și Brian, care pur și simplu au jefuit orașul. Diarmait și-a asumat rolul fără precedent al regalității „străinilor” (ríge Gall), marcând o schimbare notabilă în dinamica puterii irlandeze.

În urma controlului lui Diarmait mac Maíl na mBó asupra Dublinului, fiul său, Murchad, și-a menținut influența în est. Cu toate acestea, după moartea lui Murchad în 1070, peisajul politic s-a schimbat din nou. Înalta Regetate a rămas contestată, diverși conducători deținând și pierzând rapid puterea.

O figură proeminentă a acestei perioade a fost Muirchertach Ua Briain, nepotul lui Brian Boru. Muirchertach și-a propus să consolideze puterea și să reînvie moștenirea bunicului său. Domnia sa (1086–1119) a implicat eforturi de a domina Înalta Regetate, deși autoritatea sa s-a confruntat cu provocări constante. El a format alianțe, în special cu conducătorii nordico-gaelici din Dublin și s-a angajat în conflicte pentru a-și consolida poziția.

La începutul secolului al XII-lea s-au înregistrat reforme ecleziastice semnificative, cu Sinodul de la Ráth Breasail în 1111 și Sinodul de la Kells în 1152, restructurând biserica irlandeză. Aceste reforme au avut ca scop alinierea mai strânsă a bisericii irlandeze la practicile romane, sporind organizarea ecleziastică și influența politică.

La mijlocul secolului al XII-lea, Toirdelbach Ua Conchobair (Turlough O'Connor) din Connacht a apărut ca un puternic candidat pentru Înalta Regetate. A lansat numeroase campanii pentru a-și afirma controlul asupra altor regiuni și a investit în fortificații, contribuind la turbulențele politice ale epocii.

O figură esențială care a condus la invazia anglo-normandă a fost Diarmait Mac Murchada (Dermot MacMurrough), regele Leinster. În 1166, Diarmait a fost destituit de o coaliție de regi irlandezi condusă de Ruaidrí Ua Conchobair (Rory O'Connor), Înaltul Rege care domnea. Căutând să-și recâștige tronul, Diarmait a fugit în Anglia și a cerut asistență de la regele Henric al II-lea.

Invazia anglo-normandă a Irlandei, începută la sfârșitul secolului al XII-lea, a marcat un moment esențial în istoria Irlandei, inițiind peste 800 de ani de implicare directă engleză și, ulterior, britanică în Irlanda. Această invazie a fost precipitată de sosirea mercenarilor anglo-normanzi, care treptat au cucerit și dobândit suprafețe mari de pământ, stabilind suveranitatea engleză asupra Irlandei, presupusă sancționată de bula papală Laudabiliter .

În mai 1169, mercenari anglo-normanzi au debarcat în Irlanda la cererea lui Diarmait mac Murchada, regele destituit al Leinsterului. Căutând să-și recâștige regalitatea, Diarmait a cerut ajutorul normanzilor, care l-au ajutat rapid să-și atingă scopul și a început să atace regatele vecine. Această intervenție militară a fost sancționată de regele Henric al II-lea al Angliei, căruia Diarmait i-a jurat loialitate și i-a promis pământ în schimbul asistenței.

În 1170, forțe normande suplimentare conduse de Richard „Strongbow” de Clare, Contele de Pembroke, au sosit și au capturat orașele cheie nordico-irlandeze, inclusiv Dublin și Waterford. Căsătoria lui Strongbow cu fiica lui Diarmait, Aoífe, ia întărit pretenția față de Leinster. După moartea lui Diarmait în mai 1171, Strongbow a revendicat Leinster, dar autoritatea sa a fost contestată de regatele irlandeze. În ciuda unei coaliții conduse de Înaltul Rege Ruaidrí Ua Conchobair care asedia Dublinul, normanzii au reușit să-și păstreze majoritatea teritoriilor.

În octombrie 1171, regele Henric al II-lea a debarcat în Irlanda cu o armată mare pentru a-și afirma controlul asupra normanzilor și irlandezilor. Sprijinit de Biserica Romano-Catolică, care a văzut intervenția sa ca un mijloc de a impune reforma religioasă și de a colecta taxe, Henry a acordat Strongbow Leinster drept feud și a declarat orașele nordico-irlandeze pământul coroanei. De asemenea, a convocat Sinodul de la Cashel pentru a reforma biserica irlandeză. Mulți regi irlandezi s-au supus lui Henric, probabil sperând că acesta va opri expansiunea normandă. Cu toate acestea, acordarea Meath de către Henry lui Hugh de Lacy și alte acțiuni similare au asigurat continuarea conflictelor normando-irlandeze.

În ciuda Tratatului de la Windsor din 1175, care l-a recunoscut pe Henric ca stăpân al teritoriilor cucerite și pe Ruaidrí ca stăpân al restului Irlandei, luptele au persistat. Lordii normanzi și-au continuat cuceririle, iar forțele irlandeze au rezistat. În 1177, Henric l-a declarat pe fiul său John drept „Lord al Irlandei” și a autorizat extinderea în continuare a normelor. Normanzii au stabilit Domnia Irlandei, o parte a Imperiului Angevin.

Sosirea normanzilor a modificat semnificativ peisajul cultural și economic al Irlandei. Au introdus noi practici agricole, inclusiv fânarea pe scară largă, pomi fructiferi cultivați și noi rase de animale. Utilizarea pe scară largă a monedei, introdusă de vikingi, a fost stabilită în continuare de normanzi, monetarii funcționând în orașele importante. De asemenea, normanzii au construit numeroase castele, transformând sistemul feudal și înființând noi așezări.

Rivalitățile și alianțele inter-normande cu domnii irlandezi au caracterizat perioada următoare cuceririi inițiale. Normanzii au susținut adesea domnii gaelici care concurau cu cei aliați rivalilor lor, manipulând sistemul politic gaelic. Strategia lui Henric al II-lea de a promova rivalitatea inter-normandă l-a ajutat să-și mențină controlul în timp ce era preocupat de afacerile europene. Acordarea lui Meath lui Hugh de Lacy pentru a contrabalansa puterea lui Strongbow în Leinster a exemplificat această abordare. De Lacy și alți lideri normanzi s-au confruntat cu o rezistență continuă din partea regilor irlandezi și conflicte regionale, ceea ce a dus la o instabilitate continuă.

După plecarea lui Henric al II-lea în 1172, luptele au continuat între normanzi și irlandezi. Hugh de Lacy a invadat Meath și s-a confruntat cu opoziția regilor locali. Conflictele inter-normande și alianțele cu domnii irlandezi au continuat, complicând și mai mult peisajul politic. Normanzii și-au stabilit dominația în diferite regiuni, dar rezistența a persistat.

La începutul secolului al XIII-lea, sosirea mai multor coloniști normanzi și campaniile militare continue au consolidat controlul acestora. Capacitatea normanzilor de a se adapta și de a se integra în societatea gaelică, combinată cu priceperea lor militară, le-a asigurat dominația în Irlanda pentru secolele următoare. Cu toate acestea, prezența lor a pus bazele unor conflicte durabile și istoria complexă a relațiilor anglo-irlandeze.

Domnia Irlandei, înființată în urma invaziei anglo-normande a Irlandei în 1169-1171, a marcat o perioadă semnificativă din istoria Irlandei în care regele Angliei, denumit „Lord al Irlandei”, și-a extins domnia asupra unor părți ale insulei. Această domnie a fost creată ca fief papal acordat regilor Plantagenet ai Angliei de către Sfântul Scaun prin bula Laudabiliter.

Înființarea Domniei a început cu Tratatul de la Windsor în 1175, unde Henric al II-lea al Angliei și Ruaidrí Ua Conchobair, Înaltul Rege al Irlandei, au convenit asupra unor termeni care recunoșteau autoritatea lui Henric, permițând totodată controlul lui Ruaidrí asupra zonelor necucerite de anglo-normanzi. . În ciuda acestui tratat, controlul real al coroanei engleze a crescut și a scăzut, o mare parte din Irlanda rămânând sub stăpânirea căpeteniilor native gaelice.

