După prăbușirea dinastiei Qing și Revoluția din 1911, Sun Yat-sen și-a asumat președinția nou-formatei Republici Chineze și la scurt timp după aceea a fost succedat de Yuan Shikai. Yuan a fost frustrat într-o încercare de scurtă durată de a restabili monarhia în China, iar China a căzut în luptă pentru putere după moartea sa în 1916.

Mișcarea din 4 mai a fost o mișcare anti-imperialistă, culturală și politică chineză care a luat naștere în urma protestelor studențești de la Beijing pe 4 mai 1919. Studenții s-au adunat în fața Tiananmen (Poarta Păcii Cerești) pentru a protesta împotriva răspunsului slab al guvernului chinez. la decizia Tratatului de la Versailles de a permite Japoniei să rețină teritoriile din Shandong care fuseseră predate Germaniei după asediul lui Tsingtao din 1914. Demonstrațiile au stârnit proteste la nivel național și au stimulat o ascensiune a naționalismului chinez, o schimbare către mobilizarea politică departe de activități culturale și o îndreptare către o bază populistă, departe de elitele intelectuale și politice tradiționale.

Demonstrațiile din 4 mai au marcat un punct de cotitură într-o mișcare antitradițională a Noii Culturi (1915–1921) care a încercat să înlocuiască valorile tradiționale confuciane și a fost ea însăși o continuare a reformelor Qing târzii. Cu toate acestea, chiar și după 1919, acești „noi tineri” educați și-au definit rolul cu un model tradițional în care elita educată și-a asumat responsabilitatea atât pentru afacerile culturale, cât și pentru cele politice. Ei s-au opus culturii tradiționale, dar au căutat în străinătate inspirația cosmopolită în numele naționalismului și au fost o mișcare covârșitoare urbană care a susținut populismul într-o țară covârșitor de rurală. Mulți lideri politici și sociali din următoarele cinci decenii au apărut în acest moment, inclusiv cei ai Partidului Comunist Chinez.

Cercetătorii consideră Noua Cultură și Mișcările din 4 Mai drept puncte de cotitură semnificative, așa cum a spus David Wang, „a fost punctul de cotitură în căutarea modernității literare a Chinei”, împreună cu abolirea sistemului de serviciu public în 1905 și răsturnarea monarhiei. în 1911. Provocarea la adresa valorilor tradiționale chineze a fost însă întâmpinată și cu o opoziție puternică, în special din partea Partidului Naționalist. Din perspectiva lor, mișcarea a distrus elementele pozitive ale tradiției chineze și a pus un accent puternic pe acțiunile politice directe și pe atitudinile radicale, caracteristici asociate cu apariția Partidului Comunist Chinez (PCC). Pe de altă parte, PCC, ai cărui doi fondatori, Li Dazhao și Chen Duxiu, erau lideri ai mișcării, a privit-o mai favorabil, deși rămânând suspicios față de faza timpurie care a subliniat rolul intelectualilor iluminați, nu revoluția. În sensul său mai larg, Mișcarea din 4 Mai a dus la înființarea unor intelectuali radicali care au continuat să mobilizeze țăranii și muncitorii în PCC și să câștige puterea organizațională care ar solidifica succesul Revoluției Comuniste Chineze.

În timpul Mișcării 4 Mai, grupul de intelectuali cu idei comuniste a crescut constant, precum Chen Tanqiu, Zhou Enlai, Chen Duxiu și alții, care au apreciat treptat puterea marxismului. Aceasta a promovat sinicizarea marxismului și a oferit o bază pentru nașterea PCC și a socialismului cu caracteristici chinezești.

Kuomintang (KMT), condus de Sun Yat-sen, a creat un nou guvern la Guangzhou pentru a rivaliza cu domnii războiului care au condus peste mari zone din China și au împiedicat formarea unui guvern central solid. După ce eforturile lui Sun de a obține ajutor din partea țărilor occidentale au fost ignorate, a apelat la Uniunea Sovietică . În 1923, Sun și reprezentantul sovietic Adolph Joffe la Shanghai au promis asistență sovietică pentru unificarea Chinei în Manifestul Sun-Joffe, o declarație de cooperare între Comintern, KMT și PCC. Agentul Komintern Mihail Borodin a sosit în 1923 pentru a ajuta la reorganizarea și consolidarea atât a PCC, cât și a KMT, pe linia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. PCC, care a fost inițial un grup de studiu, și KMT au format împreună Primul Front Unit.

