Oamenii triburilor nomazi (strămoșii evreilor) migrează din Mesopotamia pentru a stabili țara Canaan (numit mai târziu Israel ), unde au format o societate patriarhală de descendențe tribale. Potrivit Bibliei, această migrație și așezare s-a bazat pe o chemare și o promisiune divină către Avraam - o promisiune de binecuvântare națională și bunătate pentru Avraam și descendenții săi dacă aceștia rămân credincioși Dumnezeului Unic (primul moment în care Dumnezeu intră în istoria omenirii) . Cu această chemare, a fost stabilit primul legământ între Dumnezeu și descendenții lui Avraam.

Cel mai eminent dintre arheologii biblici timpurii a fost William F. Albright, care credea că a identificat epoca patriarhală în perioada 2100–1800 î.Hr., epoca intermediară a bronzului, intervalul dintre două perioade de cultură urbană foarte dezvoltată în Canaanul antic. Albright a susținut că a găsit dovezi ale prăbușirii bruște a culturii anterioare din Epoca Bronzului timpuriu și a atribuit acest lucru invaziei nomazilor pastori migratori din nord-est pe care i-a identificat cu amoriții menționați în textele mesopotamiene. Potrivit lui Albright, Avraam a fost un amorit rătăcitor care a migrat din nord în ținuturile centrale ale Canaanului și Neghevului, împreună cu turmele și adepții săi, în timp ce orașele-stat canaanite se prăbușeau. Albright, EA Speiser și Cyrus Gordon au susținut că, deși textele descrise de ipoteza documentară au fost scrise cu secole după epoca patriarhală, arheologia a arătat că ele erau totuși o reflectare exactă a condițiilor mileniului al II-lea î.Hr. Potrivit lui John Bright, „Putem afirma cu deplină încredere că Avraam, Isaac și Iacov au fost indivizi istorici reale”.

După moartea lui Albright, interpretarea sa a epocii patriarhale a fost criticată din ce în ce mai mult: o astfel de nemulțumire a marcat punctul culminant cu publicarea cărții The Historicity of the Patriarhal Narratives de Thomas L. Thompson și Abraham în History and Tradition de John van Seters. Thompson, un savant în literatură, a argumentat asupra lipsei de dovezi convingătoare că patriarhii au trăit în mileniul al II-lea î.e.n. mediu, iar mesajele sugerau cu tărie că erau creații din epoca fierului. Lucrările lui Van Seter și Thompson au reprezentat o schimbare de paradigmă în erudiția biblică și arheologie, care i-a determinat treptat pe cercetători să nu mai considere narațiunile patriarhale ca fiind istorice. Unii savanți conservatori au încercat să apere narațiunile patriarhale în anii următori, dar această poziție nu a găsit acceptare în rândul savanților. Până la începutul secolului al XXI-lea, arheologii renunțaseră la speranța de a recupera orice context care l-ar face pe Avraam, Isaac sau Iacov figuri istorice credibile.

Avraam s-a născut în jurul anului 1813 î.Hr. Conform primelor cinci cărți ale Bibliei, Dumnezeu îl alege pe Avraam să fie tatăl lui Isaac, fondatorul poporului evreu. Acest popor va fi special pentru Dumnezeu, precum și un exemplu de sfințenie pentru alții din întreaga lume. Avraam părăsește Ur și se mută cu tribul său și se îndreaptă spre Canaan. Avraam a primit revelația de la Dumnezeu și ideea pământului făgăduinței a luat naștere.

Majoritatea istoricilor văd epoca patriarhală, împreună cu Exodul și perioada judecătorilor biblici, ca o construcție literară târzie care nu are legătură cu nicio eră istorică anume; și după un secol de investigații arheologice exhaustive, nu au fost găsite dovezi pentru un Avraam istoric. S-a ajuns la concluzia că Tora a fost compusă în timpul perioadei persane timpurii (sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.) ca urmare a tensiunilor dintre proprietarii evrei de pământ care au rămas în Iuda în timpul captivității babiloniene și și-au urmărit dreptul la pământ prin „tatăl lor Avraam. „, și exilații care s-au întors care și-au bazat cererea reconvențională pe Moise și tradiția Exodul a israeliților.

