În 1945, după înfrângerea Japoniei în războiul din Pacific, regiunea coreeană care fusese teritoriul său a fost ocupată de forțele americane și sovietice . Doi ani mai târziu, Coreea de Sud și-a declarat independența față deJaponia ca Republica Coreea. Acest lucru a fost recunoscut oficial de Japonia când a aprobat independența regiunii coreene în temeiul Tratatului de pace de la San Francisco în 1952, făcând-o o națiune pe deplin independentă și suverană conform dreptului internațional. Acest lucru a dus la împărțirea Coreei în două zone de ocupație - una administrată de Statele Unite și cealaltă de Uniunea Sovietică - care trebuia să fie temporară. Cu toate acestea, când Statele Unite, Regatul Unit , Uniunea Sovietică și China nu au reușit să cadă de acord asupra unui singur guvern pentru peninsulă, în 1948 au fost stabilite două guverne separate cu ideologii opuse: Republica Populară Democrată Coreea (RPDC) aliniată de comuniști și Prima Republică Coreea aliniată la vest. Ambii pretindeau că sunt guvernul legitim al întregii Corei.

Guvernul militar al armatei Statelor Unite în Coreea (USAMGIK) a guvernat jumătatea de sud a Coreei între 1945 și 1948, jucând un rol crucial în divizareaPeninsulei Coreene și modelând peisajul politic al Coreei de Sud moderne.

Context și stabilire

După capitulareaJaponiei la sfârșitul celui de- al Doilea Război Mondial , Coreea, care era o colonie japoneză din 1910, a fost împărțită de-a lungul paralelei 38. Jumătatea de nord a fost administrată de Uniunea Sovietică , în timp ce Statele Unite au preluat controlul asupra sudului. Pe 8 septembrie 1945, forțele americane, conduse de generalul John R. Hodge, au aterizat la Incheon și au stabilit stăpânirea militară. Cu toate acestea, SUA nu erau pregătite pentru complexitatea politicii și societății coreene. Ei au menținut inițial o mare parte din birocrația colonială japoneză, înstrăinând coreenii care se așteptau la eliberare și autoguvernare.

De asemenea, SUA au refuzat să recunoască Guvernul provizoriu al Republicii Coreea, o mișcare naționalistă coreeană care operează în exil, sau Republica Populară Coreea (PRK), un guvern de stânga format la nivel local. Aceste decizii au stârnit tulburări politice și au divizat și mai mult societatea coreeană pe linii ideologice.

Tensiuni și tulburări

În timpul guvernării sale, USAMGIK s-a confruntat cu provocări semnificative. Dificultățile economice, instabilitatea politică și afluxul de refugiați din Coreea de Nord au tensionat sudul. Au izbucnit greve ale forței de muncă și proteste în masă, deoarece coreenii au cerut reforme ale muncii, redistribuirea pământului și îndepărtarea colaboratorilor japonezi din funcțiile guvernamentale.

În octombrie 1946, tensiunile au escaladat în timpul Revoltei de toamnă din Daegu, când poliția a ucis un protestatar. Acest lucru a declanșat proteste violente în întreaga regiune, care au fost întâmpinate cu legea marțială și represiune militară. În mod similar, Revolta de la Jeju din 1948 a văzut ciocnirea rebelilor de stânga cu forțele guvernamentale, soldând cu mii de morți civili. Aceste revolte au reflectat nemulțumirea profundă față de politicile SUA și inegalitatea socio-economică moștenită din perioada colonială.

Evoluții politice

Guvernul militar al SUA a căutat să stabilizeze sudul prin promovarea facțiunilor conservatoare, precum Syngman Rhee și Partidul Democrat Coreean, care reprezenta proprietarii de pământ și elite pro-americane. În 1946, a fost creată Adunarea Legislativă Interimară Sud-coreeană, dar i-a lipsit legitimitatea din cauza boicoturilor atât din partea facțiunilor de stânga, cât și a celor conservatoare. Rhee a apărut în cele din urmă drept lider susținut de SUA, în ciuda opoziției moderatilor și socialiștilor.

SUA și Uniunea Sovietică nu au reușit să cadă de acord asupra unei Corei unificate, iar alegerile supravegheate de ONU au avut loc în mai 1948 doar în sud. Alegerile au deschis calea pentru înființarea Republicii Coreea la 15 august 1948, cu Syngman Rhee în calitate de președinte. Aceste evoluții au solidificat diviziunea peninsulei și au pus bazele războiului din Coreea (1950–1953).

Sfârșitul guvernării militare americane

USAMGIK s-a încheiat oficial cu întemeierea Republicii Coreea în 1948, iar trupele americane s-au retras în 1949. Cu toate acestea, SUA și-au menținut o influență politică și militară puternică, modelând traiectoria politică a Coreei de Sud și aliniind-o la interesele occidentale în timpul Războiului Rece. Între timp, în nord, Republica Populară Democrată Coreea a fost înființată sub Kim Il-sung, creând două regimuri rivale care vor defini istoria Coreei timp de decenii.

Moştenire

Politicile guvernului militar american au fost esențiale în divizarea Coreei și au contribuit la polarizarea dintre facțiunile de stânga și de dreapta. Această perioadă a pregătit scena guvernării autoritare care a caracterizat primii ani ai Coreei de Sud sub Syngman Rhee, precum și eventuala apariție a sentimentului anti-american. Eșecul de a aborda inegalitățile sociale și suprimarea violentă a revoltelor în această perioadă au lăsat cicatrici durabile, alimentând viitoarele mișcări politice precum Revolta de la Gwangju (1980) și modelând eventuala democratizare a Coreei de Sud la sfârșitul secolului al XX-lea.

Mandatul USAMGIK este amintit ca un capitol turbulent al tranziției Coreei de la dominația colonială la independență, deciziile sale influențând profund diviziunea, războiul și evoluția politică a peninsulei.

Revolta de toamnă din 1946, cunoscută și sub denumirea de Revolta 10.1 Daegu, a fost o revoltă pe scară largă a țăranilor și muncitorilor din Coreea de Sud împotriva politicilor Guvernului militar al armatei Statelor Unite în Coreea (USAMGIK). Declanșată de înrăutățirea condițiilor economice, represiunea politică și frustrarea publică față de ofițerii de poliție pro-japonezi care servesc în noua administrație, revolta a reprezentat o provocare semnificativă pentru controlul SUA asupra Coreei de Sud.

Context și cauze

După eliberarea Coreei de subJaponia în 1945, USAMGIK s-a luptat să gestioneze dificultățile economice, inclusiv penuria de orez și focare de holeră. Foamea a fost deosebit de gravă în Daegu și Gyeongsangbuk-do, unde măsurile guvernamentale - cum ar fi izolarea orașelor pentru a limita holera - nu au făcut decât să exacerbeze suferința. Cetăţenii au fost şi mai înfuriaţi de revenirea colaboratorilor pro-japonezi ca ofiţeri de poliţie, care au reluat aceleaşi abuzuri pe care le comiseseră în perioada colonială.

Tensiunile au escaladat după ce USAMGIK a scos în afara legii activitățile comuniste în mai 1946 și a reprimat grevele de muncă. În septembrie 1946, a început o grevă generală care a implicat peste 250.000 de muncitori, răspândindu-se la nivel național. Guvernul a etichetat greva drept ilegală și a folosit poliția și grupurile paramilitare de dreapta pentru a o suprima. În Daegu, aceste tensiuni au atins un punct de rupere când poliția a tras asupra greviștilor pe 1 octombrie, ucigând Kim Yong-Tae, un lucrător feroviar.

Răscoala și răspândirea revoltei

Impușcătura poliției a aprins proteste în ziua următoare, 2 octombrie. Mii de oameni - muncitori, studenți și cetățeni de rând - au ieșit în stradă, purtând cadavrul muncitorului ucis. În Daegu, protestatarii au copleșit poliția, preluând pentru scurt timp controlul asupra instalațiilor guvernamentale și eliberând prizonierii politici. Furia față de ofițerii pro-japonezi a alimentat violența, protestatarii vizând poliția și oficialii asociați cu fostul regim colonial.

Revolta s-a răspândit rapid dincolo de Daegu în Gyeongsangbuk-do și Gyeongsangnam-do, unde mulțimile au atacat secțiile de poliție, au jefuit provizii și au distribuit mâncare celor nevoiași. În Yeongcheon, 10.000 de protestatari au ars secția de poliție, în timp ce în Waegwan, localnicii l-au ucis pe șeful poliției ca răzbunare pentru confiscări de orez.

În altă parte, revolta a ajuns la Chungcheong-do, Gangwon-do și chiar la Seul, unde protestele au escaladat în ciocniri violente cu poliția. În toată țara, protestele antiguvernamentale s-au combinat cu furia față de foamete, represiune și inegalitatea socială, făcând din revolta o mișcare la nivel național.

Răspunsul și suprimarea USAMGIK

Ca răspuns, USAMGIK a declarat legea marțială în Daegu și a desfășurat trupe americane, poliția națională și grupuri paramilitare anticomuniste pentru a suprima revolta. Grupuri de dreapta, cum ar fi Asociația Națională a Tinerilor din Coreea și Liga Tineretului de Nord-Vest, au participat la represalii violente împotriva protestatarilor și a suspectelor de stânga. Poliția și paramilitarii au desfășurat, de asemenea, acte de terorism – incendierea caselor, jefuirea și executarea civililor în zonele în care au izbucnit proteste.

Reprimarea guvernului a fost brutală, cu peste 2.600 de arestări și multe crime extrajudiciare. Oficial, 116 civili, 92 ofițeri de poliție și 240 de protestatari au fost uciși, deși bilanțul real ar fi putut fi mai mare.

Impact și semnificație

Înfrângerea revoltei a fost un punct de cotitură în Coreea de Sud post-eliberare. A slăbit grav comitetele populare și sindicatele, care organizaseră opoziția față de politicile USAMGIK. În schimb, forțele de dreapta au devenit mai puternice, consolidând puterea înainte de înființarea Republicii Coreea în 1948.

Revolta a dezvăluit, de asemenea, o nemulțumire larg răspândită față de guvernul militar al SUA, expunând opoziția publicului față de guvernarea autoritara și reintegrarea colaboratorilor coloniali în noua administrație. Pentru mulți, revolta nu a fost doar despre lipsa forței de muncă sau alimente, ci și despre revendicarea suveranității de la controlul străin și rezistența rămășițelor sistemului colonial.

Comisia pentru Adevăr și Reconciliere din Coreea de Sud, în raportul său din 2010, a recunoscut nedreptatea represiunii și a recomandat despăgubiri pentru cele 7.500 de victime și familiile acestora. Multe dintre victime au fost etichetate drept infractori și s-au confruntat cu stigmatizarea socială timp de decenii.

Revolta de la Jeju, cunoscută și sub numele de Incidentul din 3 aprilie, a fost o revoltă în masă care a avut loc pe insula Jeju între aprilie 1948 și mai 1949. Declanșată de opoziția față de alegeri despre care mulți credeau că vor cimenta diviziunea Coreei, revolta a evoluat într-o brutalitate. conflict între forțele sud-coreene, susținute de guvernul militar al armatei Statelor Unite în Coreea (USAMGIK), și rezidenții locali și gherilele. Reprimarea revoltei a dus la mii de morți civili și a lăsat cicatrici de lungă durată asupra societății sud-coreene.

Context: Tensiuni politice și teamă de diviziune

După capitulareaJaponiei în 1945, Coreea a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, Uniunea Sovietică ocupând nordul și Statele Unite ocupând sudul. Jeju, o insulă îndepărtată, cu o istorie de rezistență anticolonială, a rămas inițial pașnică sub comitetele populare locale după retragerea japoneză. Cu toate acestea, sosirea guvernului militar american, care a dizolvat Comitetele Populare în altă parte, a crescut tensiunile.

În 1947, Comisia temporară a Națiunilor Unite pentru Coreea (UNTCOK) a anunțat planuri pentru alegeri în jumătatea de sud a peninsulei. Mulți locuitori din Jeju s-au opus acestor alegeri, temându-se că vor împărți definitiv Coreea în două state. Partidul Muncitorilor din Coreea de Sud (WPSK) a organizat proteste și greve generale pentru a-și exprima opoziția. Aceste proteste au fost întâmpinate cu represiuni violente de către poliția sud-coreeană și grupurile paramilitare de dreapta, în special Liga Tineretului de Nord-Vest, alimentând și mai mult resentimentele publice.

Răscoala: războiul de gherilă și represiunea brutală

Revolta de la Jeju a început oficial pe 3 aprilie 1948, când gherilele WPSK au lansat atacuri coordonate asupra secțiilor de poliție și a avanposturilor paramilitare de pe toată insula. Gherilele au vizat ofițeri de poliție despre care se știe că au colaborat cu regimul colonial japonez, ucigând 30 de ofițeri în prima noapte. Ca răspuns, guvernul militar al SUA și poliția sud-coreeană au întărit Jeju cu trupe și paramilitari de pe continent.