În 1923, Sun l-a trimis pe Chiang Kai-shek, unul dintre locotenenții săi, pentru câteva luni de studii militare și politice la Moscova. Chiang a devenit apoi șeful Academiei Militare Whampoa care a antrenat următoarea generație de lideri militari. Sovieticii au furnizat academiei material didactic, organizare și echipament, inclusiv muniție. Ei au oferit, de asemenea, educație în multe dintre tehnicile de mobilizare în masă. Cu acest ajutor, Sun a ridicat o „armata de partid” dedicată, cu care spera să-i învingă militar pe căpetenii războiului. Membrii PCC au fost de asemenea prezenți în academie și mulți dintre ei au devenit instructori, inclusiv Zhou Enlai, care a fost numit instructor politic.

Membrii comuniștilor li s-a permis să se alăture KMT în mod individual. PCC în sine era încă mic la acea vreme, având un număr de 300 de membri în 1922 și doar 1.500 până în 1925. În 1923, KMT avea 50.000 de membri.

În 1926, au existat trei coaliții majore de conducători războinici în toată China, care erau ostili guvernului KMT din Guangzhou. Forțele lui Wu Peifu au ocupat nordul provinciilor Hunan, Hubei și Henan. Coaliția lui Sun Chuanfang controla provinciile Fujian, Zhejiang, Jiangsu, Anhui și Jiangxi. Cea mai puternică coaliție, condusă de Zhang Zuolin, pe atunci șef al guvernului Beiyang și al clicei Fengtian, controla Manciuria, Shandong și Zhili. Pentru a face față Expediției de Nord, Zhang Zuolin a adunat în cele din urmă „Armata Națională de Pacificare”, o alianță a lorzilor războiului din nordul Chinei.

Lovitura de stat din Canton din 20 martie 1926, cunoscută și sub numele de Incidentul Zhongshan sau Incidentul din 20 martie, a fost o epurare a elementelor comuniste ale armatei naționaliste din Guangzhou întreprinsă de Chiang Kai-shek. Incidentul a solidificat puterea lui Chiang imediat înainte de succesul Expediției de Nord, transformându-l în liderul suprem al țării.

Expediția de Nord a fost o campanie militară lansată de Armata Națională Revoluționară (NRA) a Kuomintangului (KMT), cunoscută și sub numele de „Partidul Naționalist Chinez”, împotriva guvernului Beiyang și a altor conducători de război regionali în 1926. Scopul campaniei a fost pentru a reuni China, care devenise fragmentată în urma Revoluției din 1911. Expediția a fost condusă de generalisim Chiang Kai-shek și a fost împărțită în două faze. Prima fază s-a încheiat cu o divizare politică din 1927 între două facțiuni ale KMT: fracțiunea de dreapta Nanjing, condusă de Chiang, și facțiunea de stânga din Wuhan, condusă de Wang Jingwei. Diviziunea a fost parțial motivată de Masacrul comuniștilor din Shanghai de la Chiang din cadrul KMT, care a marcat sfârșitul Primului Front Unit. În efortul de a remedia această schismă, Chiang Kai-shek a demisionat din funcția de comandant al NRA în august 1927 și a plecat în exil în Japonia.

A doua fază a expediției a început în ianuarie 1928, când Chiang a reluat comanda. Până în aprilie 1928, forțele naționaliste înaintaseră spre râul Galben. Cu ajutorul lorzilor aliați, inclusiv Yan Xishan și Feng Yuxiang, forțele naționaliste au asigurat o serie de victorii decisive împotriva Armatei Beiyang. Pe măsură ce se apropiau de Beijing, Zhang Zuolin, liderul clicei Fengtian din Manciuria, a fost forțat să fugă și a fost asasinat la scurt timp după aceea de japonezi. Fiul său, Zhang Xueliang, a preluat funcția de lider al clicii Fengtian, iar în decembrie 1928, a anunțat că Manciuria va accepta autoritatea guvernului naționalist din Nanjing. Cu ultima parte a Chinei sub controlul KMT, Expediția de Nord s-a încheiat cu succes și China a fost reunificată, anuntând începutul deceniului Nanjing.