Treisprezece ani mai târziu, când Avram avea 99 de ani, Dumnezeu a declarat noul nume al lui Avram: „Abraam” – „un tată al multor neamuri”. Avraam a primit apoi instrucțiunile pentru legământul bucăților, al cărui semn împrejur trebuia să fie. Avraam se împrejur, iar acest act simbolizează legământul dintre Dumnezeu și toți urmașii săi. Sub acest legământ, Dumnezeu promite că va face din Avraam tatăl unei națiuni mari și că va da descendenților săi țara care mai târziu va deveni Israel . Aceasta este baza pentru circumcizia masculină în credința iudaică.

Moise este considerat cel mai important profet din iudaism și unul dintre cei mai importanți profeți din creștinism , islam, credința druză, credința Baháʼí și alte religii avraamice. Potrivit atât Bibliei, cât și Coranului, Moise a fost conducătorul israeliților și legiuitorul căruia i se atribuie autoritatea, sau „dobândirea din cer”, a Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).

În general, Moise este văzut ca o figură legendară, păstrând în același timp posibilitatea ca Moise sau o figură asemănătoare lui Moise să fi existat în secolul al XIII-lea î.Hr. Iudaismul rabinic a calculat o durată de viață a lui Moise corespunzătoare anilor 1391–1271 î.Hr.; Ieronim a sugerat 1592 î.Hr., iar James Ussher a sugerat 1571 î.Hr. ca an de naștere.

Tora este o compilație a primelor cinci cărți ale Bibliei ebraice, și anume cărțile Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronom. În acest sens, Tora înseamnă același lucru cu Pentateuh sau Cele Cinci Cărți ale lui Moise. Este cunoscută în tradiția evreiască și sub numele de Tora scrisă. Dacă este destinat în scopuri liturgice, acesta ia forma unui sul Torah (Sefer Torah). Dacă este în formă de carte legată, se numește Chumash și este tipărită de obicei cu comentariile rabinice (perushim). Evreii notează Tora, cea mai timpurie parte a textului cunoscută ulterior de creștini drept Vechiul Testament.

Templul lui Solomon, cunoscut și sub numele de Primul Templu, a fost primul Templu din Ierusalim, conform Bibliei ebraice. A fost construit în timpul domniei lui Solomon peste Regatul Unit al Israelului și a fost construit în întregime de c. 957 î.Hr. A stat aproape patru secole până la distrugerea sa în 587/586 î.Hr. de către Imperiul Neobabilonian sub cel de-al doilea rege babilonian, Nabucodonosor al II-lea, care ulterior i-a exilat pe iudei în Babilon după căderea Regatului lui Iuda și anexarea acestuia ca babilonian. provincie. Distrugerea Templului și exilul babilonian au fost văzute ca împliniri ale profețiilor biblice și, în consecință, au întărit credințele religioase iudaice, începând tranziția israeliților de la credințele politeiste sau monolatriste ale iahvismului la credințele monoteiste dezvoltate în iudaism. Acest templu adăpostește Chivotul Legământului, o relicvă sfântă care conține Cele Zece Porunci. Câteva sute de ani mai târziu, templul este distrus de babilonieni.

Asirienii cuceresc Israelul și lansează diaspora evreiască (c. 722 î.Hr.). În jurul anului 722 î.Hr., asirienii cuceresc regatul Israelului și forțează cele zece triburi să se reinstaleze în alte părți ale imperiului, conform obiceiului asirian. Răspândirea triburilor este începutul diasporei evreiești, sau trăirea departe de Israel, care caracterizează o mare parte din istoria evreiască. Mai târziu, babilonienii i-au mutat și pe iudei. În 722 î.Hr., asirienii, sub Sargon al II-lea, succesorul lui Salmanasar al V-lea, au cucerit Regatul Israelului, iar mulți israeliți au fost deportați în Mesopotamia . Diaspora evreiască propriu-zisă a început odată cu exilul babilonian în secolul al VI-lea î.Hr.