Încercările de a negocia pacea între rebeli și forțele guvernamentale au eșuat. Guvernul sud-coreean, condus acum de Syngman Rhee, a declarat legea marțială în noiembrie 1948 și a escaladat operațiunile militare împotriva rebelilor. Conflictul a culminat cu o campanie brutală de eradicare în martie 1949, care a distrus sate întregi și a masacrat civili suspectați că simpatizează cu rebelii. Consilierii militari americani au documentat atrocitățile, dar nu au intervenit.

Atrocități și suferință civilă

Reprimarea Revoltei de la Jeju a fost marcată de atrocități pe scară largă. Forțele guvernamentale au ars sate, au executat civili și au comis crime de război, inclusiv violență sexuală în masă. Se estimează că între 14.000 și 30.000 de persoane - aproximativ 10 la sută din populația insulei - au fost ucise în timpul conflictului, deși unele estimări situează numărul morților la 80.000. Aproximativ 40.000 de locuitori au fugit în Japonia, în timp ce 70% din cele 400 de sate din Jeju au fost arse din temelii.

Rolul Statelor Unite

Guvernul militar american a avut responsabilitatea menținerii ordinii în Jeju până în august 1948, când Coreea de Sud și-a declarat oficial independența. Oficialii americani erau conștienți de atrocitățile comise de forțele sud-coreene, dar nu au luat nicio măsură pentru a le preveni sau opri. Un raport intern al armatei americane a descris represiunea drept o „operațiune de succes”, în ciuda pierderilor civile în masă. După ce a început războiul din Coreea în 1950, autoritățile sud-coreene au executat mii de foști rebeli din Jeju și suspectați simpatizanți, ca parte a unei epurări preventive.

Consecințe și cenzură

Revolta de la Jeju a fost cenzurată în mare parte în Coreea de Sud timp de zeci de ani, orice mențiune despre incident fiind pedepsită cu închisoare. Discuția publică a evenimentelor a devenit posibilă abia după tranziția Coreei de Sud la democrație în anii 1990. În 2003, președintele Roh Moo-hyun a emis scuze oficiale, recunoscând rolul guvernului în masacru. În 2019, poliția sud-coreeană și ministerul apărării și-au cerut scuze oficiale pentru implicarea lor.

Comisia pentru Adevăr și Reconciliere a confirmat cel puțin 14.373 de morți în timpul revoltei, majoritatea cauzate de forțele guvernamentale. Aproximativ 7.624 de civili au fost uciși direct de armată, iar 448 au fost victime ale masacrelor sistematice. O groapă comună care conținea rămășițele victimelor masacrului a fost descoperită lângă Aeroportul Internațional Jeju în 2008.

Moștenire și controverse

Revolta de la Jeju rămâne o problemă profund controversată. Unele grupuri conservatoare din Coreea de Sud au încadrat revolta ca pe o rebeliune comunistă instigată de WPSK, în timp ce altele subliniază brutalitatea represiunii guvernamentale și rolul armatei americane. În ultimii ani, familiile victimelor și activiștii pentru drepturile omului au cerut scuze din partea Statelor Unite, argumentând că oficialii americani au fost complici la atrocități.

Revolta este acum recunoscută ca un eveniment semnificativ în istoria Coreei, unii istorici, precum Allan R. Millett, susținând că a marcat adevăratul început al războiului din Coreea.

Prima Republică Coreea a marcat înființarea primului guvern independent al Coreei de Sud după sfârșitul stăpâniriijaponeze și a administrației militare americane. Sub președintele Syngman Rhee, a devenit caracterizat de anticomunism, guvernare autoritară, tulburări politice și reforme economice, culminând cu căderea lui Rhee de la putere după Revoluția din aprilie 1960.

Înființarea și politica timpurie

Prima Republică a fost înființată oficial la 15 august 1948, odată cu transferul puterii de la Guvernul Militar al Armatei Statelor Unite (USAMGIK). În urma alegerilor din mai 1948, Syngman Rhee a devenit primul președinte al Coreei de Sud. Adunarea Națională a adoptat o constituție în iulie, creând un sistem prezidențial. Deși republica pretindea suveranitatea asupra întregii Peninsula Coreene, ea controla doar sudul paralelei 38, deoarece Coreea de Nord se afla sub influența sovietică.

Președinția lui Rhee a fost în curând marcată de tensiuni politice. În ciuda sprijinului său inițial din partea Partidului Democrat din Coreea, el a exclus membrii acestuia din guvernul său, ceea ce a dus la crearea Partidului Naționalist Democrat de opoziție. Rhee și-a consolidat baza prin Partidul Naționalist, redenumit ulterior Partidul Liberal, care a devenit principalul său vehicul politic pe tot parcursul administrației sale.

Represiunea politică și revolta de la Jeju

Guvernul lui Rhee a continuat multe politici ale USAMGIK, inclusiv reprimarea mișcărilor de stânga. Unul dintre cele mai semnificative evenimente timpurii a fost Revolta de la Jeju (1948–1949). Cetăţenii de pe insula Jeju s-au revoltat împotriva alegerilor despre care credeau că vor consolida diviziunea Coreei. Guvernul a răspuns cu o forță brutală, ucigând mii de civili și distrugând sate întregi. Această suprimare dură a alimentat alte revolte, inclusiv rebeliunea Yeosu-Suncheon, în care unitățile militare s-au revoltat după ce li s-a ordonat să participe la represiune.

Războiul din Coreea (1950-1953)

La 25 iunie 1950, Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, declanșând Războiul Coreean . O coaliție Națiunilor Unite condusă de Statele Unite a intervenit pentru a sprijini Sudul, în timp ce China a intrat în război de partea Coreei de Nord. După ani de lupte intense, pe 27 iulie 1953 a fost semnat un acord de armistițiu, lăsând peninsula împărțită de-a lungul Zonei Demilitarizate (DMZ) lângă paralela 38 inițială.

Războiul a devastat Coreea de Sud, soldând cu milioane de morți și distrugeri pe scară largă. Pierderile civile au fost imense, deoarece liniile de luptă schimbătoare au cauzat deplasări masive și suferințe. În urma armistițiului, guvernul Rhee s-a întors la Seul pe 15 august 1953, dar tensiunile cu Coreea de Nord au rămas nerezolvate, întrucât nu a fost semnat vreodată niciun tratat de pace.

Autoritarismul postbelic și corupția

După război, Rhee și-a întărit puterea. În 1952, în timpul campaniei sale de realegere, el a declarat legea marțială pentru a promova un amendament constituțional care a permis alegeri prezidențiale directe. De asemenea, i-a închis pe parlamentarii din opoziție pentru a asigura adoptarea amendamentului. Cu sprijinul SUA, Rhee și-a consolidat puterea, câștigând realegerea cu o marjă largă.

În 1954, Rhee a eliminat limitele mandatului prezidențial, permițându-i să caute realegerea pe termen nedeterminat. Cu toate acestea, popularitatea sa a scăzut, iar alegerile din 1956 au scos la iveală o nemulțumire în creștere a publicului. Deși Rhee a câștigat cu puțin, principalul său adversar Shin Ik-hee a murit în timpul campaniei, iar Cho Bong-am, un alt candidat al opoziției, a fost executat sub acuzația de spionaj în 1959, demonstrând dorința lui Rhee de a zdrobi disidența.

Represie și masacre

Pe tot parcursul domniei lui Rhee, guvernul s-a angajat într-o represiune violentă pentru a menține controlul. În 1950, în urma invaziei Coreei de Nord, guvernul a efectuat masacrul Ligii Bodo, executând între 60.000 și 200.000 de suspecți comuniști și de stânga. Aceste epurări au continuat pe tot parcursul războiului din Coreea, forțele de securitate vizând civili suspectați de neloialitate.

Evoluții economice și educaționale

În ciuda instabilității politice, Coreea de Sud a suferit o reformă agrară semnificativă și o expansiune educațională în timpul Primei Republici. Guvernul a confiscat pământul deținut de autoritățile coloniale japoneze și le-a redistribuit, creând o nouă clasă de fermieri independenți. Deși creșterea economică a fost lentă, reformele au pus bazele dezvoltării viitoare.

Guvernul a acordat prioritate învățământului primar universal, implementând școlarizarea obligatorie și construind noi școli. Până la sfârșitul Primei Republici, înmatricularea la școala primară depășea 95%, iar guvernul înlocuise sistemul de învățământ cu două căi din epoca colonială cu o structură unificată.

Relații externe și aliniere cu Statele Unite

Guvernul lui Rhee s-a aliniat îndeaproape cu Statele Unite, primind cantități mari de ajutor american, care adesea constituia majoritatea bugetului Coreei de Sud. Rhee a menținut o poziție dură față de Coreea de Nord, promovând unificarea prin forță și opunându-se discuțiilor de pace.

În politica externă, Rhee a luat măsuri pentru a-și afirma suveranitatea Coreei de Sud, cum ar fi Declarația „Linia Păcii” din 1952, care a extins granițele maritime pentru a include în disputa Liancourt Rocks (Dokdo). Deși s-au făcut unele eforturi pentru normalizarea relațiilor cu Japonia, aceste discuții nu au reușit să producă rezultate sub conducerea lui Rhee.

Revoluția de aprilie și căderea lui Rhee (1960)

Până la sfârșitul anilor 1950, frustrarea publicului față de autoritarismul și corupția lui Rhee era în creștere. Situația a ajuns la un apogeu în timpul alegerilor prezidențiale din 1960, când frauda pe scară largă și represiunea violentă au stârnit proteste în masă. Protestele s-au intensificat după descoperirea cadavrului unui student în portul Masan, declanșând Revoluția din aprilie.

Revolta s-a răspândit în toată țara, cu proteste nonviolente care cereau demisia lui Rhee. Sub o presiune publică imensă, Rhee a demisionat pe 26 aprilie 1960, marcând sfârșitul Primei Republici și deschizând calea pentru cea de-a doua Republică Coreea.

Masacrul de la Mungyeong a avut loc la 24 decembrie 1949, când soldații din Divizia a 3-a de infanterie a armatei sud-coreene au executat între 86 și 88 de civili în Mungyeong, provincia Gyeongsang de Nord. Victimele, inclusiv 32 de copii și multe persoane în vârstă, au fost suspectate de simpatizanți comuniști. Cu toate acestea, guvernul sud-coreean a acuzat în mod fals gherilele comuniste pentru masacrul timp de decenii, ascunzând responsabilitatea armatei.

Această atrocitate reflectă mediul tensionat și violent din Coreea de după eliberare, deoarece peninsula a fost cuprinsă de conflicte ideologice în perioada premergătoare războiului din Coreea (1950-1953). La acea vreme, guvernul sud-coreean, sub conducerea lui Syngman Rhee, suprima agresiv grupurile de stânga, recurgând adesea la brutalitate împotriva suspecților comuniști. Masacrul de la Mungyeong este unul dintre numeroasele exemple ale campaniilor violente de contrainsurgență ale statului în această perioadă.

Adevărul despre masacr a apărut abia la începutul anilor 2000, când Comisia pentru Adevăr și Reconciliere din Coreea de Sud a concluzionat în 2006 că armata sud-coreeană este responsabilă. Cu toate acestea, au urmat bătălii legale când supraviețuitorii și familiile victimelor au căutat dreptate. O instanță locală a decis inițial că cazul a fost interzis de termenul de prescripție, care expirase în 1954. Deși înalta instanță a respins un recurs în 2009, Curtea Supremă a Coreei a decis în 2011 că guvernul trebuie să despăgubească victimele pentru crime. , în ciuda termenului de prescripție.

Masacrul și recunoașterea întârziată reflectă măsurile represive luate de primele regimuri sud-coreene și luptele pentru justiție care au persistat chiar și după democratizare. Acest capitol întunecat subliniază suferința civilă și abuzurile drepturilor omului care au avut loc pe fondul eforturilor statului de a consolida puterea și de a suprima comunismul în anii volatili de după eliberarea Coreei.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în 1945,Peninsula Coreeană a fost împărțită în două zone de-a lungul paralelei 38: nordul susținut de sovietici și sudul susținut de americani. Nordul era guvernat de Kim Il Sung, liderul Republicii Populare Democrate Coreea (RPDC), în timp ce sudul era condus de Syngman Rhee al Republicii Coreea (ROK). Ambii lideri au aspirat să unifice peninsula sub guvernele lor respective. La 25 iunie 1950, tensiunile au izbucnit când forțele nord-coreene au invadat Coreea de Sud, declanșând războiul din Coreea .

Invazie și eșecuri timpurii (1950)

Cu tancuri și artilerie furnizate de sovietici, armata populară coreeană (KPA) a lansat un asalt surpriză, cucerind rapid Seulul și forțând forțele sud-coreene și ale Națiunilor Unite (ONU), conduse de Statele Unite , să se retragă. Până în august 1950, Sudul era în pragul colapsului, deținând doar Perimetrul Pușan în sud-est.

Ca răspuns, generalul Douglas MacArthur a condus o aterizare amfibie surpriză la Incheon în septembrie 1950, întrerupând liniile de aprovizionare nord-coreene. Forțele ONU au recucerit Seulul și au urmărit KPA în retragere adânc în Coreea de Nord, apropiindu-se de râul Yalu de-a lungul graniței cu China.