Incidentul de la Nanking a avut loc în martie 1927, în timpul capturarii Nanjingului (pe atunci Nanking) de către Armata Națională Revoluționară (NRA) în Expediția lor de Nord. Navele de război străine au bombardat orașul pentru a-i apăra pe rezidenții străini împotriva revoltelor și jafurilor. În luptă au fost implicate mai multe nave, inclusiv nave ale Marinei Regale și ale Marinei Statelor Unite. Marini și marinari au fost, de asemenea, debarcați pentru operațiuni de salvare, inclusiv aproximativ 140 de forțe olandeze. Atât soldații naționaliști, cât și cei comuniști din cadrul ANR au participat la revoltele și jefuirea proprietăților străine din Nanjing.

Masacrul de la Shanghai din 12 aprilie 1927, Epurarea din 12 aprilie sau Incidentul din 12 aprilie, așa cum este cunoscut în mod obișnuit în China, a fost suprimarea violentă a organizațiilor Partidului Comunist Chinez (PCC) și a elementelor de stânga din Shanghai de către forțele care îl susțineau pe generalul Chiang Kai-shek. și facțiunile conservatoare din Kuomintang (Partidul Naționalist Chinez sau KMT). Între 12 și 14 aprilie, sute de comuniști din Shanghai au fost arestați și uciși la ordinul lui Chiang. Teroarea Albă care a urmat i-a devastat pe comuniști și doar 10.000 din 60.000 de membri de partid au supraviețuit.

În urma incidentului, elementele conservatoare ale KMT au efectuat o epurare la scară largă a comuniștilor în toate zonele aflate sub controlul lor, iar suprimarea violentă a avut loc în Guangzhou și Changsha. Epurarea a dus la o scindare deschisă între facțiunile de stânga și cele de dreapta din KMT, Chiang Kai-shek stabilindu-se ca lider al fracțiunii de dreapta cu sediul la Nanjing, în opoziție cu guvernul KMT de stânga inițial. cu sediul în Wuhan, care era condus de Wang Jingwei.

Până la 15 iulie 1927, regimul de la Wuhan i-a expulzat pe comuniștii din rândurile sale, punând capăt efectiv Primului Front Unit, o alianță de lucru atât a KMT, cât și a PCC sub tutela agenților Komintern. Pentru restul anului 1927, PCC avea să lupte pentru a recâștiga puterea, demarând Răscoala Recoltei de Toamnă. Odată cu eșecul și zdrobirea Revoltei Guangzhou de la Guangzhou, puterea comuniștilor a fost în mare măsură diminuată, neputând lansa o altă ofensivă urbană majoră.

Incidentul din 15 iulie a avut loc pe 15 iulie 1927. În urma tensiunilor tot mai mari din coaliția dintre guvernul KMT din Wuhan și PCC și sub presiunea guvernului naționalist rival condus de Chiang Kai-shek din Nanjing, liderul Wuhan Wang Jingwei a ordonat o epurare. a comuniștilor din guvernul său din iulie 1927.

Revolta Nanchang a fost prima angajament majoră a Partidului Naționalist din China-Partidul Comunist Chinez din Războiul Civil Chinez, început de comuniștii chinezi pentru a contracara masacrul de la Shanghai din 1927 de către Kuomintang. Forțele militare din Nanchang, sub conducerea lui He Long și Zhou Enlai, s-au răzvrătit în încercarea de a prelua controlul orașului după încheierea primei alianțe Kuomintang-comunist. Forțele comuniste au ocupat cu succes Nanchang și au scăpat de asediul forțelor Kuomintang până la 5 august, retrăgându-se în Munții Jinggang din vestul Jiangxi. Mai târziu, 1 august a fost considerată aniversarea înființării Armatei Populare de Eliberare (PLA) și a primei acțiuni luptate împotriva Kuomintangului și a Armatei Naționale Revoluționare (ANR).