Potrivit Bibliei, Templul a fost jefuit de regele Nebucadnețar al II-lea al Imperiului Neobabilonian când babilonienii au atacat Ierusalimul în timpul scurtei domnii a lui Ioiachin c. 598 î.Hr. (2 Regi 24:13). Un deceniu mai târziu, Nabucodonosor a asediat din nou Ierusalimul și, după 30 de luni, a spart în cele din urmă zidurile orașului în 587/6 î.Hr. Orașul a căzut în cele din urmă în mâinile armatei sale în iulie 586/7 î.Hr. O lună mai târziu, Nebuzaradan, comandantul gărzii lui Nebucadnețar, a fost trimis să ardă și să dărâme orașul. Potrivit Bibliei, „a dat foc Templului Domnului, palatului regal și tuturor caselor Ierusalimului” (2 Regi 25:9). Tot ce merita jefuit a fost apoi îndepărtat și dus în Babilon (2 Regi 25:13–17).

Cel de-al Doilea Templu, cunoscut și în ultimii ani ca Templul lui Irod, a fost templul sfânt evreiesc reconstruit care stătea pe Muntele Templului din orașul Ierusalim între c. 516 î.Hr. și 70 î.Hr. A înlocuit Primul Templu (construit în același loc în timpul domniei lui Solomon asupra Regatului Unit al Israelului ) care fusese distrus în 587 î.Hr. de Imperiul Neobabilonian în timpul cuceririi Regatului lui Iuda; regatul evreiesc căzut a fost ulterior anexat ca provincie babiloniană și o parte din populația sa a fost ținută captivă în Babilon. Finalizarea celui de-al doilea templu în noua provincie ahemenidă Yehud a marcat începutul perioadei celui de-al doilea templu din istoria evreiască.

Iudaismul al doilea templu este iudaismul între construcția celui de-al doilea templu din Ierusalim, c. 515 î.Hr. și distrugerea sa de către romani în 70 î.Hr. Dezvoltarea canonului biblic ebraic, sinagoga, așteptările apocaliptice evreiești pentru viitor și ascensiunea creștinismului pot fi urmărite toate până la perioada celui de-al Doilea Templu.

Vechiul Testament grecesc, sau Septuaginta, este cea mai veche traducere greacă existentă a cărților din Biblia ebraică. Include mai multe cărți dincolo de cele conținute în textul masoretic al Bibliei ebraice, așa cum este folosit canonic în tradiția iudaismului rabinic. Cărțile suplimentare au fost compuse în greacă, ebraică sau aramaică, dar în cele mai multe cazuri, doar versiunea greacă a supraviețuit până în prezent. Este cea mai veche și mai importantă traducere completă a Bibliei ebraice făcută de evrei. Unele targums care traduceau sau parafrazau Biblia în aramaică au fost, de asemenea, făcute în aceeași perioadă.

Biblia ebraică sau Tanakh este colecția canonică de scripturi ebraice, inclusiv Tora, Nevi'im și Ketuvim. Aceste texte sunt aproape exclusiv în ebraică biblică, cu câteva pasaje în aramaică biblică (în cărțile lui Daniel și Ezra și versetul Ieremia 10:11).

Nu există un consens academic cu privire la momentul în care a fost fixat canonul Bibliei ebraice: unii savanți susțin că acesta a fost stabilit de dinastia Hasmoneană, în timp ce alții susțin că nu a fost fixat până în secolul al II-lea d.Hr. sau chiar mai târziu.

Conform Legendelor lui Louis Ginzberg despre evrei, canonul de douăzeci și patru de cărți al Bibliei ebraice a fost stabilit de Ezra și de cărturari în perioada celui de-al doilea templu. Conform Talmudului, o mare parte din Tanakh a fost compilată de oamenii Marii Adunări. (Anshei K'nesset HaGedolah), o sarcină finalizată în 450 î.Hr. și a rămas neschimbată de atunci.

Fariseii erau o mișcare socială evreiască și o școală de gândire în Levant în timpul iudaismului celui de-al Doilea Templu. După distrugerea celui de-al Doilea Templu în anul 70 d.Hr., credințele fariseice au devenit baza fundamentală, liturgică și ritualică a iudaismului rabinic.