În 1177, Henric al II-lea a încercat să rezolve o dispută familială acordând domnia Irlandei fiului său cel mai mic, John, cunoscut mai târziu drept regele Ioan al Angliei. Deși Henric dorea ca Ioan să fie încoronat rege al Irlandei, Papa Lucius al III-lea a refuzat încoronarea. Eșecul ulterior al administrației lui Ioan în timpul primei sale vizite în Irlanda în 1185 l-a determinat pe Henric să anuleze încoronarea planificată. Când Ioan a urcat pe tronul Angliei în 1199, Domnia Irlandei a căzut sub conducerea directă a coroanei engleze.

De-a lungul secolului al XIII-lea, domnia Irlandei a prosperat în perioada caldă medievală, ceea ce a adus recolte îmbunătățite și stabilitate economică. A fost introdus sistemul feudal, iar evoluțiile semnificative au inclus crearea de comitate, construirea de orașe și castele cu ziduri și înființarea Parlamentului Irlandei în 1297. Cu toate acestea, de aceste schimbări au beneficiat în primul rând coloniștii anglo-normanzi și elita normandă, lăsând adesea populația irlandeză nativă marginalizată.

Lordii și bisericii normanzi din Irlanda vorbeau franceză și latină normandă, în timp ce mulți dintre coloniștii mai săraci vorbeau engleza, galeza și flamandă. Irlandezii gaelici și-au menținut limba maternă, creând o diviziune lingvistică și culturală. În ciuda introducerii structurilor juridice și politice engleze, degradarea mediului și defrișările au continuat, exacerbate de presiunile crescute ale populației.

Punctul culminant al domniei normande în Irlanda a fost marcat de înființarea Parlamentului Irlandei în 1297, care a urmat colectarea de succes a impozitelor subvențiilor laice din 1292. Această perioadă a văzut și compilarea primului registru de impozitare papal între 1302 și 1307, servind ca un recensământ timpuriu și o listă de proprietăți asemănătoare cu Domesday Book.

Cu toate acestea, prosperitatea hiberno-normanzii a început să scadă în secolul al XIV-lea din cauza unei serii de evenimente destabilizatoare. Lordii gaelici, după ce au pierdut confruntările directe cu cavalerii normanzi, au adoptat tactici de gherilă, cum ar fi raiduri și atacuri surpriză, întinzând resursele normande și permițând căpeteniilor gaelici să recupereze teritorii semnificative. Simultan, coloniștii normanzi au suferit din cauza lipsei de sprijin din partea monarhiei engleze, deoarece atât Henric al III-lea, cât și Eduard I erau preocupați de afacerile din Marea Britanie și de domeniile lor continentale.

Diviziunile interne au slăbit și mai mult poziția normandă. Rivalitățile dintre puternici lorzi hiberno-normanzi, cum ar fi de Burghs, FitzGeralds, Butlers și de Berminghams au dus la lupte intestine. Împărțirea moșiilor între moștenitori a fragmentat marile domnii în unități mai mici, mai puțin apărabile, împărțirea Marshalls of Leinster fiind deosebit de dăunătoare.

Invazia Irlandei de către Edward Bruce al Scoției în 1315 a exacerbat situația. Campania lui Bruce a adunat mulți lorzi irlandezi împotriva englezilor și, deși a fost în cele din urmă învins în bătălia de la Faughart din 1318, invazia a provocat distrugeri semnificative și a permis lorzilor irlandezi locali să recupereze pământuri. În plus, unii partizani englezi, dezamăgiți de monarhie, s-au alăturat lui Bruce.

Foametea europeană din 1315-1317 a agravat haosul, deoarece porturile irlandeze nu au putut importa proviziile necesare de hrană din cauza neregulilor recoltelor. Situația a fost agravată și mai mult de arderea pe scară largă a culturilor în timpul invaziei lui Bruce, ceea ce a dus la lipsuri severe de alimente.

Uciderea lui William Donn de Burgh, al 3-lea conte de Ulster, în 1333 a dus la împărțirea pământurilor sale între rudele sale, declanșând războiul civil Burke. Acest conflict a dus la pierderea autorității engleze la vest de râul Shannon și la apariția unor noi clanuri irlandeze, cum ar fi McWilliam Burkes. În Ulster, dinastia O'Neill a preluat controlul, redenumind ținuturile contelui Clandeboye și asumând titlul de rege al Ulsterului în 1364.

Sosirea morții negre în 1348 a devastat așezările hiberno-normande, care erau în principal urbane, în timp ce aranjamentele rurale dispersate ale irlandezilor nativi i-au cruțat într-o mai mare măsură. Ciuma a decimat populațiile engleze și normande, ducând la renașterea limbii și a obiceiurilor irlandeze. În urma morții negre, zona controlată de englezi s-a contractat cu Pale, o regiune fortificată din jurul Dublinului.

Contextul general al Războiului de o sută de ani dintre Anglia și Franța (1337-1453) a deturnat și mai mult resursele militare engleze, slăbind capacitatea Domniei de a respinge atacurile atât ale lorzilor autonomi gaelici, cât și ale lorzilor normanzi. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, aceste evenimente cumulate au diminuat semnificativ aria și puterea domniei normande în Irlanda, ducând la o perioadă de declin și fragmentare.

Declinul puterii normande în Irlanda și renașterea influenței gaelice, cunoscută sub numele de renașterea gaelică, au fost determinate de o combinație de nemulțumiri politice și de impactul devastator al foametelor succesive. Forțați să pătrundă pe pământuri marginale de către normanzi, irlandezii s-au angajat în agricultura de subzistență, ceea ce i-a lăsat vulnerabili în timpul recoltelor slabe și al foametelor, în special în perioada 1311-1319.

Pe măsură ce autoritatea normandă scădea în afara Pale, lorzii Hiberno-Norman au început să adopte limba și obiceiurile irlandeze, devenind în cele din urmă cunoscuți ca engleza veche. Această asimilare culturală a condus la sintagma „mai mult irlandezi decât irlandezii înșiși” în istoriografia ulterioară. Vechii englezi s-au aliniat adesea cu irlandezii indigeni în conflictele lor politice și militare împotriva dominației engleze și au rămas în mare parte catolici în urma Reformei.

Autoritățile din Pale, preocupate de gaelicizarea Irlandei, au adoptat Statutele lui Kilkenny în 1367. Aceste legi au încercat să interzică celor de origine engleză să adopte obiceiurile, limba și căsătoriile mixte irlandeze cu irlandezii. Cu toate acestea, guvernul de la Dublin avea putere limitată de aplicare, făcând statutele în mare măsură ineficiente.

Stăpâniile engleze din Irlanda s-au confruntat cu amenințarea de a fi depășite de regatele irlandeze gaelice, determinându-i pe lorzii anglo-irlandezi să solicite urgent intervenția regelui. În toamna anului 1394, Richard al II-lea s-a îmbarcat spre Irlanda, rămânând până în mai 1395. Armata sa, depășind 8.000 de oameni, a fost cea mai mare forță desfășurată pe insulă în timpul Evului Mediu târziu. Invazia s-a dovedit a fi un succes, mai mulți căpetenii irlandezi s-au supus stăpânirii engleze. Aceasta a fost una dintre cele mai notabile realizări ale domniei lui Richard, deși poziția engleză în Irlanda a fost consolidată doar temporar.

În timpul secolului al XV-lea, autoritatea centrală engleză a continuat să se erodeze. Monarhia engleză s-a confruntat cu propriile sale crize, inclusiv ultimele etape ale Războiului de o sută de ani și Războiul Trandafirilor (1460-1485). Ca urmare, implicarea directă a englezilor în afacerile irlandeze a scăzut. Conții Fitzgerald din Kildare, deținând o putere militară semnificativă și menținând alianțe extinse cu diferiți lorzi și clanuri, au controlat efectiv domnia, distanțand și mai mult coroana engleză de realitățile politice irlandeze.

Între timp, domnii locali gaelici și gaelicizați și-au extins teritoriile în detrimentul Pale. Această eră de autonomie relativă și renaștere culturală pentru irlandezi a fost marcată de o divergență față de guvernarea și obiceiurile engleze, situație care a persistat până la recucerirea Irlandei de către Tudor la sfârșitul secolului al XVI-lea.