Intervenția chineză și impas (1950–1951)

Alarmată de avansarea forțelor ONU, China a intrat în război în octombrie 1950. Peste 200.000 de trupe chineze, sub conducerea Armatei Poporului Voluntar (PVA), au lansat o serie de ofensive, împingând forțele ONU înapoi spre sud. Până în ianuarie 1951, Seulul a căzut din nou în fața forțelor comuniste. Cu toate acestea, până în martie 1951, ONU a recucerit capitala și a stabilizat frontul în jurul paralelei 38.

Cu războiul intrând într-un impas, generalul MacArthur a propus extinderea conflictului în China, luând în considerare chiar și armele nucleare. Temându-se escaladarea într-un război mai larg cu Uniunea Sovietică, președintele Truman l-a eliberat pe MacArthur în aprilie 1951 și l-a înlocuit cu generalul Matthew Ridgway.

Negocieri de uzură și armistițiu (1951–1953)

Următorii doi ani au fost bătălii sângeroase, dar nehotărâte de-a lungul paralelei 38, fără ca niciuna dintre părți să reușească să realizeze o descoperire. Războiul a devenit unul de uzură, cu bombardamente grele de artilerie și lovituri aeriene provocând pierderi masive de civili și devastare în Peninsula Coreeană.

Negocierile pentru un armistițiu au început în iulie 1951, dar au durat doi ani, în mare parte din cauza disputelor privind repatrierea prizonierilor de război (POW). Ambele părți au fost acuzate de atrocități: execuții în masă din partea Coreei de Sud și tortura și înfometarea prizonierilor de război de către Coreea de Nord.

Armistițiu și consecințe (1953)

La 27 iulie 1953, la Panmunjom a fost semnat un acord de armistițiu prin care se stabilește Zona Demilitarizată Coreeană (DMZ) de-a lungul paralelei 38. Cu toate acestea, nici un tratat de pace nu a fost semnat vreodată, lăsând cele două Corei în război până astăzi. Conflictul a provocat distrugeri imense, cu 3 milioane de morți — majoritatea civili. Coreea de Nord a fost puternic bombardată, lăsând o mare parte din țară în ruine.

Moştenire

Războiul din Coreea a remodelat geopolitica Asiei de Est. Coreea de Sud, cu ajutorul american, și-a reconstruit încet economia și a devenit mai târziu o democrație prosperă. Coreea de Nord, sub Kim Il Sung, a devenit o dictatură extrem de militarizată și izolată. Divizarea Coreei rămâne una dintre cele mai durabile moșteniri ale Războiului Rece .

Deși adesea umbrit de alte conflicte, războiul din Coreea a fost amintit ca un „război uitat” în Occident, dar impactul său continuă să modeleze tensiunile regionale și securitatea globală.

Masacrul din Liga Bodo a fost unul dintre cele mai întunecate capitole ale Războiului Coreean , în care forțele sud-coreene au executat zeci de mii de civili, acuzându-i că sunt simpatizanți sau oponenți politici ai comuniștilor. Acest masacru a avut loc în vara anului 1950, la începutul războiului, soldând cu moartea a 60.000 până la 200.000 de oameni. Multe victime erau civili nevinovați, fără legături reale cu comunismul.

Liga Națională Bodo și Preludiu la Masacr

Liga Bodo, cunoscută oficial ca Alianța Națională de Orientare, a fost înființată ca un program de reeducare condus de guvern menit să controleze suspecții comuniști sau dizidenți. Sub președintele Syngman Rhee, liga a devenit un instrument pentru a-ți viza oponenții politici și non-comuniști deopotrivă pentru a umple cotele. Până în iunie 1950, aproximativ 300.000 de oameni fuseseră înscriși – mulți împotriva voinței lor. Pe măsură ce războiul se profila, aproximativ 20.000 dintre acești deținuți au fost închiși.

Declanșarea Războiului Coreean din 25 iunie 1950 a oferit guvernului sud-coreean o oportunitate de a epura acești indivizi. De teamă că deținuții s-ar putea alătura forțelor nord-coreene sau s-ar putea ajuta, Syngman Rhee a ordonat execuția prizonierilor și a membrilor Ligii Bodo pe 27 iunie 1950, la doar două zile de la începutul războiului.

Uciderile în masă

Primul masacru înregistrat a avut loc pe 28 iunie 1950, în Hoengseong, provincia Gangwon, și s-a răspândit rapid în toată țara, când forțele sud-coreene s-au retras în sud sub presiunea militară nord-coreeană. Poliția, soldații și grupurile paramilitare au executat prizonieri fără procese, inclusiv copii, femei și deținuți în vârstă. Aceste crime au fost efectuate fără discernământ, adesea în gropi comune, la ordinele comandanților locali.

• Masacrul de la Daejeon: Între 28 iunie și 16 iulie, aproximativ 4.000 până la 7.000 de prizonieri au fost executați în apropiere de Daejeon. Ofițerii militari americani, care au fotografiat execuțiile, au dezvăluit ulterior că oficialii americani au fost martori, dar nu au intervenit în crime.
• Masacrul de la Busan: La un moment dat, un comandant sud-coreean din Busan a cerut permisiunea locotenentului colonel american Rollins S. Emmerich pentru a executa prizonieri, temându-se că vor fi eliberați dacă trupele nord-coreene ar avansa. Permisiunea a fost acordată și 3.400 de oameni au fost executați în apropierea orașului.
• Înecări în masă: Victimele din zonele de coastă au fost legate împreună și aruncate în mare, amiralul sud-coreean Nam Sang-hui mărturisind ulterior că a autorizat eliminarea a 200 de cadavre în acest fel.

Printre victime se numără și copii; Documentele americane descriu execuția unei fete de 12 sau 13 ani, incident pe care ofițerii americani l-au raportat, dar nu l-au prevenit.

Răspuns american și internațional

Personalul american și britanic era conștient de atrocități. Unii soldați britanici au intervenit pentru a preveni alte execuții, în timp ce guvernul SUA a tratat masacrele ca pe o „chestiune internă”. Generalul Douglas MacArthur și diplomații americani, inclusiv ambasadorul John J. Muccio, au fost informați despre masacre, dar nu au făcut eforturi semnificative pentru a le opri.

Guvernul britanic și-a exprimat îngrijorarea diplomatică cu privire la crimele în masă, făcându-l pe Dean Rusk, pe atunci secretar de stat adjunct pentru afacerile din Orientul Îndepărtat, să susțină că comandanții americani încercau să stopeze astfel de acțiuni. Cu toate acestea, investigațiile ample au dezvăluit mai târziu că nu există niciun efort real de a opri crimele.

Consecințe și ascundere

După recucerirea Coreei de Sud la sfârșitul anului 1950, forțele guvernamentale au continuat să execute presupuși colaboratori nord-coreeni, cu alte atrocități, cum ar fi masacrul din Peștera Goyang Geumjeong și masacrul Ganghwa. Timp de zeci de ani, guvernul sud-coreean a suprimat informațiile despre masacrul din Liga Bodo, amenințând supraviețuitorii cu tortură și moarte dacă vorbesc.

În anii 1990, săpăturile gropilor comune au început să descopere adevărul. Fotografii făcute de ofițerii americani, clasificați anterior, au fost lansate în 1999, confirmând cunoștințele americane despre atrocități.

Adevărul și eforturile de reconciliere

În 2008, Comisia de Adevăr și Reconciliere din Coreea de Sud a început să investigheze masacrul, dezvăluind mărturii ale supraviețuitorilor și foștilor participanți. Au fost găsite gropi comune în Daejeon și în alte regiuni, oferind dovezi fizice ale amplorii crimelor. Martori, cum ar fi foști gardieni de închisoare, au mărturisit că au participat la execuțiile în masă.

Comisia a documentat că forțele de securitate sud-coreene, uneori ajutate de echipamente și sprijin american, au fost responsabile pentru crime. Cu toate acestea, nu a urmat nicio responsabilitate, întrucât atrocitățile au fost încadrate politic ca o contramăsura necesară împotriva comunismului.

Moştenire

Masacrul din Liga Bodo rămâne o parte traumatică, dar mai puțin cunoscută, a istoriei războiului din Coreea, umbrită de războiul însuși. Ea reflectă brutalitatea regimului sud-coreean sub Syngman Rhee, precum și complicitatea actorilor internaționali care au ignorat sau nu au intervenit în atrocități.

Astăzi, masacrul servește ca o reamintire clară a violenței de stat și a pericolelor represiunii politice. Eforturile de reconciliere continuă, deși victimele și familiile lor au așteptat decenii pentru recunoaștere și dreptate.

Acordul de armistițiu coreean, semnat la 27 iulie 1953, a pus capăt luptei active din Războiul Coreean , dar nu a încheiat oficial conflictul cu un tratat de pace. Această încetare a focului a fost negociată între Comandamentul Națiunilor Unite (UNC), Armata Populară a Coreei de Nord (KPA) și Armata Voluntariată a Poporului Chinez (PVA). Cu toate acestea, președintele Coreei de Sud Syngman Rhee a refuzat să semneze acordul, dezamăgit de eșecul reunificării prin forța militară.

Acordul a stabilit Zona Demilitarizată Coreeană (DMZ), creând o zonă tampon între Coreea de Nord și Coreea de Sud. De asemenea, a stabilit termenii pentru schimbul de prizonieri de război și a cerut discuții viitoare pentru a asigura un tratat de pace permanent, deși nu a fost încheiat vreodată un astfel de tratat.

Calea către negociere

Până la sfârșitul anului 1950, SUA au început să exploreze modalități de a pune capăt războiului, propunând o încetare a focului militar și o zonă demilitarizată de aproximativ 20 de mile lățime. Cu toate acestea, Syngman Rhee a respins discuțiile de pace, insistând să unifice Peninsula Coreeană prin forță. Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a urmărit în mod similar unificarea totală, dar a acceptat în cele din urmă discuții sub presiunea Chinei și a Uniunii Sovietice .

Negocierile formale au început la 10 iulie 1951, la Kaesong, Coreea de Nord. Discuțiile s-au confruntat cu multiple întârzieri și provocări, cum ar fi dispute privind locația și afirmațiile nord-coreene că UNC a bombardat locul conferinței. Negocierile au fost mutate ulterior la Panmunjom, un sat neutru dintre cele două Corei, unde discuțiile s-au reluat cu dificultate.

Probleme majore în negociere

Unul dintre cele mai controversate puncte a fost repatrierea prizonierilor de război (POW). Mulți soldați chinezi și nord-coreeni capturați au refuzat să se întoarcă în țările lor de origine, provocând o confruntare între negociatori. Acordul final le-a permis prizonierilor să aleagă dacă să se întoarcă, iar o comisie de repatriere a națiunilor neutre, condusă de generalul indian KS Thimayya, a fost înființată pentru a supraveghea procesul.

Moartea lui Iosif Stalin în martie 1953 a dat un nou impuls discuțiilor. În timp ce conducerea sovietică făcea să pună capăt ostilităților, negocierile s-au încheiat cu acceptarea liniei Kansas – linia frontului la acea vreme – ca nouă frontieră de facto, aproape de paralela 38.

Semnarea armistițiului

La 27 iulie 1953, armistițiul a fost semnat de Nam Il (reprezentând KPA și PVA) și William K. Harrison Jr. (pentru UNC). Douăsprezece ore mai târziu, încetarea focului a intrat oficial în vigoare. Acordul:

1. S-a înființat DMZ, o zonă tampon cu o lățime de 2,5 mile între Coreea de Nord și Coreea de Sud.
2. A cerut oprirea întăririlor militare și a interzis introducerea de noi arme.
3. A inițiat schimbul de prizonieri de război sub supravegherea Comisiei de Supraveghere a Națiunilor Neutre (NNSC), compusă din reprezentanți din Suedia, Elveția, Polonia și Cehoslovacia.

DMZ rămâne una dintre cele mai puternic fortificate granițe din lume. În ciuda armistițiului, încălcările și încălcările de-a lungul graniței au continuat de zeci de ani.

Consecințe și tensiuni continue

Armistițiul nu a pus capăt oficial războiului din Coreea. Un tratat de pace a fost discutat la Conferința de la Geneva din 1954, dar eforturile conduse de China pentru o pace durabilă au fost respinse de SUA.

În următoarele decenii, ambele părți s-au acuzat reciproc de încălcarea armistițiului. În 1957, Statele Unite au abrogat unilateral o secțiune cheie a acordului prin desfășurarea de arme nucleare în Coreea de Sud, ceea ce a determinat Coreea de Nord să-și întărească apărarea și să caute sprijin nuclear din partea Chinei și a Uniunii Sovietice.

Rolul Coreei de Sud și retragerea Chinei

Coreea de Sud, sub conducerea lui Syngman Rhee, a refuzat să recunoască armistițiul, frustrată de lipsa reunificării. În ciuda acestui fapt, China a normalizat relațiile cu Coreea de Sud în 1992 și s-a retras oficial din Comisia de armistițiu militar în 1994. Acest lucru a lăsat Coreea de Nord și UNC ca principalii participanți la menținerea armistițiului.

Retragerile repetate ale Coreei de Nord din acord

Începând cu anii 1990, Coreea de Nord a declarat în mod repetat armistițiul nul, invocând exercițiile militare americane și desfășurarea de arme drept provocări. Incidentele notabile includ scufundarea navei sud-coreene Cheonan în 2010 și bombardarea insulei Yeonpyeong în același an.