Conflictele dintre farisei și saduchei au avut loc în contextul unor conflicte sociale și religioase mult mai ample și de lungă durată între evrei, agravate de cucerirea romană. Un conflict a fost cultural, între cei care au favorizat elenizarea (saducheii) și cei care i-au rezistat (fariseii). Un altul a fost juridico-religios, între cei care au subliniat importanța Templului cu riturile și slujbele sale, și cei care au subliniat importanța altor Legi mozaice. Un punct de conflict specific religios a implicat diferite interpretări ale Torei și modul de aplicare a acesteia la viața evreiască actuală, saducheii recunoscând doar Tora scrisă (cu filozofia greacă) și respingând Profeții, scrierile și doctrinele precum Tora orală și învierea. a morţilor.

Saducheii erau o sectă socio-religioasă de evrei care au fost activi în Iudeea în perioada celui de-al Doilea Templu, din secolul al II-lea î.Hr. până la distrugerea Templului în anul 70 e.n. Saducheii sunt adesea comparați cu alte secte contemporane, inclusiv cu fariseii și esenienii. Josephus, scriind la sfârșitul secolului I d.Hr., asociază secta cu eșalonul social și economic superior al societății iudaice. În ansamblu, ei au îndeplinit diverse roluri politice, sociale și religioase, inclusiv întreținerea Templului din Ierusalim. Grupul a dispărut la ceva timp după distrugerea Templului lui Irod din Ierusalim în anul 70 e.n.

Iudaismul Karaite este o mișcare religioasă evreiască caracterizată prin recunoașterea Torei scrise ca autoritate supremă în halakha (legea religioasă evreiască) și teologie. Karaiții susțin că toate poruncile divine transmise lui Moise de către Dumnezeu au fost consemnate în Tora scrisă fără Legea orală sau explicație suplimentară. Iudaismul karait este diferit de iudaismul rabinic mainstream, care consideră Tora orală, codificată în Talmud și în lucrările ulterioare, ca fiind interpretări autorizate ale Torei. În consecință, evreii karaiți nu consideră colecțiile scrise ale tradiției orale din Midraș sau Talmud ca fiind obligatorii.

Când citesc Tora, caraiții se străduiesc să adere la sensul simplu sau cel mai evident (peshat) al textului; acesta nu este neapărat sensul literal, ci mai degrabă sensul care ar fi fost înțeles în mod natural de vechii evrei atunci când cărțile Torei au fost scrise pentru prima dată - fără utilizarea Torei orale. Prin contrast, iudaismul rabinic se bazează pe hotărârile legale ale Sanhedrinului, deoarece acestea sunt codificate în Midraș, Talmud și alte surse pentru a indica sensul autentic al Torei. Iudaismul karait ține fiecare interpretare a Torei la același control, indiferent de sursa ei și învață că este responsabilitatea personală a fiecărui evreu individual să studieze Tora și, în cele din urmă, să decidă personal sensul ei corect. Karaiții pot lua în considerare argumentele prezentate în Talmud și în alte lucrări fără a le înălța deasupra altor puncte de vedere.

Esenienii au fost o sectă evreiască mistică în timpul perioadei celui de-al Doilea Templu, care a înflorit din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul I e.n. Iosif a dat mai târziu o relatare detaliată a esenienilor în Războiul evreiesc (c. 75 e.n.), cu o descriere mai scurtă în Antichities of the Jews (c. 94 e.n.) și Viața lui Flavius ​​Josephus (cca. 97 e.n.). Pretinzând cunoștințe de primă mână, el îi enumeră pe esenoi drept una dintre cele trei secte ale filozofiei iudaice, alături de farisei și saduchei. El relatează aceleași informații despre evlavie, celibatul, absența proprietății personale și a banilor, credința în comunitate și angajamentul pentru respectarea strictă a Sabatului. El mai adaugă că esenienii scufundați în mod ritual în apă în fiecare dimineață – o practică similară cu utilizarea mikveh-ului pentru scufundarea zilnică întâlnită printre unii hasidimi contemporani – au mâncat împreună după rugăciune, s-au dedicat carității și bunăvoinței, au interzis exprimarea furiei, au studiat cărțile bătrânilor au păstrat secrete și au fost foarte atenți la numele îngerilor păstrate în scrierile lor sacre.