În timpul Războiului Trandafirilor (1455-1487), Irlanda a fost o regiune strategică politic și militar pentru coroana engleză. Conflictul dintre casele Lancaster și York pentru controlul tronului englez a avut un impact semnificativ asupra Irlandei, în mare parte datorită implicării nobilimii anglo-irlandeze și a schimbărilor de loialitate dintre acestea.

Lordii anglo-irlandezi, care erau descendenți ai invadatorilor normanzi și dețineau o putere semnificativă în Irlanda, au jucat un rol crucial în această perioadă. Au fost adesea prinși între loialitatea față de coroana engleză și interesele lor locale. Personajele cheie au inclus conții de Kildare, Ormond și Desmond, care au fost proeminenți în politica irlandeză. Familia Fitzgerald, în special conții de Kildare, au fost deosebit de influenți și cunoscuți pentru deținerile lor extinse de pământ și puterea politică.

În 1460, Richard, Ducele de York, care avea legături puternice cu Irlanda, și-a căutat refugiu acolo după eșecurile sale inițiale în Anglia. A fost numit Lord Locotenent al Irlandei în 1447, funcție pe care a folosit-o pentru a construi o bază de sprijin în rândul lorzii anglo-irlandezi. Timpul petrecut în Irlanda și-a întărit poziția în conflictul în curs din Anglia și a folosit resursele și trupele irlandeze în campaniile sale. Fiul său, Edward al IV-lea, a continuat să beneficieze de sprijinul irlandez atunci când a revendicat tronul în 1461.

Bătălia de la Piltown din 1462, purtată în comitatul Kilkenny, a fost un conflict semnificativ în Irlanda în timpul Războiului Trandafirilor. Bătălia a văzut forțele loiale cauzei Yorkiste, conduse de Contele de Desmond, s-au ciocnit cu cei care îi susțineau pe Lancastrieni, comandați de Contele de Ormond. Yorkiștii au ieșit învingători, consolidându-și influența în regiune.

Pe tot parcursul Războiului Trandafirilor, peisajul politic al Irlandei a fost marcat de instabilitate și alianțe în schimbare. Lordii anglo-irlandezi au folosit conflictul în avantajul lor, manevrând pentru a-și întări propriile poziții, promițând în același timp loialitate facțiunilor aflate în competiție, așa cum se potrivea intereselor lor. Această perioadă a văzut și declinul autorității engleze în Irlanda, deoarece concentrarea coroanei a rămas ferm pe lupta pentru putere în Anglia.

Sfârșitul Războiului Trandafirilor și ascensiunea dinastiei Tudor sub Henric al VII-lea au adus schimbări semnificative în Irlanda. Henric al VII-lea a căutat să-și consolideze controlul asupra Irlandei, ducând la eforturi sporite de a supune lorzii anglo-irlandezi și de a centraliza autoritatea. Această perioadă a marcat începutul unei intervenții mai directe ale englezilor în afacerile irlandeze, creând scena pentru viitoare conflicte și eventuala impunere a stăpânirii engleze asupra Irlandei.

Cucerirea Tudor a Irlandei a fost un efort din secolul al XVI-lea al Coroanei engleze de a restabili și extinde controlul acesteia asupra Irlandei, care s-a diminuat semnificativ din secolul al XIV-lea. În urma invaziei anglo-normande inițiale de la sfârșitul secolului al XII-lea, dominația engleză s-a retras treptat, o mare parte a Irlandei căzând sub controlul căpeteniei gaelice native. FitzGeralds din Kildare, o puternică dinastie hiberno-normandă, a gestionat afacerile irlandeze în numele monarhiei engleze pentru a reduce costurile și a proteja Pale - o zonă fortificată de pe coasta de est. Până în 1500, FitzGeralds erau forța politică dominantă în Irlanda, deținând funcția de Lord Deputat până în 1534.

Catalizatorul schimbării: rebeliune și reformă

Nesiguranța soților FitzGerald a devenit o problemă serioasă pentru coroana engleză. Alianțele lor cu pretendenții Yorkiști și puteri străine și, în cele din urmă, rebeliunea condusă de Thomas „Silken Thomas” Fitzgerald, l-au determinat pe Henric al VIII-lea să ia măsuri decisive. Rebeliunea lui Silken Thomas, care a oferit controlul Irlandei papei și împăratului Carol al V-lea, a fost anulată de Henric al VIII-lea, care l-a executat pe Thomas și pe câțiva dintre unchii săi și la închis pe Gearóid Óg, șeful familiei.

Această rebeliune a evidențiat necesitatea unei noi strategii în Irlanda, care să conducă la punerea în aplicare a politicii de „predare și restituire” cu asistența lui Thomas Cromwell. Această politică le cerea ca lorzii irlandezi să-și predea pământurile Coroanei și să le primească înapoi sub formă de subvenții conform legislației engleze, integrându-i efectiv în sistemul englez de guvernare. Actul Crown of Ireland din 1542 l-a declarat pe Henric al VIII-lea rege al Irlandei, transformând domnia într-un regat și urmărind asimilarea claselor superioare gaelice și gaelice, acordându-le titluri englezești și admițându-le în Parlamentul irlandez.

Provocări și rebeliuni: Rebeliunile Desmond și dincolo

În ciuda acestor eforturi, cucerirea Tudor s-a confruntat cu provocări semnificative. Impunerea legii engleze și a autorității guvernului central a fost întâmpinată cu rezistență. Rebeliunile succesive, cum ar fi cele din Leinster în anii 1550, și conflictele din cadrul domniilor irlandeze au persistat. Rebeliunile Desmond (1569-1573, 1579-1583) din Munster au fost deosebit de severe, cu Fitzgerald din Desmond răzvrătindu-se împotriva interferenței engleze. Suprimarea brutală a acestor rebeliuni, inclusiv foametea forțată și distrugerea pe scară largă, a dus la moartea a până la o treime din populația lui Munster.

Războiul de nouă ani și căderea ordinului galic

Cel mai important conflict din timpul cuceririi Tudor a fost Războiul de nouă ani (1594-1603), condus de Hugh O'Neill, conte de Tyrone, și Hugh O'Donnell. Acest război a fost o revoltă la nivel național împotriva dominației engleze, susținută de ajutorul spaniol. Conflictul a culminat cu bătălia de la Kinsale din 1601, unde forțele engleze au învins o forță expediționară spaniolă. Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Mellifont din 1603, iar fuga ulterioară a Conților din 1607 a marcat plecarea multor lorzi gaelici, lăsând pământurile lor deschise colonizării engleze.

Plantații și stabilirea controlului englez

După fuga Earls, coroana engleză a implementat Plantația Ulster, stabilind un număr mare de protestanți englezi și scoțieni în nordul Irlandei. Acest efort de colonizare a urmărit să asigure controlul englez și să răspândească cultura engleză și protestantismul. Plantații au fost, de asemenea, înființate în alte părți ale Irlandei, inclusiv în Laois, Offaly și Munster, deși cu grade diferite de succes.

Cucerirea Tudor a avut ca rezultat dezarmarea domniilor native irlandeze și stabilirea controlului guvernului central pentru prima dată asupra întregii insule. Cultura, legea și limba irlandeză au fost înlocuite sistematic cu echivalente engleze. Introducerea coloniștilor englezi și aplicarea dreptului comun englez au marcat o transformare semnificativă în societatea irlandeză.

Polarizare religioasă și politică

Cucerirea a intensificat și polarizarea religioasă și politică. Eșecul Reformei protestante de a lua putere în Irlanda, combinat cu metodele brutale folosite de coroana engleză, a alimentat resentimente în rândul populației irlandeze. Puterile catolice din Europa i-au sprijinit pe rebelii irlandezi, complicând și mai mult eforturile englezilor de a controla insula. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Irlanda era din ce în ce mai împărțită între nativi catolici (atât gaelici, cât și englezi vechi) și coloniști protestanți (noua engleză).

Sub Iacob I, suprimarea catolicismului a continuat, iar Plantația Ulster a consolidat și mai mult controlul protestant. Proprietarii de pământ gaelici irlandezi și englezi vechi au rămas majoritari până la Rebeliunea Irlandeză din 1641 și la cucerirea ulterioară cromwelliană din anii 1650, care a stabilit Ascendența protestantă care a dominat Irlanda timp de secole.