În 2013, Coreea de Nord și-a anunțat din nou retragerea din acord, închizând granița și amenințând cu atacuri nucleare. În ciuda acestor declarații, ONU și Coreea de Sud au insistat că armistițiul rămâne în vigoare până când va fi înlocuit cu un tratat de pace oficial.

După armistițiul Războiului Coreean, Coreea de Sud a experimentat tulburări politice semnificative sub conducerea autocratică a lui Syngman Rhee, care s-a încheiat în cele din urmă cu o revoltă studențească în 1960. Eforturile lui Rhee de a-și consolida controlul au început în 1952, în timp ce guvernul avea sediul la Busan, din cauza continuă război. În luna mai a acelui an, el a declarat legea marțială, a arestat membrii opoziției și a promovat amendamente constituționale pentru a face din președinție o funcție aleasă direct. Această mișcare l-a ajutat să-și asigure alegerile cu o marjă largă.

În 1954, după ce a recăpătat controlul parlamentului, Rhee a modificat constituția pentru a se scuti de limita de opt ani și a fost reales în 1956. Administrația sa l-a arestat și executat pe liderul partidului de opoziție, acuzându-l că este un nordic. spion coreean. Guvernul lui Rhee a devenit din ce în ce mai represiv, încercând să modifice Legea Securității Naționale în 1958 pentru a întări controlul asupra tuturor nivelurilor administrației, în ciuda protestelor publice.

Administrația lui Rhee a trucat alegerile prezidențiale din martie 1960, ducând la proteste ample. În Masan, violența poliției împotriva demonstranților a dus la descoperirea cadavrului unui student în port, stârnind indignare la nivel național. Pe 19 aprilie, studenții din Seul au protestat în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Revoluția din aprilie. Guvernul a declarat legea marțială și a folosit forța militară pentru a suprima protestele, dar tulburările continue au culminat cu profesorii universitari care s-au alăturat protestelor din 25 aprilie. Această presiune l-a forțat pe Rhee să demisioneze și să fugă în exil pe 26 aprilie 1960.

Revoluția din aprilie 1960 a fost un val de proteste în masă care l-au forțat pe Syngman Rhee, primul președinte al Coreei de Sud, să demisioneze și a marcat sfârșitul Primei Republici. Declanșată de indignare față de corupție, fraudă electorală și violență de stat, mișcarea a crescut de la demonstrații regionale din Masan la proteste la nivel național, culminând cu o transformare politică care a dus la a doua Republică Coreea de Sud.

Context: Prima republică sub Syngman Rhee

Syngman Rhee a condus Coreea de Sud din 1948, supraveghend întemeierea națiunii și ghidând-o prin războiul din Coreea . Susținut de Statele Unite datorită poziției sale anticomuniste, regimul lui Rhee a devenit din ce în ce mai autoritar după război. Frustrarea publică a crescut pe măsură ce administrația sa nu a reușit să îmbunătățească standardele de viață și să reducă libertățile civile.

Tendințele autocratice ale lui Rhee au devenit mai evidente atunci când a modificat constituția pentru a-și prelungi președinția și a trecut prin restricții dure de presă în 1958. Ajutorul economic din partea SUA a scăzut la sfârșitul anilor 1950, slăbind și mai mult guvernul lui Rhee. Până la alegerile prezidențiale din martie 1960, deziluzia a atins apogeul. Rhee a eliminat opoziția prin întemnițarea și executarea adversarilor politici, inclusiv Cho Bong-am din Partidul Progresist, și a manipulat alegerile pentru a asigura victoria candidatului său ales la vicepreședinție, Lee Ki-poong.

Alegerile din 15 martie au scos la iveală o fraudă flagrantă: mitingurile de opoziție au fost interzise și au fost descoperite buletine de vot pre-marcate. Acțiunile guvernului, combinate cu frustrarea de lungă durată din cauza adeptei și represiunii lui Rhee, au pregătit scena revoltei.

Scânteia: Moartea lui Kim Ju-yul și protestele Masan

Pe 15 martie, în orașul-port Masan au izbucnit proteste împotriva alegerilor frauduloase. Poliția a suprimat violent demonstrațiile, iar mulți protestatari au fost arestați sau uciși. Situația a escaladat când, pe 11 aprilie, cadavrul lui Kim Ju-yul, un elev de liceu dispărut în timpul protestelor, a fost descoperit într-un port.

Deși autoritățile au susținut inițial că s-a înecat, o autopsie a dezvăluit că craniul lui Kim a fost spulberat de o grenadă cu gaz lacrimogen trasă de la mică distanță. Vestea despre mușamalizarea guvernului s-a răspândit în Coreea de Sud, alimentând indignarea publicului. Masan a izbucnit în proteste reînnoite, care au fost întâmpinate cu mai multe violențe ale poliției.

Protestele s-au răspândit la Seul

Pe 18 aprilie, protestele s-au extins în capitala, Seul, unde studenții de la Universitatea din Coreea au mărșăluit împotriva Adunării Naționale, cerând noi alegeri și încetarea brutalității poliției. Pe măsură ce studenții s-au întors în campus, au fost atacați de bande pro-Rhee. Acest atac nu a făcut decât să încurajeze mișcarea de protest.

Pe 19 aprilie, numită mai târziu „Marțea sângeroasă”, peste 100.000 de studenți au mărșăluit spre Casa Albastră, cerând demisia lui Rhee. Ca răspuns, poliția a deschis focul, ucigând aproximativ 180 de protestatari și rănind mii. Rhee a declarat legea marțială, trimițând armata pentru a potoli tulburările. Indignarea publică a ajuns însă la un punct de rupere, iar protestele au continuat să crească, acum alăturându-se profesorii și cetățenii de rând.

Demisia lui Rhee și sfârșitul tragic al lui Lee Ki-poong

Pe 25 aprilie, în timp ce demonstrațiile au crescut și forțele de securitate au refuzat să intervină, Rhee și-a dat seama că stăpânirea lui asupra puterii îi scădea. El a demisionat pe 26 aprilie, acuzându-l pe Lee Ki-poong pentru corupția guvernului. Lee, dezamăgit și abandonat, a comis o crimă-sinucidere pe 28 aprilie, ucigându-și întreaga familie înainte de a-și lua viața.

Rhee a fugit în exil în Hawaii pe 29 mai 1960, lăsând Coreea de Sud fără un lider clar.

Consecințe: tranziția la a doua republică

După plecarea lui Rhee, guvernul Partidului Liberal s-a prăbușit, iar Coreea de Sud a trecut la a doua republică, care a introdus un sistem parlamentar pentru limitarea puterii prezidențiale. Yun Bo-seon a fost ales președinte în august 1960, dar adevărata autoritate i-a revenit prim-ministrului Chang Myon.

O comisie de anchetă a constatat că poliția a tras în mod deliberat pentru a ucide în timpul protestelor. Park Jong-pyo, șeful Securității Publice, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru rolul său în moartea lui Kim Ju-yul, iar alți câțiva oficiali au fost executați pentru implicarea lor în împușcături.

În ciuda speranțelor de reformă politică, a doua republică a fost de scurtă durată. Instabilitatea politică larg răspândită și provocările economice au persistat, ducând la o lovitură de stat pe 16 mai 1961, de către Park Chung Hee, care a înființat o juntă militară și mai târziu a treia republică.

A doua Republică Coreea a apărut în urma Revoluției din aprilie din 1960, semnalând o scurtă încercare de democrație parlamentară după căderea regimului autoritar al lui Syngman Rhee. Cu toate acestea, acest experiment în democrație a durat doar treisprezece luni, anulat de conflictele politice interne și instabilitatea economică. La 16 mai 1961, lovitura militară condusă de Park Chung Hee a înlocuit guvernul civil cu o juntă militară, deschizând calea celei de-a treia republici.

Formarea celei de-a doua republici

După demisia și exilul lui Syngman Rhee în aprilie 1960, puterea a fost transferată inițial unui guvern interimar sub Ho Chong. În iulie 1960, au avut loc alegeri, care au dat naștere celei de-a doua republici. Acest guvern a introdus singurul sistem parlamentar al Coreei de Sud, reducând drastic puterea președinției – un răspuns la abuzurile sub conducerea lui Rhee.

Yun Bo-seon a fost ales președinte pe 13 august 1960, dar el a servit ca un simbol în mare parte ceremonial.

Chang Myon, liderul Partidului Democrat, a devenit prim-ministru și a deținut cea mai mare putere politică în cadrul noului sistem.

Noua legislatură a fost bicamerală, cu o Cameră a Reprezentanților și o Cameră a consilierilor.

Scopul principal al celei de-a doua republici a fost să se rupă de autoritarismul lui Rhee și să stabilească o democrație liberală cu o mai mare libertate politică.

Libertăți politice și schimbare socială

Odată cu abrogarea de către a doua republică a legilor opresive, Coreea de Sud a cunoscut o explozie a activismului politic. Sindicatele s-au extins rapid, grupurile studențești au devenit mai vocale, iar organizațiile de stânga au reapărut. Totuși, acest val de libertate politică a dus și la instabilitate, deoarece peste 2.000 de proteste au avut loc în perioada scurtă de viață a Republicii.

Ca răspuns la presiunile acestor grupuri de activiști, guvernul Chang Myon a întreprins o serie de epurări anticorupție, vizând foști oficiali din regimul lui Rhee. Până în octombrie 1960, peste 40.000 de oficiali și ofițeri de poliție au fost anchetați, cu mii demiși pentru corupție. Guvernul a luat în considerare, de asemenea, reducerea personalului militar cu 100.000 de personal pentru a reduce cheltuielile, deși acest plan a fost abandonat pe fondul tensiunilor în creștere.

Provocări economice și reforme

Noul guvern a moștenit o economie stagnată, ceea ce a exacerbat frustrarea publicului. Coreea de Sud a rămas puternic agrară și dependentă de ajutorul SUA , cu o dezvoltare industrială redusă. Șomajul a crescut, iar moneda națională, wonul, și-a pierdut jumătate din valoarea față de dolarul american între 1960 și 1961. Ca răspuns, guvernul a formulat planuri economice pe cinci ani axate pe agricultură și industria ușoară, dar tulburările politice au împiedicat implementarea aceste reforme.

Administrația lui Chang și-a reluat, de asemenea, eforturile de normalizare a relațiilor cu Japonia, a blocat sub Rhee și a stabilit legături diplomatice cu noile națiuni africane independente. Cu toate acestea, instabilitatea politică a lăsat aceste eforturi incomplete.

Fragmentarea și colapsul politic

A doua Republică s-a luptat cu diviziunile interne în cadrul Partidului Democrat de guvernământ. Facționalismul a crescut pe măsură ce liderii nu erau de acord cu privire la modul de abordare a tulburărilor sociale și a reformei economice. Între timp, guvernul s-a confruntat cu critici tot mai mari pentru incapacitatea sa de a restabili ordinea sau de a stabiliza economia. Grupurile de opoziție și activiste au continuat să se mobilizeze în proteste, intensificând tensiunile politice.

Liderii militari, dezamăgiți de eșecul guvernului de a aborda problemele naționale, au început să comploteze pentru a prelua puterea. Aceștia i-au învinovățit pe „aristocrații de eliberare” – generația mai veche de politicieni care au condus mișcarea de independență – pentru stagnarea Coreei de Sud. Inspirați de redresarea economică postbelicăa Japoniei , liderii militari mai tineri au pledat pentru o restructurare radicală a guvernului și a economiei.

Lovitura de stat din 16 mai

La 16 mai 1961, generalul-maior Park Chung Hee a condus o lovitură de stat militară, răsturnând a doua republică și dizolvând parlamentul. Pustirii de stat au citat drept motivații anticomunismul, dezvoltarea națională și corupția politică. Ei au criticat guvernul civil pentru dependența sa de ajutorul SUA și au promis că vor construi o economie autonomă, întărind în același timp legăturile cu Statele Unite.

Park și aliații săi au format Comitetul Militar Revoluționar, redenumit ulterior Consiliul Suprem pentru Reconstrucție Națională, pentru a guverna Coreea de Sud. Yun Bo-seon a rămas președinte doar pe nume, în timp ce Park Chung Hee a devenit liderul de facto al juntei militare. Cea de-a Doua Republică s-a încheiat brusc, iar Coreea de Sud a intrat într-o nouă fază a guvernării militare, pregând scena conducerii autoritare pe termen lung a lui Park.

Lovitura de stat militară din 16 mai din Coreea de Sud l-a adus la putere pe Park Chung Hee și aliații săi, punând capăt scurtului experiment democratic al celei de-a doua republici. Lovitura de stat a demontat guvernul prim-ministrului Chang Myon și al președintelui Yun Posun, înlocuindu-l cu Consiliul Suprem pentru Reconstrucție Națională, o juntă militară condusă de Park. Deși Park și susținătorii săi au încadrat lovitura de stat drept o „revoluție” pentru a salva națiunea de haos, moștenirea sa rămâne profund contestată pentru suprimarea democrației și a libertăților civile.