O yeshiva (; ebraică: ישיבה, lit. „șezând”; pl. ישיבות, yeshivot sau yeshivos) este o instituție de învățământ evreiască tradițională axată pe studiul literaturii rabinice, în primul rând Talmudul și halacha (legea evreiască), în timp ce Tora și evreiesc filosofia sunt studiate în paralel. Studiul se face de obicei prin shiurim zilnice (prelegeri sau cursuri), precum și în perechi de studiu numite chavrusas (aramaica pentru „prietenie” sau „însoțire”). Învățarea în stilul Chavrusa este una dintre caracteristicile unice ale yeshivei.

Tannaim au fost înțelepții rabinici ale căror opinii sunt înregistrate în Mishnah, din aproximativ 10-220 e.n. Perioada Tannaimului, denumită și perioada Mishnaic, a durat aproximativ 210 de ani. A venit după perioada Zugot („perechi”) și a fost imediat urmată de perioada Amoraim („interpreți”). Rădăcina tanna (תנא‎) este echivalentul aramaic talmudic pentru rădăcina ebraică shanah (שנה‎), care este și cuvântul rădăcină al Mishnah. Verbul shanah (שנה‎) înseamnă literal „a repeta [ceea ce a fost învățat]” și este folosit pentru a însemna „a învăța”.

Perioada Mishnaic este de obicei împărțită în cinci perioade în funcție de generații. Există aproximativ 120 de Tannaim cunoscute. Tannaimii locuiau în mai multe zone din Țara lui Israel . Centrul spiritual al iudaismului la acea vreme era Ierusalimul, dar după distrugerea orașului și a celui de-al Doilea Templu, Yohanan ben Zakkai și studenții săi au fondat un nou centru religios în Yavne. Alte locuri de învățare iudaică au fost fondate de elevii săi în Lod și în Bnei Brak.

Mishnah sau Mishna este prima colecție majoră scrisă a tradițiilor orale evreiești, care este cunoscută sub numele de Tora orală. Este, de asemenea, prima operă majoră a literaturii rabinice. Mishnah a fost redactată de Judah ha-Nasi la începutul secolului al III-lea e.n. într-o perioadă în care, potrivit Talmudului, persecuția evreilor și trecerea timpului au ridicat posibilitatea ca detaliile tradițiilor orale ale fariseilor. din perioada celui de-al Doilea Templu (516 î.Hr. – 70 î.Hr.) va fi uitată. Cea mai mare parte a Mishnah este scrisă în ebraică mișnaică, dar unele părți sunt în aramaică.

Mishnah este alcătuită din șase ordine (sedarim, singular seder סדר), fiecare conținând 7–12 tratate (masechtot, singular masechet מסכת; lit. „web”), 63 în total și mai departe subdivizat în capitole și paragrafe. Cuvântul Mishnah poate indica, de asemenea, un singur paragraf al lucrării, adică cea mai mică unitate de structură din Mishnah. Din acest motiv, întreaga lucrare este uneori menționată la plural, Mishnayot.

Hexapla (greaca veche: Ἑξαπλᾶ, „de șase ori”) este termenul pentru o ediție critică a Bibliei ebraice în șase versiuni, patru dintre ele traduse în greacă, păstrate doar fragmentare. A fost o comparație imensă și complexă cuvânt cu cuvânt a Scripturilor ebraice originale cu traducerea Septuagintei grecești și cu alte traduceri grecești. Termenul se aplică în special și în general ediției Vechiului Testament compilată de teologul și savantul Origen, cândva înainte de 240.