Războaiele confederate irlandeze, cunoscute și sub numele de Războiul de unsprezece ani (1641-1653), au fost o parte esențială a războaielor mai ample ale celor trei regate, care au implicat Anglia, Scoția și Irlanda sub Carol I. Războaiele au avut o politică complexă, dimensiuni religioase și etnice, care se învârte în jurul problemelor de guvernare , proprietate a terenurilor și libertatea religioasă. În centrul conflictului a fost lupta dintre catolicii irlandezi și protestanții britanici pentru puterea politică și controlul pământului și dacă Irlanda va fi autoguvernată sau subordonată Parlamentului englez. Conflictul a fost unul dintre cele mai distructive din istoria Irlandei, ducând la pierderi semnificative de vieți omenești din luptă, foamete și boli.

Conflictul a început în octombrie 1641 cu o rebeliune în Ulster condusă de catolici irlandezi. Obiectivele lor au fost să pună capăt discriminării anti-catolice, să sporească autoguvernarea irlandeză și să anuleze plantațiile din Irlanda. În plus, ei au căutat să prevină o invazie a parlamentarilor englezi anti-catolici și a legianților scoțieni, care s-au opus regelui Carol I. Deși liderul rebelului Felim O'Neill a pretins că acționează la ordinele regelui, Carol I a condamnat rebeliunea odată ce a început. Revolta a escaladat rapid în violență etnică între catolicii irlandezi și coloniștii protestanți englezi și scoțieni, în special în Ulster, unde au avut loc masacre semnificative.

Ca răspuns la haos, liderii catolici irlandezi au format Confederația catolică irlandeză în mai 1642, care controla cea mai mare parte a Irlandei. Această Confederație, care cuprinde atât catolici gaelici, cât și englezi vechi, a acționat ca un guvern independent de facto. În lunile și anii următori, confederații au luptat împotriva forțelor regaliste loiale lui Carol I, parlamentarilor englezi și armatelor Covenanter din Scoția. Aceste bătălii au fost marcate de tactici de pământ ars și devastări semnificative.

Confederații au avut inițial succes, controlând mari părți ale Irlandei până la mijlocul anului 1643, cu excepția cetăților protestante cheie din Ulster, Dublin și Cork. Cu toate acestea, diviziunile interne i-au afectat pe confederați. În timp ce unii au susținut o aliniere completă cu regaliștii, alții s-au concentrat mai mult pe autonomia catolică și pe problemele funciare. Campania militară a Confederaților a inclus succese notabile, cum ar fi bătălia de la Benburb din 1646, dar nu au reușit să valorifice aceste câștiguri din cauza luptelor interioare și a pașilor greșiți strategici.

În 1646, confederații au semnat un tratat de pace cu regaliștii, reprezentați de ducele de Ormonde. Acest acord a fost controversat și inacceptabil pentru mulți lideri confederați, inclusiv pentru nunțiul papal Giovanni Battista Rinuccini. Tratatul a creat noi diviziuni în cadrul Confederației, ducând la o fracturare a eforturilor lor militare. Incapacitatea de a captura locații strategice precum Dublin a slăbit poziția lor în mod semnificativ.

Până în 1647, forțele parlamentare provocaseră înfrângeri severe confederaților în bătălii precum Dungan's Hill, Cashel și Knocknanauss. Aceste înfrângeri i-au forțat pe confederați să negocieze și, în cele din urmă, să se alinieze cu regaliștii. Cu toate acestea, disputele interne și contextul mai larg al războiului civil englez le-au complicat eforturile. În ciuda cooperării lor temporare, confederații nu au putut rezista presiunilor combinate ale diviziilor interne și provocărilor militare externe.

Războaiele confederate irlandeze au fost devastatoare pentru Irlanda, cu pierderi masive de vieți omenești și distrugeri pe scară largă. Războaiele s-au încheiat cu înfrângerea confederaților și a aliaților lor regaliști, rezultând în suprimarea catolicismului și confiscarea semnificativă a pământurilor deținute de catolici. Această perioadă a marcat sfârșitul efectiv al vechii clase de pământ catolici și a pregătit scena pentru viitoare conflicte și schimbări politice în Irlanda. Conflictul a remodelat în mod fundamental societatea, guvernarea și demografia irlandeză, cu repercusiuni de lungă durată care au influențat peisajul politic și religios al Irlandei timp de secole.

Cucerirea Cromwelliană a Irlandei (1649–1653) a fost un capitol esențial în Războaiele celor Trei Regate, care a presupus recucerirea Irlandei de către forțele Parlamentului englez, conduse de Oliver Cromwell. Această campanie a avut ca scop consolidarea controlului englez asupra Irlandei în urma rebeliunii irlandeze din 1641 și a războaielor confederate irlandeze ulterioare. Cucerirea a fost marcată de acțiuni militare semnificative, politici dure și devastare pe scară largă și a avut un impact de durată asupra societății irlandeze.

În urma rebeliunii din 1641, Confederația Catolică Irlandeză a controlat o mare parte din Irlanda. În 1649, s-au aliat cu regaliștii englezi, sperând să restabilească monarhia sub Carol al II-lea. Această alianță reprezenta o amenințare directă pentru nou înființată Commonwealth engleză, care a ieșit victorioasă în Războiul civil englez și l-a executat pe Carol I. Parlamentul Rump al Angliei, condus de puritanul Oliver Cromwell, urmărea să neutralizeze această amenințare, să pedepsească pe catolicii irlandezi. pentru rebeliunea din 1641 și controlul sigur asupra Irlandei. Parlamentul a avut, de asemenea, stimulente financiare pentru a cuceri Irlanda, deoarece trebuia să confisque terenuri pentru a-și rambursa creditorii.

Cromwell a aterizat la Dublin în august 1649 cu Noul Model Army, în urma victoriei parlamentare din Bătălia de la Rathmines, care și-a asigurat un punct de sprijin crucial. Campania sa a fost rapidă și brutală, începând cu Asediul Droghedei din septembrie 1649, unde forțele sale au masacrat garnizoana și mulți civili după ce au luat orașul. Acest act de violență extremă a fost menit să terorizeze și să demoralizeze forțele regaliste și confederate.

În urma lui Drogheda, armata lui Cromwell s-a mutat spre sud pentru a captura Wexford, un alt oraș-port, unde au avut loc atrocități similare în timpul Sacrării lui Wexford, în octombrie 1649. Aceste masacre au avut un impact psihologic profund, ceea ce a determinat unele orașe să se predea fără rezistență, în timp ce altele au săpat pe termen lung. asedii.

Parlamentarii s-au confruntat cu o rezistență semnificativă în orașe fortificate precum Waterford, Duncannon, Clonmel și Kilkenny. Clonmel a fost deosebit de remarcabil pentru apărarea sa aprigă, care a provocat pierderi grele forțelor lui Cromwell. În ciuda acestor provocări, Cromwell a reușit să securizeze cea mai mare parte a sud-estului Irlandei până la sfârșitul anului 1650.

În Ulster, Robert Venables și Charles Coote au condus campanii de succes împotriva covenanters scoțieni și a forțelor regaliste rămase, asigurând nordul. Bătălia de la Scarrifholis din iunie 1650 a dus la o victorie parlamentară decisivă, distrugând efectiv ultima armată majoră de câmp a Confederaților Irlandezi.

Rezistența rămasă sa concentrat în jurul orașelor Limerick și Galway. Limerick a căzut în mâinile lui Henry Ireton în octombrie 1651, după un asediu îndelungat, în ciuda focarelor de ciumă și foamete în oraș. Galway a rezistat până în mai 1652, marcând sfârșitul rezistenței organizate confederate.

Chiar și după căderea acestor cetăți, războiul de gherilă a continuat încă un an. Forțele parlamentare au folosit tactici de pământ ars, distrugând proviziile de hrană și evacuând cu forța civilii pentru a submina sprijinul pentru gherilele. Această campanie a exacerbat foametea și a răspândit ciuma bubonică, ducând la pierderi semnificative pentru civili.