Context: Rădăcinile loviturii de stat

Lovitura de stat nu poate fi înțeleasă fără a examina atât dinamica politică post-eliberare din Coreea de Sud, cât și eșecurile imediate ale celei de-a doua republici.

Prima Republică a Coreei de Sud (1948–1960), condusă de Syngman Rhee, a fost caracterizată de autoritarism, adepte și lipsă de dezvoltare economică. Deși Rhee și-a consolidat puterea folosind retorica anticomunistă în timpul războiului din Coreea, președinția sa a stagnat în anii 1950, rezultând o frustrare larg răspândită. Sub Rhee, economia Coreei de Sud a rămas agrară și subdezvoltată, în contrast cu redresarea rapidă a Japoniei.

Represiunea politică s-a adâncit și sub regimul lui Rhee, cu represiuni împotriva personalităților din opoziție precum Cho Bong-am, a cărui execuție în 1959 a ilustrat hotărârea lui Rhee de a elimina disidența. Cu toate acestea, monopolul lui Rhee asupra puterii s-a destrămat în cele din urmă după ce au izbucnit proteste ample din cauza alegerilor trucate din martie 1960. Protestele au culminat cu Revoluția din aprilie, forțându-l pe Rhee să demisioneze în aprilie 1960.

Provocările celei de-a doua republici

A doua Republică, condusă de Chang Myon în calitate de prim-ministru și Yun Posun în calitate de președinte ceremonial, a moștenit o țară afectată de instabilitate economică, inflație ridicată și șomaj în masă. Deși noul guvern a căutat să inverseze politicile autoritare din trecut, nu avea mijloacele necesare pentru a stabiliza economia sau a satisface cerințele tot mai mari ale unei societăți civile încurajate.

Facționalismul din cadrul Partidului Democrat de guvernământ a slăbit și mai mult guvernul, iar epurările promise a oficialilor corupți din regimul lui Rhee au dezamăgit publicul, deoarece multe personalități influente au fost cruțate. Creșterea ratei criminalității, penuria de alimente și grevele au alimentat sentimentul de criză. Eșecul celei de-a doua republici de a aborda aceste probleme a oferit un teren fertil pentru nemulțumirea în cadrul armatei, care devenise din ce în ce mai frustrată de conducerea civilă.

Facționalismul militar și ambițiile lui Park Chung Hee

Până în 1961, armata Coreei de Sud – una dintre cele mai mari din lume, cu 600.000 de soldați – era plină de facționalism. Unele facțiuni, în special ofițerii reformiști mai tineri, erau supărați de influența generalilor superiori pe care îi considerau corupți și aliniați elitelor politice. Park Chung Hee, un general-maior cu loialitate politică ambigue, a exploatat aceste diviziuni.

Experiența militară a lui Park – inclusiv pregătirea atât la Academia Militară Japoneză, cât și la școala de ofițeri din Manciurian – i-a oferit rețele largi în cadrul armatei. Legăturile sale i-au permis să obțină sprijinul atât al comandanților superiori, cât și al ofițerilor mai tineri, ajutându-l să construiască coaliția care avea să execute lovitura de stat.

Park și aliații săi au fost influențați și de curentele intelectuale ale vremii, care solicitau o restructurare radicală a statului și o modernizare economică. Deziluzionați de clasa politică, ofițeri reformiști precum Park au început să comploteze pentru a înlocui guvernul civil cu un regim condus de militari.

Planificarea și executarea loviturii de stat

Lovitura de stat a fost programată inițial pentru 19 aprilie 1961, cu ocazia aniversării Revoluției din aprilie, dar absența tulburărilor publice așteptate i-a forțat pe conspiratori să-și amâne planurile. Între timp, Park și-a asigurat sprijinul financiar al oamenilor de afaceri și a întărit legăturile cu ofițeri reformiști precum Kim Jong-pil, un aliat cheie care va conduce ulterior Agenția Centrală de Informații din Coreea (KCIA).

Conspiratorii au întâmpinat eșecuri când scurgerile planului de lovitură de stat au ajuns la oficialii din securitatea militară. Cu toate acestea, șeful de stat major al armatei Chang Do-yong — un general senior care era conștient de complot — nu a acționat împotriva conspiratorilor, fie pentru că se temea de impulsul lor, fie pentru că a căutat să se alinieze blocului de putere în curs de dezvoltare.

Lovitura de stat din 16 mai 1961

La 3 dimineața, pe 16 mai 1961, Park și aliații săi au mobilizat trupe de la Comandamentul Special de Război și alte unități ale armatei. Park le-a adresat soldaților o adresă, considerând lovitura de stat ca un pas necesar pentru „salvarea națiunii” de corupția politică și colapsul economic. Retorica lui a rezonat în rândul soldaților și chiar și poliția militară a trimis să-i aresteze pe puciștii dezertați de partea insurgenților.

Până la ora 4:15, forțele lui Park au trecut râul Han și au ocupat clădirile guvernamentale cheie din Seul, inclusiv sediul sistemului coreean de radiodifuziune. Conspiratorii au declarat formarea Comitetului Militar Revoluționar, care mai târziu avea să fie redenumit Consiliul Suprem pentru Reconstrucție Națională. Ei au emis o proclamație prin care denunța guvernul civil pentru incompetență și promitea reforme economice și măsuri anticorupție.

Consecințe și consolidarea puterii

Guvernul civil s-a prăbușit rapid în fața loviturii de stat. Prim-ministrul Chang Myon a fugit din Seul, iar președintele Yun Posun, nedorind să reziste, a acceptat lovitura de stat ca pe un fapt împlinit. În câteva zile, 20 de divizii ale armatei au promis loialitate noii junte, prevenind orice șansă realistă a unei contra-lovituri de stat.

Lupte pentru putere și epurări

Deși șeful de stat major al armatei Chang Do-yong a fost nominalizat ca șef al Comitetului Militar Revoluționar, Park a manevrat în curând pentru a-l pune pe marginea lui Chang. Până în iulie 1961, Park și-a consolidat puterea, arestând Chang și asumând controlul deplin al juntei militare.

Junta a implementat legea marțială și a început o serie de epurări, vizând oficialii civili, ofițerii militari și birocrații asociați cu guvernul anterior. În iunie 1961, nou înființată Agenția Centrală de Informații din Coreea (KCIA), condusă de Kim Jong-pil, a devenit instrumentul cheie pentru Park pentru a consolida puterea și a suprima opoziția.

Impact și moștenire

Liderii loviturii de stat s-au angajat să modernizeze economia Coreei de Sud, aliniându-se cu Statele Unite pentru sprijin. Deși inițial îngrijorați de lovitură de stat, oficialii americani au susținut rapid guvernul lui Park, crezând că guvernarea militară va asigura stabilitatea și va limita comunismul.

KCIA a jucat un rol crucial în impunerea controlului lui Park, în timp ce epurările au redus dimensiunea birocrației și au remodelat armata. Aceasta a pus bazele guvernării autoritare pe termen lung a lui Park, începând cu înființarea celei de-a treia republici în 1963.

Suprimarea Democrației

Deși lovitura de stat din 16 mai este creditată cu inițierea industrializării rapide a Coreei de Sud, ea a marcat, de asemenea, sfârșitul guvernării democratice timp de decenii. Regimul lui Park avea să evolueze într-un stat autoritar, suprimând libertățile civile și concentrând puterea în mâinile armatei.

Agenția Centrală de Informații din Coreea (KCIA), înființată în iunie 1961 sub guvernul militar în urma loviturii de stat din 16 mai, a devenit un instrument cheie pentru consolidarea autorității lui Park Chung Hee. Condusă de Kim Jong-pil, o rudă apropiată și aliată a lui Park, KCIA deținea puteri largi, supraveghea informațiile interne și internaționale, efectuează anchete penale și monitorizează opoziția politică.

Creată inițial pentru a stabiliza noul regim, KCIA sa extins rapid dincolo de operațiunile de informații în intervenții politice, suprimând disidența și asigurând controlul atât asupra instituțiilor civile, cât și asupra celor militare. A jucat un rol esențial în epurarea oficialilor din guvernul anterior și în reprimarea mișcărilor de stânga. Puterile extinse ale agenției i-au permis să influențeze politica și politica, cimentând controlul lui Park în timpul tranziției către Republica a Treia. Formarea KCIA a marcat începutul aparatului de stat autoritar al Coreei de Sud, punând bazele guvernării autoritare pe termen lung a lui Park prin supravegherea, represiunea și manipularea forțelor de opoziție.

Cea de-a treia Republică Coreea (1963–1972) a fost înființată în urma dizolvării juntei militare conduse de Park Chung Hee, care a preluat puterea în lovitura de stat din 16 mai 1961. Deși prezentată ca o revenire la guvernarea civilă, a treia Republică a funcționat ca un regim autoritar, Park și aliații săi consolidând controlul prin noul Partid Republican Democrat (DRP), nou înființat. Accentul republicii a fost pe dezvoltarea economică, anticomunism și consolidarea relațiilor cu Statele Unite șiJaponia .

Stabilirea și controlul politic

Noul guvern, inaugurat în decembrie 1963, a pus capăt guvernării militare de trei ani. Park și-a demisionat din postul său militar pentru a candida ca civil și a câștigat alegerile prezidențiale din 1963 împotriva lui Yun Posun. Deși Adunarea Națională a fost reintrodusă, a rămas sub dominația lui Park. În 1967, Park a obținut realegerea, iar în 1969, a promovat un amendament constituțional care i-a permis să candideze pentru un al treilea mandat, pe care l-a câștigat în 1971, învingându-l pe Kim Dae-jung.

În ciuda structurilor formale ale democrației, regimul a fost autocratic, cu o cenzură puternică, suprimarea opoziției și utilizarea instituțiilor statului precum KCIA pentru a monitoriza și controla disidența. Park a declarat stare de urgență în 1971 și a stabilit principiile unificării într-o declarație comună cu Coreea de Nord în 1972, dar aceste inițiative nu i-au schimbat cursul autoritar.

Creșterea economică și industrializarea

Cea de-a Treia Republică a prioritizat creșterea economică, implementând Planurile cincinale dezvoltate inițial sub guvernul militar. Park a folosit ajutorul extern din Japonia și SUA pentru a finanța proiecte de infrastructură și pentru a promova industriile bazate pe export, ajutând la crearea de mari conglomerate industriale cunoscute sub numele de chaebols. În această perioadă au fost finalizate proiecte majore, precum oțelul POSCO. Cu toate acestea, drepturile muncii au fost puternic restricționate, iar lucrătorii s-au confruntat cu represiune.

Guvernul a introdus, de asemenea, Saemaul Undong (Noua Mișcare Comunitară) în 1970, cu scopul de a moderniza zonele rurale și de a reduce decalajul de bogăție dintre regiunile urbane și cele rurale. Deși a îmbunătățit infrastructura și condițiile de viață, mișcarea a descurajat practicile tradiționale, vizând în special șamanismul coreean și alte obiceiuri populare.

Relații internaționale

Cea de-a treia republică s-a concentrat pe normalizarea diplomatică cu Japonia, ducând la Tratatul din 1965 privind relațiile de bază. Japonia a oferit ajutor economic și împrumuturi, marcând începutul cooperării economice. Coreea de Sud a trimis, de asemenea, trupe să lupte în războiul din Vietnam, devenind a doua cea mai mare forță militară străină după SUA. Această alianță a consolidat și mai mult relația Coreei de Sud cu Statele Unite, trupele americane rămânând staționate în țară în temeiul Acordului privind Statutul Forțelor din 1965. .

Coreea de Sud și-a extins aria diplomatică, formând relații cu țările europene și din Asia-Pacific. Cu toate acestea, a menținut o atitudine anticomunistă fermă și nu s-a angajat cu majoritatea națiunilor comuniste, inclusiv China continentală și Germania de Est.

Dizolvarea și tranziția la a patra republică

În octombrie 1972, Park a lansat Restaurarea din octombrie, suspendând constituția, declarând legea marțială și dizolvând Adunarea Națională. Regimul său a introdus apoi Constituția Yushin, care a eliminat limitele mandatului prezidențial și i-a oficializat dictatura. Cea de-a treia republică s-a încheiat oficial în noiembrie 1972, trecând la a patra republică, care a marcat punctul culminant al guvernării autoritare a lui Park.

A Treia Republică este amintită pentru dezvoltarea economică rapidă, dar și pentru mediul său politic represiv și pentru consolidarea controlului autoritar al lui Park, punând bazele tensiunilor viitoare între democrație și dictatură în Coreea de Sud.

Coreea de Sud a jucat un rol important în războiul din Vietnam (1964-1975). După ce Statele Unite și-au retras forțele în 1973, Coreea de Sud și-a trimis propriile trupe pentru a ajuta guvernul sud-vietnamez. Forța expediționară a armatei Republicii Coreea (ROK) a oferit asistență și sprijin militar Vietnamului de Sud, un total de 320.000 de soldați care au luat parte la efortul de război.

Forțele din Republica Coreea au fost în mare parte staționate în Ținuturile Centrale și de-a lungul traseului Ho Chi Minh. Ei au oferit securitate cetățenilor vietnamezi locali și au ajutat armata sud-vietnameză să-și protejeze granițele. În plus, forțele sud-coreene au construit infrastructură pentru proiecte de dezvoltare, inclusiv drumuri, poduri, sisteme de irigații și aerodromuri.