Scopul compilării Hexapla este contestat. Cel mai probabil, cartea a fost destinată polemicii creștin-rabinice privind coruperea textului Scripturii. Codexul includea textul ebraic, vocalele sale în transcriere greacă și cel puțin patru traduceri paralele grecești, inclusiv Septuaginta; în acest sens, este un prototip al poliglotului de mai târziu. O serie de surse spun că pentru Psaltire au existat două sau trei versiuni ale traducerii, ca și pentru unele cărți profetice. La sfârșitul vieții sale, Origen a creat o versiune prescurtată a operei sale - Tetrapla, care a inclus doar patru traduceri grecești (de unde și numele).

Masoreții erau grupuri de cărturari evrei care au lucrat de la sfârșitul secolelor al V-lea până la al X-lea e.n., cu sediul în principal în Palestina medievală (Jund Filastin) în orașele Tiberiade și Ierusalim, precum și în Irak (Babilonia). Fiecare grup a compilat un sistem de pronunție și ghiduri gramaticale sub formă de note diacritice (niqqud) pe forma externă a textului biblic, în încercarea de a standardiza pronunția, diviziunile paragrafelor și versetele și cantilarea Bibliei ebraice (Tanakh) pentru comunitatea evreiască din întreaga lume.

Familia masoreților ben Asher a fost în mare măsură responsabilă pentru păstrarea și producerea textului masoretic, deși a existat un text masoretic alternativ al masoreților ben Naphtali, care are aproximativ 875 de diferențe față de textul ben Asher. Autoritatea halahică Maimonide l-a susținut pe ben Asher ca fiind superior, deși savantul evreuegiptean , Saadya Gaon al-Fayyumi, preferase sistemul ben Naphtali. S-a sugerat că familia ben Asher și majoritatea masoreților erau caraiți. Cu toate acestea, Geoffrey Khan crede că familia ben Asher probabil nu era karaită, iar Aron Dotan afirmă că există „dovezi decisive că M. Ben-Asher nu era karait.

În comentariul său la Mishnah (tratat Sanhedrin, capitolul 10), Maimonide își formulează „13 principii ale credinței”; și că aceste principii au rezumat ceea ce el a văzut drept credințele necesare ale iudaismului:

1. Existenta lui Dumnezeu.
2. Unitatea și indivizibilitatea lui Dumnezeu în elemente.
3. spiritualitatea și necorporalitatea lui Dumnezeu.
4. eternitatea lui Dumnezeu.
5. Numai Dumnezeu ar trebui să fie obiectul închinării.
6. Revelația prin profeții lui Dumnezeu.
7. Preeminența lui Moise printre profeți.
8. Că întreaga Tora (atât legea scrisă, cât și cea orală) sunt de origine divină și au fost dictate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai.
9. Tora dată de Moise este permanentă și nu va fi înlocuită sau schimbată.
10. Conștientizarea lui Dumnezeu a tuturor acțiunilor și gândurilor umane.
11. Răsplata dreptății și pedeapsa răului.
12. Venirea lui Mesia evreu.
13. Învierea morților.

Se spune că Maimonide a compilat principiile din diverse surse talmudice. Aceste principii au fost controversate atunci când au fost propuse pentru prima dată, evocând criticile rabinilor Hasdai Crescas și Joseph Albo și au fost efectiv ignorate de o mare parte a comunității evreiești în următoarele câteva secole. Cu toate acestea, aceste principii au devenit larg răspândite și sunt considerate a fi principiile cardinale ale credinței pentru evreii ortodocși. Două reafirmări poetice ale acestor principii (Ani Ma'amin și Yigdal) au fost în cele din urmă canonizate în multe ediții ale Sidurului (cartea de rugăciuni evreiască).

Principiile pot fi văzute enumerate în Sidur Edot HaMizrach, Adăugiri pentru Shacharit. Omiterea unei liste a acestor principii ca atare în lucrările sale ulterioare, Mishneh Torah și Ghidul pentru cei perplexi, i-a determinat pe unii să sugereze că fie și-a retras poziție anterioară sau că aceste principii sunt mai degrabă descriptive decât prescriptive.