Cucerirea a avut consecințe devastatoare pentru populația irlandeză. Estimările privind numărul deceselor variază între 15% și 50% din populație, foametea și ciuma contribuind în mare măsură. Pe lângă pierderea de vieți omenești, aproximativ 50.000 de irlandezi au fost transportați ca servitori prin contract în coloniile engleze din Caraibe și America de Nord.

Așezarea Cromwellian a remodelat dramatic proprietatea asupra pământului în Irlanda. Actul de reglementare din 1652 a confiscat pământurile catolicilor și regaliștilor irlandezi, redistribuindu-le soldaților și creditorilor englezi. Catolicii au fost în mare parte alungați în provincia vestică Connacht și au fost aplicate legi penale stricte, interzicând catolicilor de la funcții publice, orașe și căsătoriile mixte cu protestanții. Această redistribuire a pământului a redus proprietatea catolica la 8% în timpul perioadei Commonwealth, modificând fundamental peisajul social și economic al Irlandei.

Cucerirea cromwelliană a lăsat o moștenire de durată de amărăciune și diviziune. Cromwell rămâne o figură profund insultată în istoria Irlandei, simbolizând suprimarea brutală a poporului irlandez și impunerea stăpânirii engleze. Măsurile și politicile dure implementate în timpul și după cucerire au înrădăcinat diviziunile sectare, creând scena pentru viitoare conflicte și marginalizarea pe termen lung a populației catolice irlandeze.

Războiul Williamit din Irlanda, care a avut loc din martie 1689 până în octombrie 1691, a fost un conflict decisiv între susținătorii regelui catolic James al II-lea și regele protestant William al III-lea. Acest război a fost strâns legat de Războiul de nouă ani mai mare (1688-1697), care a implicat un conflict mai larg între Franța, condusă de Ludovic al XIV-lea, și Marea Alianță, care includea Anglia, Republica Olandeză și alte puteri europene.

Rădăcinile războiului se află în Revoluția Glorioasă din noiembrie 1688, care l-a văzut pe James al II-lea demis în favoarea fiicei sale protestante Maria a II-a și a soțului ei, William III. James a păstrat un sprijin semnificativ în Irlanda, în primul rând datorită majorității catolice a țării. Catolicii irlandezi sperau ca James să abordeze nemulțumirile lor legate de proprietatea asupra pământului, religie și drepturile civice. În schimb, populația protestantă, concentrată în Ulster, l-a susținut pe William.

Conflictul a început în martie 1689, când James a aterizat la Kinsale cu sprijinul francez și a căutat să-și recapete tronul prin valorificarea bazei sale irlandeze. Războiul a escaladat rapid într-o serie de lupte și asedii, inclusiv asediul notabil al lui Derry, unde apărătorii protestanți au rezistat cu succes forțelor iacobite. Acest lucru i-a permis lui William să debarceze o forță expediționară, care a învins armata principală a lui James în bătălia de la Boyne din iulie 1690, un moment de cotitură care l-a forțat pe James să fugă în Franța.

După Boyne, forțele iacobite s-au regrupat, dar au suferit o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Aughrim din iulie 1691. Această bătălie a fost deosebit de devastatoare, ducând la pierderi semnificative iacobite și punând capăt efectiv rezistenței organizate. Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Limerick în octombrie 1691, care a oferit condiții relativ îngăduitoare iacobiților înfrânți, deși acești termeni au fost ulterior subminați de legile penale ulterioare împotriva catolicilor.

Războiul Williamite a modelat în mod semnificativ peisajul politic și social al Irlandei. A consolidat dominația protestantă și controlul britanic asupra Irlandei, dând startul a peste două secole de Ascendență protestantă. Legile penale promulgate în urma războiului au restrâns sever drepturile catolicilor irlandezi, exacerbând diviziunile sectare.

Tratatul de la Limerick a promis inițial protecție pentru catolici, dar acestea au fost în mare măsură ignorate pe măsură ce legile penale s-au extins, în special în timpul Războiului de Succesiune Spaniolă. Victoria Williamita a asigurat că James al II-lea nu își va recâștiga tronurile prin mijloace militare și a întărit dominația protestantă în Irlanda. Conflictul a stimulat, de asemenea, un sentiment iacobit de durată în rândul catolicilor irlandezi, care au continuat să-i vadă pe Stuart drept monarhi de drept.

Moștenirea Războiului Williamite este încă comemorată în Irlanda de Nord, în special de către Ordinul Protestant Portocaliu în timpul sărbătorilor de la 12 iulie, care marchează victoria lui William în Bătălia de la Boyne. Aceste comemorări rămân o problemă controversată, reflectând diviziunile istorice și religioase profunde care decurg din această perioadă.

În timpul secolului al XVIII-lea, majoritatea populației Irlandei erau țărani catolici săraci, inactivi din punct de vedere politic din cauza sancțiunilor economice și politice severe care i-au determinat pe mulți dintre liderii lor să se convertească la protestantism. În ciuda acestui fapt, o trezire culturală în rândul catolicilor începea să se producă. Populația protestantă din Irlanda a fost împărțită în două grupuri principale: prezbiterianii din Ulster, care, în ciuda condițiilor economice mai bune, dețineau puțină putere politică și anglo-irlandezii, care erau membri ai Bisericii Anglicane din Irlanda și dețineau o putere semnificativă, controlând cea mai mare parte a terenurilor agricole lucrate de țăranii catolici. Mulți anglo-irlandezi erau proprietari absenți loiali Angliei, dar cei care locuiau în Irlanda s-au identificat din ce în ce mai mult drept naționaliști irlandezi și s-au supărat pentru controlul englez, figuri precum Jonathan Swift și Edmund Burke pledând pentru mai multă autonomie locală.

Rezistența iacobită din Irlanda s-a încheiat cu bătălia de la Aughrim în iulie 1691. În consecință, Ascendența anglo-irlandeză a aplicat legile penale mai riguros pentru a preveni viitoarele revolte catolice. Această minoritate protestantă, aproximativ 5% din populație, controla sectoare majore ale economiei irlandeze, sistemul juridic, administrația locală și deținea o majoritate puternică în Parlamentul irlandez. Neîncrezând atât în ​​prezbiteriani, cât și în catolici, ei s-au bazat pe guvernul britanic pentru a-și menține dominația.

Economia Irlandei a suferit din cauza proprietarilor absenți care gestionau prost proprietățile, concentrându-se mai degrabă pe export decât pe consumul local. Iernile aspre din timpul Micii Epoci de Gheață au dus la foametea din 1740-1741, ucigând aproximativ 400.000 de oameni și provocând emigrarea a 150.000. Legile de navigație au impus tarife pentru mărfurile irlandeze, tensionând și mai mult economia, deși secolul a fost relativ pașnic în comparație cu cele precedente, iar populația s-a dublat la peste patru milioane.

Până în secolul al XVIII-lea, clasa conducătoare anglo-irlandeză a văzut Irlanda ca țara natală. Conduși de Henry Grattan, ei au căutat condiții comerciale mai bune cu Marea Britanie și o mai mare independență legislativă pentru parlamentul irlandez. În timp ce unele reforme au fost realizate, propunerile mai radicale pentru eliberarea dreptului catolic s-au blocat. Catolicii au câștigat dreptul de vot în 1793, dar nu puteau încă să stea în Parlament sau să dețină funcții guvernamentale. Influențați de Revoluția Franceză, unii catolici irlandezi au căutat soluții mai militante.

Irlanda era un regat separat condus de monarhul britanic prin Lordul Locotenent al Irlandei. Din 1767, un puternic vicerege, George Townshend, a centralizat controlul, cu decizii majore luate la Londra. Ascendența irlandeză a asigurat legi în anii 1780, făcând Parlamentul irlandez mai eficient și mai independent, deși încă sub supravegherea regelui. Presbiterianii și alți dizidenți s-au confruntat și ei cu persecuții, ceea ce a dus la formarea Societății Irlandezilor Uniți în 1791. Căutând inițial reforma parlamentară și emanciparea catolică, ei au urmărit ulterior o republică non-sectară prin forță. Acest lucru a culminat cu Rebeliunea Irlandeză din 1798, care a fost înăbușită cu brutalitate și a determinat Actele Unirii 1800, abolirea Parlamentului Irlandez și integrarea Irlandei în Regatul Unit din ianuarie 1801.