Prezența trupelor coreene în Vietnam a fost controversată, unii acuzându-le de încălcări ale drepturilor omului. Cu toate acestea, ei au fost creditați cu acordarea asistenței atât de necesare guvernului sud-vietnamez într-o perioadă dificilă din istoria sa. Armata coreeană a fost retrasă din Vietnam în 1978, iar contribuția lor la efortul de război a fost în mare măsură uitată în istorie.

Saemaul Undong (Noua Mișcare Comunitară), lansată de președintele Park Chung Hee în 1970, a fost o campanie de modernizare rurală menită să reducă disparitățile dintre zonele urbane și cele rurale pe măsură ce Coreea de Sud s-a industrializat rapid. Bazându-se pe practicile comunale tradiționale precum Hyangyak și Dure, mișcarea a pus accent pe sârguință, autoajutorare și colaborare. Inițial, guvernul a oferit resurse precum ciment și fier satelor, permițând comunităților să îmbunătățească infrastructura de bază, cum ar fi drumurile, sistemele de irigații și locuințele. Succesul timpuriu al mișcării și-a extins domeniul de aplicare în zonele urbane, devenind un efort național de modernizare de-a lungul anilor 1970.

Saemaul Undong a jucat un rol semnificativ în reducerea sărăciei rurale și în îmbunătățirea condițiilor de viață, dar s-a luptat să egaleze creșterea rapidă a veniturilor din orașe. Pe măsură ce economia Coreei de Sud a continuat să se urbanizeze, tinerii au migrat în orașe, iar mișcarea a început să-și piardă din avânt la începutul anilor 1980, în special după asasinarea lui Park în 1979. Managementul centralizat al programului a dus, de asemenea, la corupție și ineficiență, determinând o trecere către comunitate. eforturi conduse în anii următori.

În ciuda realizărilor sale economice, mișcarea Saemaul a avut o latură mai întunecată, deoarece a fost folosită pentru a suprima practicile tradiționale, în special șamanismul coreean, printr-o campanie de eliminare a „superstiției”. Reprimarea politică a însoțit și mișcarea, dizidenții fiind închiși în mod fals, hărțuiți sau chiar uciși. Întâlnirile Saemaul au servit adesea ca un instrument pentru a întări loialitatea față de regimul autoritar al lui Park, cimentându-i puterea.

Moștenirea lui Saemaul Undong rămâne complexă. Deși a stimulat dezvoltarea rurală și a contribuit la sprijinirea regimului lui Park, a avut și efecte de durată asupra politicii sud-coreene. Influența mișcării a persistat până la alegerile din 2012, când fiica lui Park, Park Geun-hye, și-a valorificat moștenirea pentru a obține sprijin electoral. Astăzi, mișcarea și-a mutat atenția către serviciile de voluntariat și cooperarea internațională, în special cu țările în curs de dezvoltare din Africa care încearcă să-și imite modelul.

A patra Republică Coreea (1972–1981) a fost marcată de autoritarism sub președintele Park Chung Hee, care și-a consolidat puterea prin Constituția Yushin. Acest regim a urmat Republicii a Treia și a reprezentat o continuare a controlului dictatorial al lui Park, întărit prin suprimarea opoziției și centralizarea puterii executive. Sistemul Yushin i-a permis lui Park să-și prelungească președinția pe termen nelimitat, să suprime libertățile civile și să conducă prin decret, făcând din guvern o dictatură legală.

Context și înființare

Park a guvernat Coreea de Sud de la lovitura de stat din 16 mai din 1961, ceea ce a dus la o dezvoltare economică rapidă sub conducerea militară. Cu toate acestea, nemulțumirea tot mai mare a publicului față de politicile sale represive și încetinirea creșterii economice au alimentat opoziția, în special din partea liderului opoziției Kim Dae-jung și a mișcărilor studențești. Park a declarat stare de urgență în 1971, temându-se de instabilitate și de schimbări în politica SUA privind Războiul Rece . În octombrie 1972, Park a lansat o lovitură de stat, dizolvând Adunarea Națională, impunând legea marțială și promulgând Constituția Yushin, care i-a acordat puteri extinse și a eliminat limitele mandatului prezidențial.

Noua constituție urmărea stabilizarea regimului, dar s-a confruntat cu proteste ample. Park a susținut că o „democrație în stil coreean” cu o președinție puternică este necesară pentru dezvoltarea națiunii. Cu toate acestea, acest cadru autoritar nu a făcut decât să adâncească tulburările politice.

Represie și opoziție

În timpul celei de-a patra republici, Park a folosit cenzura, KCIA și legea marțială pentru a reduce la tăcere opoziția. Dizidenții, inclusiv Kim Dae-jung, au fost vizați; Kim a fost răpită în 1973 de KCIA înJaponia și a scăpat de asasinat. Incidentul Partidului Revoluționar Popular din 1975 a văzut opt ​​activiști executați sub acuzații îndoielnice de formare a unui grup socialist susținut de Coreea de Nord, avivând și mai mult sentimentul antiguvernamental.

În ciuda încercărilor de a menține controlul, represiunea lui Park a intensificat rezistența internă. Protestele studențești, grevele forței de muncă și tulburările civile au devenit din ce în ce mai frecvente pe măsură ce promisiunile regimului de democratizare au rămas neîmplinite.

Politică și dezvoltare economică

Regimul Park a continuat transformarea economică a Coreei de Sud, mutând accentul de la industriile ușoare la industria grea și produsele chimice. Acțiunea industriei chimice grele a fost motivată de temerile că Coreea de Sud nu era pregătită să se apere fără sprijinul SUA pe fondul incertitudinilor Războiului Rece. Industriile cheie — oțel, construcții navale, automobile și electronice — au înflorit cu sprijinul chaebols (mari conglomerate deținute de o familie).

Cu toate acestea, boom-ul economic a venit cu prețul degradării mediului, al represiunii muncitorilor și al accidentelor industriale. Creșterea prețului petrolului a creat și provocări economice, dar companiile sud-coreene au găsit oportunități în Orientul Mijlociu, asigurând contracte de construcție care asigurau intrări de valută străină.

Asasinarea lui Park Chung Hee și a lui Aftermath

La 26 octombrie 1979, Park a fost asasinat de Kim Jae-gyu, șeful KCIA, marcând sfârșitul brusc al guvernării sale de 18 ani. Moartea lui a declanșat haosul politic. Prim-ministrul Choi Kyu-hah și-a asumat președinția, dar a fost îndepărtat rapid de facțiunile militare concurente. În decembrie 1979, Chun Doo-hwan a condus lovitura de stat din 12 decembrie, consolidând puterea militară și controlând guvernul.

Suprimarea Revoltei de la Gwangju

În mai 1980, Chun a lansat lovitura de stat din 17 mai, impunând o lege marțială mai strictă și dizolvând Adunarea Națională. Revolta din Gwangju a izbucnit în semn de protest, civilii care cereau democrația. Regimul lui Chun a răspuns cu o forță brutală, ucigând între 200 și 600 de civili. Deși revolta a fost zdrobită, a galvanizat sprijinul național pentru democrație, punând bazele viitoarelor eforturi de democratizare.

Tranziția la a cincea republică

În august 1980, Chun a fost ales președinte de un consiliu electoral cu timbre de cauciuc, cimentând controlul militar. Până în martie 1981, a fost adoptată o nouă constituție, puțin mai puțin autoritara, dizolvând în mod oficial Republica a Patra și instituind cea de-a cincea Republică sub conducerea lui Chun.

Moştenire

A patra Republică a fost o perioadă esențială în istoria Coreei de Sud, marcată de progresul economic, dar umbrită de represiunea politică și abuzurile drepturilor omului. Asasinarea lui Park și suprimarea violentă a Revoltei de la Gwangju au dezvăluit limitele guvernării autoritare și au alimentat mișcarea pro-democrație care avea să ducă în cele din urmă la reforme democratice la sfârșitul anilor 1980.

Asasinarea lui Park Chung-hee a fost un eveniment politic major în Coreea de Sud, care a avut loc la 26 octombrie 1979. Park Chung-hee a fost al treilea președinte al Coreei de Sud și se afla la putere din 1961. A condus un regim autoritar și a implementat reforme economice radicale care au adus o creștere economică rapidă țării.

Pe 26 octombrie 1979, Park participa la o cină la sediul Agenției Centrale de Informații din Coreea (KCIA) din Seul. În timpul cinei, el a fost împușcat de Kim Jae-gyu, directorul KCIA. Kim fusese un aliat apropiat al lui Park și îi servise ca bodyguard de mulți ani.

Vestea asasinarii lui Park s-a răspândit rapid în toată țara și a stârnit proteste ample. Mulți oameni l-au văzut pe Park ca pe un dictator și s-au bucurat să-l vadă plecat. Cu toate acestea, alții au văzut moartea sa ca pe o mare pierdere, deoarece a adus multă prosperitate economică Coreei de Sud în timpul domniei sale.

În urma morții lui Park, țara a intrat într-o perioadă de tulburări politice. Acest lucru a condus la alegerea lui Chun Doo-hwan ca președinte în 1980, care a condus apoi un regim militar autoritar până în 1987, când au avut loc din nou alegeri democratice.

Asasinarea lui Park Chung-hee rămâne un eveniment semnificativ în istoria Coreei și este amintită și astăzi. A fost pentru prima dată când un președinte coreean a fost asasinat și a semnalat sfârșitul unei ere a guvernării autoritare în țară.

Lovitura de stat din 12 decembrie (1979) și lovitura de stat din 17 mai (1980), conduse de Chun Doo-hwan, au marcat prăbușirea celei de-a patra Republici Coreea și trecerea la controlul militar sub dictatura lui Chun. Aceste evenimente au urmat asasinarii lui Park Chung Hee și au aruncat Coreea de Sud într-o instabilitate suplimentară, provocând în cele din urmă Revolta Gwangju și alimentând mișcarea pro-democrație.

Lovitură de stat din 12 decembrie (1979)

După asasinarea lui Park, Choi Kyu-hah a devenit președinte interimar, dar puterea reală a rămas contestată între facțiunile militare. Chun Doo-hwan, comandantul Comandamentului de Securitate a Apărării, a luat măsuri neautorizate prin arestarea generalului Jeong Seung-hwa, șeful Statului Major al Armatei Republicii Coreea, acuzându-l de complicitate la uciderea lui Park. Cu sprijinul forțelor loiale, inclusiv al Diviziei a 9-a Infanterie și al unităților Forțelor Speciale, fracțiunea lui Chun a invadat Seulul, asigurând facilități militare cheie, cum ar fi Ministerul Apărării.

Chun, împreună cu colegii săi absolvenți de clasa a XI-a de la Academia Militară din Coreea, inclusiv Roh Tae-woo și Jeong Ho-yong, au preluat rapid controlul asupra armatei. Acțiunile lui Chun au fost susținute de Hanahoe, o clică militară puternică. Lovitura de stat a cimentat dominația lui Chun, eliminând președintele interimar Choi și eliminând opoziția militară prin arestarea generalilor de rang înalt, inclusiv Jang Tae-wan și Jeong Byeong-ju.

Lovitură de stat din 17 mai (1980)

Chun și-a consolidat puterea prin lovitura de stat din 17 mai, extinzând legea marțială la nivel național, dizolvând Adunarea Națională și suprimând opoziția politică. Acest lucru a stârnit proteste pe scară largă, ducând la Revolta de la Gwangju din mai 1980, în timpul căreia regimul lui Chun a suprimat violent demonstrațiile civile, lăsând sute de morți. Răspunsul brutal la revoltă a intensificat indignarea publică și a pus bazele viitoarelor mișcări de democratizare.

Consecințe și moștenire

Chun a fost ales președinte în august 1980 printr-un proces trucat în cadrul Consiliului Național pentru Reunificare, solidificând controlul militar. Regimul său a marcat începutul Republicii a cincea. Cu toate acestea, rolul lui Chun în loviturile de stat și în reprimarea Revoltei de la Gwangju a devenit o sursă de traume și controverse naționale. În 1995, sub președintele Kim Young-sam, Chun a fost arestat și condamnat pentru implicarea sa atât în ​​lovituri de stat, cât și în masacrul de la Gwangju.

Loviturile de stat din 12 decembrie și 17 mai exemplifică stăpânirea armatei asupra politicii sud-coreene la sfârșitul secolului XX, amânând democratizarea, dar alimentând rezistența care ar duce în cele din urmă la reforme democratice în Revolta Democratică din iunie 1987.

Revolta de la Gwangju, care a avut loc între 18 mai și 27 mai 1980, a marcat un moment esențial în lupta Coreei de Sud pentru democrație, punând bazele tranziției țării de la dictatura militară la guvernare democratică.