Zoharul este o lucrare fundamentală în literatura de gândire mistică evreiască cunoscută sub numele de Cabala. Este un grup de cărți care includ comentarii asupra aspectelor mistice ale Torei (cele cinci cărți ale lui Moise) și interpretări scripturale, precum și materiale despre misticism, cosmogonie mitică și psihologie mistică. Zoharul conține discuții despre natura lui Dumnezeu, originea și structura universului, natura sufletelor, mântuirea, relația Eului cu Întuneric și „sinele adevărat” cu „Lumina lui Dumnezeu”.

Zoharul a fost publicat pentru prima dată de Moise de León (c. 1240 – 1305), care a susținut că este o lucrare tanaitică care înregistrează învățăturile lui Simeon ben Yochai. Această afirmație este respinsă universal de oamenii de știință moderni, cei mai mulți dintre ei cred că de León, de asemenea, un infam falsificator de material geonic, a scris el însuși cartea. Unii savanți susțin că Zoharul este opera mai multor autori medievali și/sau conține o cantitate mică de material roman cu adevărat antic.

Sabbateenii (sau sabatienii) erau o varietate de adepți, discipoli și credincioși evrei în Sabbatai Zevi (1626–1676), un rabin și cabalist evreu sefard care a fost proclamat Mesia evreu în 1666 de către Natan din Gaza.

Un număr mare de evrei din diaspora evreiască au acceptat pretențiile sale, chiar și după ce în exterior a devenit un apostat din cauza convertirii sale forțate la islam în același an. Adepții lui Sabbatai Zevi, atât în ​​timpul mesianității sale proclamate, cât și după convertirea sa forțată la islam, sunt cunoscuți ca sabateeni. O parte dintre sabateeni au trăit până în Turcia secolului al XXI-lea ca descendenți ai Dönmeh.

Haskalah, numită adesea Iluminismul evreiesc (ebraică: השכלה; literalmente, „înțelepciune”, „erudiție” sau „educație”), a fost o mișcare intelectuală în rândul evreilor din Europa Centrală și de Est, cu o anumită influență asupra celor din Europa de Vest și Lumea musulmană. A apărut ca o viziune ideologică definită asupra lumii în anii 1770, iar ultima sa etapă s-a încheiat în jurul anului 1881, odată cu ascensiunea naționalismului evreiesc.

Haskalah a urmărit două scopuri complementare. Ea a căutat să-i păstreze pe evrei ca un colectiv separat, unic și a urmărit un set de proiecte de reînnoire culturală și morală, inclusiv o renaștere a limbii ebraice pentru a fi folosită în viața seculară, ceea ce a dus la o creștere a numărului de ebraici tipărite. În același timp, s-a străduit pentru o integrare optimă în societățile din jur. Practicanții au promovat studiul culturii, stilului și limbajului exogen și adoptarea valorilor moderne. În același timp, s-a urmărit și productivitatea economică. Haskalah a promovat raționalismul, liberalismul, libertatea de gândire și cercetarea și este în mare parte percepută ca varianta evreiască a Epocii Iluminismului general. Mișcarea a cuprins un spectru larg, de la moderati, care sperau la un compromis maxim, până la radicali, care căutau schimbări radicale.

Rabinul Israel ben Eliezer (c. 1698 – 22 mai 1760), cunoscut sub numele de Baal Shem Tov sau ca Besht, a fost un mistic și vindecător evreu din Polonia , care este considerat fondatorul iudaismului hasidic. „Besht” este acronimul pentru Baal Shem Tov, care înseamnă „Unul cu nume bun” sau „unul cu o bună reputație”.

Un principiu central în învățătura lui Baal Shem Tov este legătura directă cu divinul, „dvekut”, care este infuzată în fiecare activitate umană și în fiecare oră de veghe. Rugăciunea este de o importanță supremă, împreună cu semnificația mistică a literelor și cuvintelor ebraice. Inovația sa constă în „încurajarea închinătorilor să-și urmeze gândurile care le distrag atenția până la rădăcinile lor în divin”. Cei care urmează învățăturile lui îl consideră ca descendent din linia davidică care își urmărește descendența până la casa regală a lui David.

Iudaismul ortodox este termenul colectiv pentru ramurile tradiționaliste și teologic conservatoare ale iudaismului contemporan. Din punct de vedere teologic, este definită în principal prin ceea ce privește Tora, atât scrisă, cât și orală, așa cum a fost revelată de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai și transmisă cu credință de atunci.