Perioada 1691-1801, numită adesea „pacea lungă”, a fost relativ lipsită de violență politică în comparație cu ultimele două secole. Cu toate acestea, epoca a început și s-a încheiat cu conflicte. Până la sfârșitul său, dominația Ascendenței protestante a fost contestată de o populație catolică mai asertivă. Actele Unirii din 1800 au marcat sfârșitul autoguvernării irlandeze, creând Regatul Unit. Violența din anii 1790 a spulberat speranțele de a depăși diviziunile sectare, prezbiterianii s-au îndepărtat de alianțele catolice și radicale. Sub Daniel O'Connell, naționalismul irlandez a devenit mai exclusiv catolic, în timp ce mulți protestanți, văzându-și statutul legat de Unirea cu Marea Britanie, au devenit unioniști convinși.

Marea foamete, sau Marea Foamete (irlandeză: an Gorta Mór), a fost o perioadă catastrofală de foamete și boală în Irlanda, care a durat între 1845 și 1852, care a avut efecte profunde asupra societății și istoriei irlandeze. Foametea a fost cea mai devastatoare în regiunile de vest și de sud, unde limba irlandeză era dominantă și, în același timp, era denumită în irlandeză Drochshaol, adică „viața rea”. Apogeul foametei a avut loc în 1847, cunoscut sub numele de „Black '47”. În această perioadă, aproximativ 1 milion de oameni au murit și peste 1 milion au emigrat, ceea ce a dus la o scădere a populației de 20–25%.

Cauza imediată a foametei a fost infestarea culturilor de cartofi de către boala Phytophthora infestans, care s-a răspândit în toată Europa în anii 1840. Această mizerie a dus la moartea a aproximativ 100.000 de oameni în afara Irlandei și a contribuit la tulburările revoluțiilor europene din 1848. În Irlanda, impactul a fost exacerbat de problemele subiacente, cum ar fi sistemul de proprietar absent și dependența puternică de o singură cultură - cartoful. Inițial, au existat unele eforturi guvernamentale pentru a atenua suferința, dar acestea au fost întrerupte de o nouă administrație Whig din Londra, care a favorizat politicile economice laissez-faire și a fost influențată de credința în providența divină și de o viziune prejudiciată asupra caracterului irlandez.

Răspunsul inadecvat al guvernului britanic a inclus eșecul de a opri exporturile mari de alimente din Irlanda, o politică care fusese adoptată în timpul foametelor anterioare. Această decizie a fost un punct important de dispută și a contribuit la creșterea sentimentului anti-britanic și la impulsul pentru independența Irlandei. Foametea a dus, de asemenea, la evacuări pe scară largă, exacerbate de politicile care interziceau celor cu mai mult de un sfert de acru de pământ să primească ajutor pentru muncă.

Foametea a modificat profund peisajul demografic al Irlandei, ducând la o scădere permanentă a populației și la crearea unei diaspore irlandeze extinse. De asemenea, a intensificat tensiunile etnice și sectare și a alimentat naționalismul și republicanismul în Irlanda și în rândul emigranților irlandezi. Foametea este amintită ca un punct critic în istoria Irlandei, simbolizând trădarea și exploatarea de către guvernul britanic. Această moștenire a jucat un rol semnificativ în cererea tot mai mare de independență a Irlandei.

Razboiul cartofului a revenit în Europa în 1879, dar peisajul socio-politic din Irlanda se schimbase semnificativ din cauza Războiului Teren, o mișcare agrară condusă de Land League care a început ca răspuns la foametea anterioară. Campania Ligii pentru drepturile chiriașilor, inclusiv chirii echitabile, stabilitatea proprietății și vânzarea gratuită, a atenuat impactul morții atunci când a revenit. Acțiuni precum boicotarea proprietarilor și prevenirea evacuărilor au redus numărul de persoane fără adăpost și decesele în comparație cu foametea anterioară.

Foametea a lăsat un impact durabil asupra memoriei culturale irlandeze, modelând identitatea atât a celor care au rămas în Irlanda, cât și a diasporei. Dezbaterile continuă cu privire la terminologia folosită pentru a descrie această perioadă, unii susținând că „Marea Foame” reflectă mai exact complexitatea evenimentelor. Foametea rămâne un simbol emoționant al suferinței și un catalizator pentru naționalismul irlandez, subliniind relația tensionată dintre Irlanda și Marea Britanie care a persistat până în secolul al XX-lea.

Emigrația irlandeză după Marea Foamete (1845-1852) a fost un fenomen demografic semnificativ care a remodelat Irlanda și țările în care au emigrat irlandezii. Foametea în sine, cauzată de o criză a cartofilor, a dus la moartea a aproximativ un milion de oameni și a forțat încă un milion să emigreze într-o încercare disperată de a scăpa de foamete și ruina economică. Acest exod în masă a avut un impact social, economic și cultural profund atât în ​​Irlanda, cât și în străinătate.

Între 1845 și 1855, peste 1,5 milioane de irlandezi și-au părăsit patria. Aceasta a marcat începutul unei perioade prelungite de emigrare, populația irlandeză continuând să scadă de zeci de ani. Majoritatea acestor emigranți au călătorit în Statele Unite, dar un număr semnificativ a mers și în Canada , Australia și Marea Britanie. În Statele Unite , orașe precum New York, Boston, Philadelphia și Chicago au înregistrat o creștere dramatică a imigranților irlandezi, care s-au stabilit adesea în cartierele urbane sărace. Acești imigranți s-au confruntat cu provocări semnificative, inclusiv prejudecăți, condiții precare de viață și medii de lucru dificile. În ciuda acestor greutăți, irlandezii au devenit rapid o parte vitală a forței de muncă americane, luând locuri de muncă în construcții, fabrici și servicii casnice.

Călătoria peste Atlantic a fost plină de pericole. Mulți emigranți au călătorit pe „nave-sicriu”, numite așa din cauza ratelor ridicate de mortalitate din cauza bolilor, malnutriției și supraaglomerării. Cei care au supraviețuit călătoriei au ajuns adesea cu puțin mai mult decât hainele pe spate, ceea ce le-a cerut să se bazeze pe rude, prieteni sau organizații caritabile pentru sprijinul inițial. De-a lungul timpului, comunitățile irlandeze s-au stabilit și au început să construiască instituții, cum ar fi biserici, școli și cluburi sociale, care au oferit un sentiment de comunitate și sprijin pentru noii sosiți.

În Canada, imigranții irlandezi s-au confruntat cu provocări similare. Mulți au ajuns în porturi precum Quebec City și Saint John și au fost adesea nevoiți să îndure carantină pe Insula Grosse, o stație de carantină din râul St. Lawrence. Condițiile de pe Insula Grosse erau dure și mulți au murit acolo din cauza tifosului și a altor boli. Cei care au supraviețuit procesului de carantină s-au stabilit în zonele rurale și urbane, contribuind în mod semnificativ la dezvoltarea infrastructurii și societății Canadei.

Australia a devenit, de asemenea, o destinație pentru emigranții irlandezi, în special după descoperirea aurului în anii 1850. Promisiunea oportunității economice a atras mulți irlandezi în coloniile australiene. La fel ca omologii lor din America de Nord, australienii irlandezi s-au confruntat cu greutăți inițiale, dar s-au impus treptat, contribuind la dezvoltarea agriculturii și industriale a regiunii.

Impactul emigrației irlandeze a fost profund și de lungă durată. În Irlanda, plecarea în masă a dus la o schimbare demografică semnificativă, multe zone rurale fiind depopulate. Acest lucru a avut repercusiuni economice, deoarece forța de muncă s-a redus și producția agricolă a scăzut. Pe plan social, pierderea unei părți atât de mari a populației a modificat structurile comunitare și dinamica familiei, multe familii fiind permanent separate de distanțe mari implicate.