Tulburările politice care au dus la revoltă au început odată cu asasinarea președintelui Park Chung Hee în 1979, care a lăsat Coreea de Sud într-o stare de instabilitate. Park a condus țara cu o mână de fier timp de 18 ani, iar moartea sa a creat un vid de putere. După aceea, generalul Chun Doo-hwan a organizat lovitura de stat din 12 decembrie, consolidând controlul militar și extinzând ulterior legea marțială în mai 1980. El a închis universitățile, a interzis activitățile politice și a arestat personalități ale opoziției, inclusiv viitorul președinte Kim Dae-jung. Escaladarea represiunii a stârnit proteste conduse de studenți la nivel național, orașul Gwangju din regiunea Jeolla devenind inima rezistenței.

Pe 18 mai, studenții de la Universitatea Națională Chonnam s-au adunat pentru a protesta împotriva închiderii școlii lor. Ca răspuns, guvernul lui Chun a desfășurat parașutiști de la Comandamentul Special de Război, care au suprimat cu brutalitate protestele. Soldații au folosit bastoane, baionete și chiar au tras asupra demonstranților neînarmați, ucigând civili și trecători. Până pe 21 mai, violența a escaladat, deoarece cetățenii, furioși de brutalitatea armatei, s-au înarmat cu arme confiscate din secțiile de poliție și armele militare. Milițiile au reușit să expulzeze temporar militarii din Gwangju, dar orașul a fost curând izolat de guvern.

După o scurtă pauză, armata a reintrat în Gwangju pe 27 mai cu o forță copleșitoare, înăbușind revolta în 90 de minute. Înregistrările oficiale au enumerat 165 de decese, dar estimările independente sugerează că au fost ucise între 600 și 2.300 de persoane. Guvernul a încadrat revolta ca pe o rebeliune condusă de comuniști pentru a-și justifica represiunea, dar cu timpul, masacrul a ajuns să simbolizeze rezistența poporului împotriva guvernării autoritare.

Deși Chun a reușit să suprime revolta, indignarea publică și resentimentele împotriva guvernării militare au continuat să crească de-a lungul anilor 1980. Revolta a devenit un punct de raliune pentru Mișcarea Minjung mai largă (o mișcare pro-democrație, de bază), care a inspirat alte proteste și greve. Încercările guvernului de a cenzura evenimentele din Gwangju nu au făcut decât să intensifice cererea publicului pentru democrație.

În 1987, protestele la nivel național, puternic influențate de memoria lui Gwangju, au forțat guvernul militar să permită alegeri prezidențiale directe, marcând începutul tranziției democratice a Coreei de Sud. Alegerea lui Kim Dae-jung – originar din regiunea Jeolla și supraviețuitor al represiunii din 1980 – ca președinte în 1997 a fost o victorie simbolică pentru mișcarea democratică care a început la Gwangju.

Ani mai târziu, investigațiile privind masacrul de la Gwangju au dezvăluit întreaga amploare a atrocităților militare, iar Chun Doo-hwan a fost urmărit penal pentru rolul său, deși ulterior grațiat. Masacrul este acum recunoscut oficial ca un moment cheie în calea Coreei de Sud către democrație, 18 mai fiind desemnată zi națională de comemorare. Documentele declasificate în anii 1990 au dezvăluit, de asemenea, conștientizarea SUA cu privire la represiunea, care a alimentat sentimentul anti-american în anii 1980, deoarece mulți credeau că SUA au sprijinit tacit regimul lui Chun.

Revolta de la Gwangju rămâne profund înrădăcinată în conștiința politică a Coreei de Sud. Este o reamintire puternică a costului democrației și a rolului poporului în modelarea istoriei națiunii, jucând un rol crucial în încheierea deceniilor de guvernare militară și deschiderea drumului pentru Coreea de Sud democratică de astăzi.

A cincea Republică Coreea (1981–1988) a marcat continuarea autoritarismului susținut de armată sub Chun Doo-hwan. A ieșit din tulburările politice după asasinarea lui Park Chung Hee și consolidarea puterii de către Chun prin loviturile de stat din 12 decembrie și 17 mai. Deși guvernul lui Chun a implementat unele reforme, epoca a fost definită de eforturile de a suprima disidența, de a menține controlul unui partid și de a gestiona dezvoltarea economică a Coreei de Sud. Controlul rigid al regimului a alimentat o opoziție pe scară largă, culminând cu Mișcarea pentru democrație din iunie 1987, care a dus la tranziția la democrație sub Republica a șasea.

Context și înființare

După asasinarea lui Park Chung Hee în 1979, Choi Kyu-hah și-a asumat președinția, dar puterea reală s-a mutat pe Chun Doo-hwan, care a orchestrat lovitura de stat din 12 decembrie. Chun a preluat oficial controlul în 1980, după suprimarea violentă a Revoltei de la Gwangju, o represiune brutală împotriva protestelor care cer democrația. Chun a desființat toate partidele politice existente, a înființat Partidul Justiției Democrate și a introdus o nouă constituție care a permis alegerile prezidențiale indirecte.

În februarie 1981, Chun a fost inaugurat ca președinte după ce a asigurat realegerea într-un proces electoral atent controlat, care a început oficial Republica a cincea. Deși noua constituție a acordat libertăți limitate, guvernul lui Chun a menținut multe elemente autoritare, reflectând moștenirea Constituției Yushin a lui Park.

Democratizare și opoziție politică

Președinția timpurie a lui Chun a fost marcată de restricții severe ale libertăților civile, care au adâncit furia publicului față de evenimentele de la Gwangju. În timp ce Chun a eliberat treptat prizonierii politici și a permis o activitate limitată a opoziției, alegerile nu au fost libere sau corecte, iar Coreea de Sud a rămas efectiv un stat cu un singur partid în cadrul Partidului Justiției Democrate.

În 1985, liderii opoziției Kim Dae-jung și Kim Young-sam s-au alăturat nou-înființatului Partid Democrat Noua Coreea (NKDP), care a avut rezultate puternice la alegerile legislative, semnalând o nemulțumire publică tot mai mare. Cu toate acestea, Chun a continuat să reziste reformelor semnificative, alimentând mișcarea de democratizare.

Până în 1987, escaladarea protestelor, inclusiv Mișcarea pentru Democrație din iunie, i-a forțat mâna lui Chun. După moartea studenților activiști Park Jong-chul și Lee Han-yeol, indignarea publică s-a intensificat, ceea ce l-a determinat pe Chun să anunțe că Roh Tae-woo, un aliat apropiat, îi va urma. Sub presiune, Chun a fost de acord să direcționeze alegerile prezidențiale și alte reforme.

Tranziția către democrație

În decembrie 1987, Roh Tae-woo a câștigat cu puțin timp primele alegeri prezidențiale deschise din Coreea de Sud, beneficiind de diviziunile dintre candidații opoziției. La 19 decembrie 1987, a intrat în vigoare o nouă constituție, care a marcat sfârșitul celei de-a cincea republici și a instituit cea de-a șasea republică, un sistem democratic care continuă și în zilele noastre. Chun și-a încheiat mandatul și a transferat oficial puterea lui Roh pe 25 februarie 1988.

Evoluții economice

Republica a cincea a prezidat o perioadă economică provocatoare, cu datorii externe și scandaluri financiare dezvăluind vulnerabilități. Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1980, economia Coreei de Sud a revenit pe măsură ce industriile de înaltă tehnologie — inclusiv electronice și semiconductori — au prosperat. Coreea de Sud a intrat pe piața auto mondială, Hyundai exportând vehicule precum Pony și Excel în Statele Unite .

În ciuda creșterii urbane rapide, zonele rurale au suferit din cauza sărăciei și a scăderii autosuficienței agricole, ceea ce a dus la o migrație pe scară largă către orașe. Dominanța chaebols (conglomerate deținute de o familie) sa extins în această perioadă, consolidând și mai mult influența corporativă asupra economiei.

Relații externe

Guvernul lui Chun a menținut legături strânse cu Statele Unite șiJaponia sub steagul anticomunismului, deși sentimentele antiamericane și anti-japoneze au crescut în rândul sud-coreenilor. Relațiile cu Coreea de Nord au fluctuat, îmbunătățindu-se pentru scurt timp odată cu schimburile de ajutoare în timpul dezastrelor naturale, dar s-au înrăutățit din nou după incidente precum bombardamentul din Rangoon din 1983 și bombardamentul Korean Air Flight 858 din 1987.

Cea de-a cincea Republică a consolidat, de asemenea, relațiile diplomatice ale Coreei de Sud cu Europa de Vest și cu țările în curs de dezvoltare, lărgind legăturile internaționale ale țării.

Moştenire

A cincea republică a marcat faza finală a guvernării autoritare în Coreea de Sud. Deși guvernul lui Chun a introdus unele reforme economice și a modernizat economia, nu a putut să conțină cererea în creștere pentru democrație. Mișcarea pentru Democrație din iunie a forțat regimul lui Chun să deschidă ușa către alegeri libere și reforme constituționale, creând scena pentru tranziția democratică a Coreei de Sud sub Republica a șasea. Cu toate acestea, moștenirile represiunii și a Revoltei de la Gwangju au lăsat urme durabile asupra societății sud-coreene, modelând calea națiunii către democratizare.

Atentatul din Rangoon din 9 octombrie 1983 a fost o tentativă de asasinat asupra președintelui sud-coreean Chun Doo-hwan în timpul unei vizite oficiale la Rangoon, Birmania (acum Yangon, Myanmar). O bombă a explodat la Mausoleul Martirilor, unde Chun trebuia să depună o coroană de flori, dar a scăpat de rău, deoarece încă nu sosise. Atacul a ucis 21 de persoane, inclusiv patru miniștri din cabinetul sud-coreean, și a rănit alți 46.

Investigațiile au identificat Coreea de Nord drept făptuitorul probabil. Un suspect a fost ucis și doi au fost capturați, unul mărturisind că este un ofițer militar nord-coreean. Atentatul a afectat grav relațiile nord-sud-coreene, izolând și mai mult Coreea de Nord la nivel internațional.

Lupta Democratică din iunie (10-29 iunie 1987) a fost o mișcare esențială pro-democrație în Coreea de Sud, care a forțat regimul militar să adopte reforme democratice, ducând la înființarea Republicii a șasea, actualul sistem de guvernare al națiunii.

Mișcarea a început după ce președintele Chun Doo-hwan l-a numit pe Roh Tae-woo drept succesor, semnalând continuarea guvernării autoritare și amânând reformele constituționale promise pentru alegerile prezidențiale directe. Ca răspuns au izbucnit proteste larg răspândite, care au implicat studenți, sindicate și grupuri ale societății civile care cer democrație și libertăți civile.

Două evenimente cheie au alimentat indignarea publică: tortura și moartea studentului activist Park Jong-chul în ianuarie 1987 și rănirea studentului de la Universitatea Yonsei Lee Han-yeol de către o grenadă cu gaz lacrimogen pe 9 iunie. Protestele s-au intensificat după aceste incidente, cu o masă în masă. participarea muncitorilor, studenților și cetățenilor din clasa de mijloc, mulți dintre aceștia au mărșăluit în Seul și în alte orașe, în ciuda represiunilor poliției.

Confruntați cu o neliniște tot mai mare și nedispuși să folosească reprimarea violentă înainte de Jocurile Olimpice de la Seul din 1988, Chun și Roh au acceptat cererile protestatarilor. Pe 29 iunie, Roh a emis o declarație prin care promite alegeri prezidențiale directe, restabilirea libertăților civile și eliberarea prizonierilor politici, inclusiv a liderului opoziției Kim Dae-jung.

În decembrie 1987, Roh a câștigat primele alegeri prezidențiale directe după ce diviziunile din opoziție au împărțit votul. Lupta Democratică din iunie a marcat un punct de cotitură, demontând decenii de dictatură militară și introducând reformele democratice care definesc Coreea de Sud astăzi.

Cea de-a șasea Republică Coreea de Sud este actualul guvern al Coreei de Sud, înființat în 1988 după încheierea guvernării militare. Această constituție prevede o formă mai democratică de guvernare, președintele fiind ales prin vot popular și o legislatură unicamerală. De asemenea, include o Declarație a drepturilor care garantează libertățile civile, cum ar fi libertatea de exprimare, de întrunire și de presă.

Creșterea economică a Coreei de Sud în timpul celei de-a șasea republici a fost remarcabilă. Țara a trecut de la o economie în curs de dezvoltare la una dintre cele mai mari economii ale lumii, cu un PIB pe cap de locuitor comparabil cu cel al unor țări europene. Această creștere economică s-a datorat în mare măsură politicilor economice de succes ale țării orientate spre export, nivelurilor ridicate de investiții în educație și cercetare și accent puternic pe inovația bazată pe tehnologie.

A șasea republică a văzut, de asemenea, creșterea unei mișcări de muncă puternice, care a jucat un rol esențial în îmbunătățirea condițiilor de muncă și a salariilor pentru sud-coreeni. De asemenea, a adus reforme în sistemul judiciar, inclusiv schimbări care au făcut mai ușor pentru cetățeni să dea în judecată corporațiile pentru încălcarea drepturilor lor.