Prin urmare, iudaismul ortodox pledează pentru respectarea strictă a legii iudaice, sau halakha, care trebuie interpretată și determinată exclusiv conform metodelor tradiționale și în conformitate cu continuumul precedentului primit de-a lungul veacurilor. Ea consideră că întregul sistem halakhic este în cele din urmă bazat pe o revelație imuabilă și dincolo de influența externă. Practicile cheie sunt respectarea Sabatului, mâncatul cușer și studiul Torei. Doctrinele cheie includ un viitor Mesia care va restabili practica iudaică prin construirea templului din Ierusalim și adunarea pe toți evreii în Israel , credința într-o viitoare înviere trupească a morților, răsplata și pedeapsa divină pentru cei drepți și păcătoși.

Torah im Derech Eretz (ebraică: תורה עם דרך ארץ – Tora cu „calea pământului”) este o expresie comună în literatura rabinică care se referă la diferite aspecte ale interacțiunii cuiva cu lumea mai largă. De asemenea, se referă la o filozofie a iudaismului ortodox articulată de rabinul Samson Raphael Hirsch (1808–88), care oficializează o relație între iudaismul tradițional observant și lumea modernă. Unii se referă la modul rezultat al iudaismului ortodox ca neo-ortodoxie.

Iudaismul reconstrucționist este o mișcare evreiască care vede iudaismul ca o civilizație în evoluție progresivă, mai degrabă decât o religie, bazată pe concepte dezvoltate de Mordecai Kaplan (1881–1983). Mișcarea a apărut ca un curent semi-organizat în cadrul iudaismului conservator și s-a dezvoltat de la sfârșitul anilor 1920 până în anii 1940, înainte de a se separa în 1955 și a înființat un colegiu rabinic în 1967. Iudaismul reconstrucționist este recunoscut de unii savanți ca unul dintre cele cinci curente ale iudaismului alături de Ortodox, conservator, reformist și umanist.

Iudaismul Haredi este format din grupuri din iudaismul ortodox care se caracterizează prin respectarea strictă la halakha (legea evreiască) și tradițiile, în opoziție cu valorile și practicile moderne. Membrii săi sunt de obicei numiți ultra-ortodocși în engleză; totuși, termenul „ultra-ortodox” este considerat peiorativ de mulți dintre adepții săi, care preferă termeni precum strict ortodox sau Haredi. Evreii haredi se consideră grupul de evrei cel mai autentic din punct de vedere religios, deși alte mișcări ale iudaismului nu sunt de acord.

Unii savanți au sugerat că iudaismul Haredi este o reacție la schimbările societale, inclusiv la emanciparea politică, mișcarea Haskalah derivată din Iluminism, aculturație, secularizare, reforma religioasă în toate formele sale de la ușoară la extremă, ascensiunea mișcărilor naționale evreiești etc. Spre deosebire de iudaismul ortodox modern, adepții iudaismului Haredi se segregează într-o anumită măsură de alte părți ale societății. Cu toate acestea, multe comunități Haredi își încurajează tinerii să obțină o diplomă profesională sau să înființeze o afacere. Mai mult, unele grupuri haredi, cum ar fi Chabad-Lubavitch, încurajează sensibilizarea către evreii mai puțin observatori și neafiliați și hilonim (evreii israelieni laici). Astfel, relațiile profesionale și sociale se formează adesea între evreii haredi și non-haredi, precum și între evreii haredi și ne-evreii.

Comunitățile Haredi se găsesc în principal în Israel (12,9% din populația Israelului), America de Nord și Europa de Vest. Populația lor globală estimată este de peste 1,8 milioane și, din cauza absenței virtuale a căsătoriilor interconfesionale și a ratei ridicate a natalității, populația Haredi crește rapid. Numărul lor a fost, de asemenea, sporit încă din anii 1970 de către evreii seculari care au adoptat un stil de viață Haredi ca parte a mișcării baal teshuva; cu toate acestea, acest lucru a fost compensat de cei care pleacă.