Din punct de vedere cultural, diaspora irlandeză a contribuit la răspândirea tradițiilor, muzicii, literaturii și practicilor religioase irlandeze în întreaga lume. Imigranții irlandezi și descendenții lor au jucat un rol crucial în viața culturală și politică a noilor lor țări. În Statele Unite, de exemplu, irlandezii americani au devenit influenți în politică, sindicate și Biserica Catolică. Personalități notabile de origine irlandeză, cum ar fi John F. Kennedy, s-au ridicat în poziții proeminente în societatea americană, simbolizând integrarea cu succes a irlandezilor în patria lor adoptivă.

Moștenirea emigrației irlandeze după Marea Foamete este evidentă și astăzi. În Irlanda, amintirea foametei și a valului ulterior de emigrare este comemorată în diferite moduri, inclusiv în muzee, monumente și evenimente anuale de comemorare. La nivel global, diaspora irlandeză rămâne conectată la moștenirea lor, menținând practicile culturale și promovând un sentiment de solidaritate și identitate în rândul comunităților irlandeze din întreaga lume.

Până în anii 1870, majoritatea irlandezilor alegeau parlamentari din principalele partide politice britanice, inclusiv liberali și conservatori. La alegerile generale din 1859, de exemplu, conservatorii și-au asigurat majoritatea în Irlanda. În plus, o minoritate semnificativă a susținut unioniștii care s-au opus ferm oricărei diluții a Actului de Unire.

În anii 1870, Isaac Butt, un fost avocat conservator devenit naționalist, a fondat Home Rule League, promovând o agendă naționalistă moderată. După moartea lui Butt, conducerea a trecut la William Shaw și apoi la Charles Stewart Parnell, un proprietar de pământ protestant radical. Parnell a transformat mișcarea Home Rule, redenumită Partidul Parlamentar Irlandez (IPP), într-o forță politică dominantă în Irlanda, marginizând partidele tradiționale liberale, conservatoare și unioniste. Această schimbare a fost evidentă la alegerile generale din 1880, când IPP a câștigat 63 de locuri, și cu atât mai mult la alegerile generale din 1885, când a asigurat 86 de locuri, inclusiv unul la Liverpool.

Mișcarea lui Parnell a pledat pentru dreptul Irlandei de a se autoguverna ca regiune în Regatul Unit, în contrast cu cererea anterioară a naționalistului Daniel O'Connell de abrogare completă a Actului de Unire. Prim-ministrul liberal William Gladstone a introdus două legi de guvernare în 1886 și 1893, dar ambele nu au reușit să devină lege. Gladstone s-a confruntat cu opoziția susținătorilor englezi din mediul rural și a unei facțiuni unioniste din cadrul Partidului Liberal condus de Joseph Chamberlain, care s-a aliat cu conservatorii.

Impulsul pentru Autonomie a polarizat Irlanda, în special în Ulster, unde unioniștii, susținuți de Ordinul Orange reînviat, se temeau de discriminare și prejudicii economice din partea unui parlament din Dublin. Revoltele au izbucnit la Belfast în 1886, în timpul dezbaterilor privind primul proiect de lege pentru guvernarea autohtonă.

În 1889, conducerea lui Parnell a suferit o lovitură din cauza unui scandal care a implicat relația sa de lungă durată cu Katharine O'Shea, soția înstrăinată a unui parlamentar. Scandalul l-a înstrăinat pe Parnell atât de Partidul Liberal pro-Home Rule, cât și de Biserica Catolică, ducând la o scindare în cadrul Partidului Irlandez. Parnell și-a pierdut lupta pentru control și a murit în 1891, lăsând partidul și țara împărțite între pro-Parnelliți și anti-Parnelliți.

Liga Irlandeză Unită, fondată în 1898, a reunit în cele din urmă partidul sub conducerea lui John Redmond până la alegerile generale din 1900. După o încercare eșuată a Asociației pentru Reformă Irlandeză de a introduce deconcentrarea în 1904, partidul irlandez a menținut echilibrul de putere în Camera Comunelor după alegerile generale din 1910.

Ultima barieră semnificativă în calea Autonomiei a fost înlăturată prin Legea Parlamentului din 1911, care a redus puterea de veto a Camerei Lorzilor. În 1912, prim-ministrul HH Asquith a prezentat al treilea proiect de lege privind regulile interne, care a trecut prima lectură în Camera Comunelor, dar a fost din nou înfrânt de Camera Lorzilor. Întârzierea de doi ani care a urmat a dus la o escaladare a militantismului, atât unioniștii, cât și naționaliștii înarmându-se și exercitând în mod deschis, culminând cu o criză a guvernului auto până în 1914.

În urma Marii Foamete, multe mii de fermieri și muncitori irlandezi fie au murit, fie au emigrat. Cei care au rămas au început o luptă prelungită pentru drepturi mai bune ale chiriașilor și redistribuirea terenurilor. Această perioadă, cunoscută sub numele de „Războiul Terestru”, a combinat elemente naționaliste și sociale. Încă din secolul al XVII-lea, clasa proprietarilor de pământ din Irlanda a fost formată în principal din coloniști protestanți din Anglia, care își mențineau o identitate britanică. Populația catolică irlandeză credea că pământul a fost luat pe nedrept de la strămoșii lor în timpul cuceririi engleze și dat acestei ascendențe protestante.

Liga Națională a Terenului Irlandeză a fost înființată pentru a apăra fermierii chiriași, cerând inițial „Trei F” – Chirie echitabilă, Vânzare gratuită și Fixitate de proprietate. Membrii Frăției Republicane Irlandeze, inclusiv Michael Davitt, au condus mișcarea. Recunoscând potențialul său de mobilizare în masă, lideri naționaliști precum Charles Stewart Parnell s-au alăturat cauzei.

Una dintre cele mai eficiente tactici folosite de Liga Landului a fost boicotul, care a apărut în această perioadă. Proprietarii nepopulari au fost ostracizați de comunitatea locală, iar membrii de la bază au recurs adesea la violență împotriva proprietarilor și a proprietăților lor. Încercările de evacuare au escaladat frecvent în confruntări armate. Ca răspuns, premierul britanic Benjamin Disraeli a introdus Actul de constrângere irlandez, o formă de lege marțială, pentru a limita violența. Lideri precum Parnell, Davitt și William O'Brien au fost închiși temporar, considerați responsabili pentru tulburări.

Problema terenurilor a fost rezolvată treptat printr-o serie de acte funciare irlandeze de către Regatul Unit. Landlord and Tenant (Ireland) Act 1870 și Land Law (Ireland) Act 1881, inițiate de William Ewart Gladstone, au acordat drepturi semnificative fermierilor chiriași. Wyndham Land Purchase (Ireland) Act 1903, susținut de William O'Brien în urma Conferinței Land din 1902, a permis fermierilor să-și cumpere terenurile de la proprietari. Reforme ulterioare, cum ar fi Actul Bryce Laborers (Irlanda) din 1906, au abordat probleme legate de locuințele rurale, în timp ce Legea JJ Clancy Town Housing Act din 1908 a promovat dezvoltarea locuințelor din consiliul urban.

Aceste măsuri legislative au creat o clasă substanțială de mici proprietari de proprietăți în Irlanda rurală și au slăbit puterea clasei landurilor anglo-irlandeze. În plus, introducerea cooperativelor agricole de către Horace Plunkett și Legea Guvernului Local (Irlanda) din 1898, care a transferat controlul afacerilor rurale în mâinile locale, a adus îmbunătățiri semnificative. Cu toate acestea, aceste schimbări nu au înăbușit sprijinul pentru naționalismul irlandez așa cum a sperat guvernul britanic. După independență, guvernul irlandez a finalizat așezarea finală a terenurilor cu Free State Land Acts, redistribuind în continuare terenul prin Comisia Irlandeză Land.

Încălcarea de Paște (Éirí Amach na Cásca) din aprilie 1916 a fost un eveniment esențial în istoria Irlandei, având ca scop să pună capăt stăpânirii britanice și să înființeze o Republică Irlandeză independentă, în timp ce Marea Britanie era implicată în Primul Război Mondial. Această insurecție armată, cea mai semnificativă de la Rebeliunea din 1798, a durat șase zile și a fost organizată de Consiliul Militar al Frăției Republicane Irlandeze. Revolta a implicat membri ai voluntarilor irlandezi, conduși de Patrick Pearse, armata cetățenilor irlandezi sub conducerea lui James Connolly și Cumann na mBan. Au capturat locații cheie din Dublin, declarând Republica Irlandeză.