Jocurile Olimpice de vară din 1988 au avut loc la Seul, Coreea de Sud, între 17 septembrie și 2 octombrie 1988. Aceasta a fost prima dată când Jocurile Olimpice de vară au avut loc în Coreea de Sud și pentru prima dată au avut loc în Asia de la Jocurile Olimpice din 1964 de la Tokyo. , Japonia. Jocurile au prezentat 237 de evenimente din 27 de sporturi și au participat aproximativ 8.391 de sportivi din 159 de națiuni, ceea ce face ca acesta să fie cel mai mare număr de țări care participa la Jocurile Olimpice la acel moment. Jocurile au fost considerate un succes major pentru Coreea de Sud, deoarece au arătat dezvoltarea economică și socială rapidă a țării în anii care au precedat Jocurile Olimpice.

Dramele K au devenit extrem de populare în toată Asia și în întreaga lume, de când au început să fie difuzate la începutul anilor 1990. Aceste drame de televiziune coreene prezintă adesea povestiri romantice complicate, teme de familie atingătoare și multă acțiune și suspans. Pe lângă faptul că distrează telespectatorii, dramele K au avut un efect profund asupra economiei și soft power a Coreei de Sud.

Popularitatea dramelor K a contribuit la stimularea economiei Coreei de Sud, deoarece vânzarea de DVD-uri drame, coloane sonore și produse conexe a devenit o sursă importantă de venituri pentru țară. În plus, succesul dramelor K a dus la o creștere a turismului în Coreea de Sud, deoarece fanii acestor drame se îngrămădesc pentru a experimenta cultura și locurile care au inspirat spectacolele.

Pe lângă efectele sale economice, K-dramele au avut și un impact semnificativ asupra soft power a Coreei de Sud. Poveștile melodramatice și actorii atrăgători au făcut aceste spectacole incredibil de populare în Asia, contribuind la întărirea influenței culturale a Coreei de Sud în regiune. Acest lucru a avut, de asemenea, un efect pozitiv asupra relațiilor internaționale ale Coreei de Sud, deoarece țările care anterior fuseseră ostile față de țară au început să o îmbrățișeze datorită prezenței sale culturale.

Politica Sunshine este fundamentul abordării Coreei de Sud față de Coreea de Nord în ceea ce privește relațiile externe. A fost stabilit și pus în practică pentru prima dată în timpul președinției lui Kim Dae-jung. Această politică a condus la inițierea unor afaceri de cooperare între cele două Corei, inclusiv dezvoltarea unei căi ferate și înființarea Regiunii Turistice Muntele Kumgang, care a rămas deschisă vizitatorilor sud-coreeni până în 2008, când a avut loc un incident de împușcături și vizitele au fost oprite. . În ciuda provocărilor, au fost aranjate și trei reuniuni de familie.

În 2000, liderii celor două Corei, Kim Dae-jung și Kim Jong-il, s-au întâlnit pentru prima dată după războiul din Coreea la un summit. În cadrul acestei întâlniri, a fost adoptată Declarația comună Nord-Sud din 15 iunie, în care cele două Corei au convenit asupra a cinci puncte: urmărirea reunificării independente, reunificarea pașnică, abordarea problemelor umanitare precum familiile separate, promovarea cooperării și schimburilor economice și organizarea unei reuniuni. dialogul dintre cele două Corei. Cu toate acestea, după summit, discuțiile dintre cele două state au stagnat. Criticile la adresa politicii au crescut și ministrul Unificării Lim Dong-won s-a confruntat cu un vot de cenzură la 3 septembrie 2001. După o întâlnire cu noul ales președintele George Bush, Kim Dae-jung s-a simțit umilit și și-a exprimat în privat dezamăgirea față de linia dura a președintelui Bush. atitudine. Această întâlnire a dus și la anularea oricărei posibilități de vizită nord-coreeană în Coreea de Sud. În timp ce administrația Bush a etichetat Coreea de Nord ca parte a „axei răului”, Coreea de Nord s-a retras din tratatul de neproliferare, a expulzat inspectorii ONU și și-a reluat programul nuclear. În 2002, o confruntare navală asupra unui teritoriu de pescuit disputat a dus la moartea a șase soldați navali sud-coreeni, deteriorând și mai mult relațiile.

K-pop (Pop coreean) este un gen de muzică populară originar din Coreea de Sud. A început la începutul anilor 1990 și de atunci a devenit unul dintre cele mai populare genuri de muzică din lume. K-pop se caracterizează prin melodiile sale captivante, ritmurile puternice și versurile distractive și optimiste. Încorporează adesea elemente din alte genuri, cum ar fi hip hop, R&B și EDM. Genul a cunoscut o creștere constantă a popularității de la începuturi și continuă să crească în popularitate astăzi. De asemenea, a avut un impact asupra culturii globale, vedetele K-pop apărând pe emisiuni TV, filme și chiar pe pistele de modă din întreaga lume. K-pop-ul a devenit tot mai popular și în America de Nord și Europa, fanii asistând la concerte și urmându-și artiștii preferați.

La sfârșitul anilor 2000 și începutul anilor 2010, K-pop a început să câștige popularitate în alte părți ale lumii, în special în Asia de Sud-Est și Statele Unite. Acest lucru s-a datorat în mare parte succesului unor grupuri precum Girls' Generation, Super Junior și 2NE1, care aveau o puternică bază internațională de fani.

În 2012, „Gangnam Style” al grupului K-pop PSY a devenit o senzație virală, strângând peste 3 miliarde de vizualizări pe YouTube. Această melodie a contribuit la aducerea K-pop-ului într-un public global și a crescut semnificativ popularitatea K-pop-ului în întreaga lume.

Scufundarea MV Sewol pe 16 aprilie 2014 rămâne unul dintre cele mai devastatoare dezastre maritime din Coreea de Sud. Feribotul, care călătorea de la Incheon la Insula Jeju, transporta 476 de persoane, inclusiv 325 de elevi de liceu într-o excursie de la Danwon High School. În mod tragic, 304 de oameni au murit, inclusiv peste 250 de studenți, stârnind durere și indignare la nivel național.

Sewol, construit și operat inițial în Japonia, avea 18 ani când a fost achiziționat de Chonghaejin Marine în 2012. După modificări care au extins capacitatea navei, au apărut probleme de stabilitate. În ciuda aprobărilor de reglementare, modificările au făcut ca nava să fie extrem de grea. În plus, în călătoria sa finală, Sewol-ul a fost supraîncărcat cu mai mult de două ori încărcătura permisă și avea balast redus, compromițându-și echilibrul.

În dimineața dezastrului, feribotul a făcut o întoarcere bruscă în apropierea Canalului Maenggol, ceea ce a făcut ca marfa să se deplaseze și nava să se încline periculos. Virajul brusc a rezultat din erori de direcție și amplificat de distribuția slabă a greutății. Căpitanul Lee Joon-seok nu s-a aflat pe pod în acest moment critic, lăsând navigația navei în mâinile unui al treilea polițion fără experiență. Odată ce nava a început să se înregistreze, apa a început să se inunde prin ușile de marfă.

Membrii echipajului au instruit pasagerii să rămână în cabinele lor, anunțând în mod repetat prin interfon că este mai sigur să nu se miște. Mulți studenți au urmat aceste instrucțiuni, neștiind pericolul tot mai mare. Între timp, căpitanul Lee și un echipaj au abandonat nava devreme, lăsând pasagerii prinși. Bărcile de pescuit și navele comerciale au sosit primele pentru a ajuta, salvând unii supraviețuitori, dar eforturile oficiale ale Gărzii de Coastă au fost criticate pe scară largă pentru răspunsul lor lent.

În câteva zile, frustrarea publică a crescut. Guvernul a întârziat să răspundă inițial, iar rapoartele înșelătoare din presă au susținut inițial că majoritatea pasagerilor au fost salvați, înfuriind și mai mult publicul. Administrația președintelui Park Geun-hye s-a confruntat cu critici dure pentru gestionarea greșită a crizei, iar tragedia a devenit un moment esențial în politica sud-coreeană. Investigațiile au dezvăluit neglijență guvernamentală, corupție în organismele de reglementare și încălcări ale siguranței de către Chonghaejin Marine. Eforturile de a-i trage la răspundere au inclus arestarea proprietarului feribotului, Yoo Byung-eun, deși a fost găsit mai târziu mort.

Căpitanul Lee și alți membri ai echipajului au fost acuzați de ucidere și abandon de pasageri. Lee a fost condamnat la închisoare pe viață, în timp ce alți membri ai echipajului au primit pedepse diferite. Licența marinului Chonghaejin a fost retrasă, iar tragedia a catalizat reforme în reglementările de siguranță maritimă din Coreea de Sud. Cu toate acestea, încercările administrației Park de a suprima disidența publică, împreună cu acuzațiile de intervenție a guvernului în anchetă, au afectat și mai mult încrederea în instituții. Consecințele dezastrului au contribuit la demiterea lui Park în 2016, în urma unui scandal separat de corupție.

Ulterior, familiile victimelor au cerut răspundere și o anchetă amănunțită. Memorialele publice, inclusiv campaniile cu panglică galbenă, au devenit simboluri puternice ale doliu. Epava navei a fost în cele din urmă salvată în 2017, dar cinci victime rămân nedescoperite. Dezastrul a afectat profund Coreea de Sud, remodelând atitudinea publicului față de siguranță și responsabilitate, lăsând în același timp o cicatrice de durată asupra națiunii.

Jocurile Olimpice de iarnă din 2018, cunoscute oficial sub numele de XXIII Jocurile Olimpice de iarnă și cunoscute în mod obișnuit ca PyeongChang 2018, au fost un eveniment internațional multisport de iarnă care a avut loc între 9 și 25 februarie 2018 în județul Pyeongchang, Coreea de Sud. S-au desfășurat în total 102 evenimente în 15 discipline din 7 sporturi. Națiunea gazdă, Coreea de Sud, a câștigat 17 medalii, inclusiv 5 de aur. Jocurile au fost remarcabile prin participarea Coreei de Nord, care a trimis 22 de sportivi să concureze în 3 sporturi.

Summitul intercoreean din aprilie 2018 a fost o întâlnire istorică între președintele sud-coreean Moon Jae-in și liderul nord-coreean Kim Jong Un pe 27 aprilie 2018, desfășurată pe partea de sud a zonei comune de securitate la Panmunjom. Acesta a marcat prima dată când un lider nord-coreean a pătruns pe teritoriul sud-coreean de la războiul din Coreea și a fost al treilea summit intercoreean în general.

Summitul s-a concentrat pe denuclearizare, consolidarea păcii și îmbunătățirea relațiilor inter-coreene. Momentele simbolice cheie au inclus Moon și Kim dându-și mâna la graniță și trecând pentru scurt timp unul pe teritoriul celuilalt. Cei doi lideri au plantat un copac cu pământ și apă din ambele țări, evidențiind tema reconcilierii.

Summitul s-a încheiat cu semnarea Declarației Panmunjom pentru pace, prosperitate și unificare a Peninsulei Coreene. În declarație, ambele părți s-au angajat să:

• Lucrați pentru denuclearizarea peninsulei.
• Transformați Acordul de armistițiu coreean într-un tratat de pace oficial.
• Opriți activitățile ostile, cum ar fi difuzarea prin difuzoare și propaganda cu baloane la graniță.
• Reluați reuniunile de familie și îmbunătățiți infrastructura de frontieră.

Deși Kim nu s-a angajat să demonteze complet armele nucleare ale Coreei de Nord, summitul a fost văzut ca un pas semnificativ către reducerea tensiunilor. Moon și Kim au convenit să mai țină o întâlnire la Phenian mai târziu în 2018.

În urma summit-ului, ambele Corei au scos difuzoarele din zona demilitarizată pe 1 mai. În plus, Coreea de Nord și-a aliniat fusul orar cu cel al Coreei de Sud ca un gest de bunăvoință. Summitul a deschis calea pentru întâlnirile ulterioare, inclusiv un summit neanunțat din mai și un summit din septembrie 2018 la Phenian, promovând în continuare dialogul dintre cele două Corei.

Pe 29 octombrie 2022, la aproximativ 22:20, a avut loc o zdrobire gravă a mulțimii în timpul sărbătorilor de Halloween în Itaewon, Seul, Coreea de Sud. Acest eveniment tragic a dus la moartea a 159 de persoane, iar alte 196 au fost rănite. Printre cei decedați s-au numărat două persoane care au cedat în urma rănilor suferite după eveniment și 27 de cetățeni străini, victimele fiind în principal adulți tineri.

Acest incident este cea mai catastrofală zdrobire de mulțime din istoria Coreei de Sud, eclipsând un dezastru din 1959 pe stadionul municipal din Busan, unde au murit 67 de oameni. Acesta marchează, de asemenea, cel mai mortal dezastru din țară de la scufundarea MV Sewol din 2014 și cel mai important eveniment cu victime în masă din Seul de la prăbușirea magazinului universal Sampoong din 1995.

O echipă specială de anchetă a poliției a stabilit că tragedia s-a datorat în primul rând unui eșec al poliției și agențiilor guvernamentale de a se pregăti în mod adecvat pentru mulțimile mari, în ciuda faptului că au primit mai multe avertismente prealabile. Ancheta s-a încheiat la 13 ianuarie 2023.

În urma dezastrului, guvernul sud-coreean și poliția s-au confruntat cu critici și proteste ample. Președintele Yoon Suk Yeol și administrația sa au fost vizate de numeroase proteste care cereau demisia sa, deși a rămas în funcție.