Răspunsul britanic a fost rapid și copleșitor, desfășurând mii de trupe și artilerie grea. În ciuda rezistenței acerbe, rebelii depășiți numeric și depășiți în arme au fost forțați să se predea. Liderii cheie au fost executați și legea marțială a fost impusă. Această suprimare brutală, totuși, a schimbat sentimentul publicului, sporind sprijinul pentru independența Irlandei.

Fundal

Actele Unirii din 1800 au fuzionat Marea Britanie și Irlanda, abolind Parlamentul Irlandez și acordând reprezentare în Parlamentul Britanic. De-a lungul timpului, mulți naționaliști irlandezi s-au opus acestei uniuni, mai ales după Marea Foamete și politicile britanice ulterioare. Mai multe rebeliuni și mișcări eșuate, cum ar fi Asociația Repeal și Liga Home Rule, au evidențiat dorința tot mai mare de autoguvernare a Irlandei.

Mișcarea Home Rule a urmărit autoguvernarea în Marea Britanie, dar s-a confruntat cu o opoziție fermă din partea unioniștilor irlandezi. Al treilea proiect de lege privind regulile auto din 1912, amânat de Primul Război Mondial , a polarizat și mai mult opiniile. Voluntarii Irlandezi s-au format pentru a apăra Autonomie, dar o facțiune din interior, condusă de Frăția Republicană Irlandeză, a planificat în secret o revoltă.

În 1914, Consiliul Militar al IRB, inclusiv Pearse, Plunkett și Ceannt, a început să organizeze rebeliunea. Au căutat sprijin german, primind arme și muniție. Tensiunile au crescut pe măsură ce zvonurile despre o revoltă iminentă s-au răspândit, ducând la pregătiri în rândul voluntarilor și al Armatei cetățenești.

Ridicarea

În Lunia Paștelui, 24 aprilie 1916, aproximativ 1.200 de rebeli au ocupat locații strategice din Dublin. Patrick Pearse a proclamat înființarea Republicii Irlandeze în afara Oficiului General de Poștă (GPO), care a devenit cartierul general al rebelilor. În ciuda eforturilor lor, rebelii nu au reușit să captureze locații cheie precum Trinity College și porturile orașului.

Britanicii, nepregătiți inițial, și-au întărit rapid trupele. Au avut loc lupte grele, în special pe Mount Street Bridge, unde forțele britanice au suferit pierderi semnificative. GPO și alte poziții rebele au fost puternic bombardate. După zile de lupte intense, Pearse a fost de acord cu o capitulare necondiționată pe 29 aprilie.

Conseci și moștenire

Revolta a dus la 485 de morți, inclusiv 260 de civili, 143 de personal britanic și 82 de rebeli. Britanicii au executat 16 lideri, alimentând resentimentele și sporind sprijinul pentru independența Irlandei. Aproximativ 3.500 de persoane au fost arestate, dintre care 1.800 internate. Brutalitatea răspunsului britanic a schimbat opinia publică, ducând la o renaștere a republicanismului.

Impactul Rivalei a fost profund, revigorând mișcarea de independență a Irlandei. Sinn Féin, inițial neimplicat direct, a valorificat sentimentul în schimbare, câștigând o victorie zdrobitoare la alegerile din 1918. Această victorie a dus la înființarea Primului Dáil și la o declarație de independență, creând scena pentru Războiul de Independență al Irlandei.

În ciuda eșecului său imediat, Revolta de Paște a fost un catalizator al schimbării, evidențiind dorința poporului irlandez de autodeterminare și conducând în cele din urmă la înființarea Statului Liber Irlandez. Moștenirea Riscului continuă să modeleze identitatea irlandeză și narațiunea sa istorică a luptei și rezistenței împotriva dominației coloniale.

Războiul de independență al Irlandei (1919-1921) a fost un război de gherilă purtat de Armata Republicană Irlandeză (IRA) împotriva forțelor britanice, inclusiv a Armatei Britanice, a Royal Irish Constabulary (RIC) și a unor grupuri paramilitare precum Black and Tans and Auxiliaries. . Acest conflict a urmat Revoltei de Paște din 1916, care, deși inițial a eșuat, a galvanizat sprijinul pentru independența Irlandei și a dus la victoria electorală din 1918 a lui Sinn Féin, un partid republican care a stabilit un guvern separatist și a declarat independența Irlandei în 1919.

Războiul a început la 21 ianuarie 1919, cu ambuscadă Soloheadbeg, unde doi ofițeri RIC au fost uciși de voluntarii IRA. Inițial, activitățile IRA s-au concentrat pe capturarea de arme și eliberarea prizonierilor, în timp ce nou-înființatul Dáil Éireann a lucrat pentru a stabili un stat funcțional. Guvernul britanic a scos în afara legii Dáil în septembrie 1919, marcând o intensificare a conflictului. IRA a început apoi să pună în ambuscadă patrulele RIC și ale armatei britanice, atacând barăcile și provocând abandonarea avanposturilor izolate.

Ca răspuns, guvernul britanic a întărit RIC cu Black and Tans și Auxiliaries, care au devenit notori pentru represaliile brutale împotriva civililor, adesea sancționate de guvern. Această perioadă de violență și răzbunare a devenit cunoscută drept „Războiul negru și bronz”. Nesupunerea civilă a jucat și ea un rol, lucrătorii feroviari irlandezi refuzând să transporte trupe sau provizii britanice.

Până la mijlocul anului 1920, republicanii câștigaseră controlul asupra majorității consiliilor județene, iar autoritatea britanică a scăzut în sudul și vestul Irlandei. Violența a escaladat dramatic la sfârșitul anului 1920. În Duminica Sângeroasă (21 noiembrie 1920), IRA a asasinat paisprezece ofițeri britanici de informații la Dublin, iar RIC a ripostat trăgând într-o mulțime la un meci de fotbal gaelic, ucigând paisprezece civili. Săptămâna următoare, IRA a ucis șaptesprezece auxiliari în Ambuscada Kilmichael. Legea marțială a fost declarată în mare parte din sudul Irlandei, iar forțele britanice au ars orașul Cork ca represalii pentru o ambuscadă. Conflictul s-a intensificat, rezultând aproximativ 1.000 de morți și internarea a 4.500 de republicani.

În Ulster, în special la Belfast, conflictul a avut o dimensiune sectantă pronunțată. Majoritatea protestantă, în mare parte unionistă și loială, s-a ciocnit cu minoritatea catolică care susținea în mare parte independența. Paramilitarii loiali și nou formata Ulster Special Constabulary (USC) i-au atacat pe catolici ca răzbunare pentru activitățile IRA, ducând la un conflict sectar violent cu aproape 500 de morți, majoritatea catolici.

Legea Guvernului Irlandei din mai 1921 a împărțit Irlanda, creând Irlanda de Nord. O încetare a focului din 11 iulie 1921 a dus la negocieri și Tratatul anglo-irlandez a fost semnat la 6 decembrie 1921. Tratatul a pus capăt stăpânirii britanice în cea mai mare parte a Irlandei, stabilind Statul Liber Irlandez ca un domeniu autonom pe 6 decembrie 1922. , în timp ce Irlanda de Nord a rămas parte a Regatului Unit.

În ciuda încetării focului, violența a continuat în Belfast și în zonele de graniță. IRA a lansat o ofensivă de nord fără succes în mai 1922. Dezacordul asupra Tratatului anglo-irlandez între republicani a dus la Războiul Civil Irlandez din iunie 1922 până în mai 1923. Statul Liber Irlandez a acordat peste 62.000 de medalii pentru serviciu în timpul Războiului de Independență, cu peste 15.000 eliberate luptătorilor IRA ai coloanelor zburătoare. Războiul de independență al Irlandei a fost o fază critică în lupta Irlandei pentru independență, care a dus la schimbări politice și sociale semnificative și a pus bazele războiului civil ulterior și eventuala stabilire a unei Irlande independente.