Revolta din recolta de toamnă a fost o insurecție care a avut loc în provinciile Hunan și Kiangsi (Jiangxi) din China, la 7 septembrie 1927, condusă de Mao Tse-tung, care a înființat un sovietic Hunan de scurtă durată. După succesul inițial, revolta a fost înăbușită cu brutalitate. Mao a continuat să creadă în strategia rurală, dar a concluzionat că va fi necesară formarea unei armate de partid.

La 11 decembrie 1927, conducerea politică a PCC a ordonat ca aproximativ 20.000 de soldați și muncitori înarmați de înclinare comunistă să organizeze o „Gărdă Roșie” și să preia Guangzhou. Revolta a avut loc în ciuda obiecțiilor puternice ale comandanților militari comuniști, deoarece comuniștii erau prost înarmați - doar 2.000 dintre insurgenți aveau puști. Cu toate acestea, forțele rebele au capturat cea mai mare parte a orașului în câteva ore folosind elementul surpriză, în ciuda unui avantaj numeric și tehnic uriaș deținut de trupele guvernamentale. După acest succes inițial pentru comuniști, totuși, cei 15.000 de trupe ale Armatei Naționale Revoluționare (ANR) din zonă s-au mutat în oraș și au început să-i împingă pe insurgenți. După ce încă cinci divizii ANR au ajuns în Guangzhou, revolta a fost rapid zdrobită. Insurgenții au suferit pierderi grele, în timp ce supraviețuitorii au fost nevoiți să fugă din oraș sau să se ascundă. Comintern-ul, în special Neumann, a fost acuzat mai târziu pentru că a insistat că comuniștii trebuie să țină Guangzhou cu orice preț. Zhang Tailei, principalul organizator al Gărzii Roșii, a fost ucis într-o ambuscadă când se întorcea de la o întâlnire. Preluarea a fost dizolvată în dimineața devreme a zilei de 13 decembrie 1927.

În epurările rezultate, mulți tineri comuniști au fost executați, iar Sovietul Guangzhou a devenit cunoscut drept „Comuna Cantonului”, „Comuna Guangzhou” sau „Comuna Parisului de Est”; a durat doar o perioadă scurtă de timp cu costul a peste 5.700 de comuniști morți și un număr egal de dispăruți. Pe 13 decembrie, în jurul orei 20.00, consulatul sovietic din Guangzhou a fost înconjurat și tot personalul său a fost arestat. În accident au fost uciși diplomații consulatului Ukolov, Ivanov și alții. Ye Ting, comandantul militar, a fost țap ispășitor, epurat și învinuit pentru eșec, în ciuda faptului că dezavantajele evidente ale forței comuniste au fost cauza principală a înfrângerii, așa cum au subliniat în mod corect Ye Ting și alți comandanți militari. În ciuda faptului că a fost a treia revoltă eșuată din 1927 și a redus moralul comuniștilor, a încurajat noi revolte în toată China.

Acum existau trei capitale în China: capitala republicii recunoscută la nivel internațional la Beijing, PCC și KMT de stânga la Wuhan și regimul KMT de dreapta la Nanjing, care va rămâne capitala KMT pentru următorul deceniu. Acesta a marcat începutul unei lupte armate de zece ani, cunoscută în China continentală drept „Războiul civil de zece ani”, care s-a încheiat cu Incidentul de la Xi'an, când Chiang Kai-shek a fost forțat să formeze Al Doilea Front Unit împotriva forțelor invadatoare din Imperiul Japoniei.

Incidentul Jinan a început ca o dispută din 3 mai 1928 între Armata Națională Revoluționară (NRA) a lui Chiang Kai-shek și soldații și civilii japonezi în Jinan, capitala provinciei Shandong din China, care apoi a escaladat într-un conflict armat între NRA și Imperialul. Armata japoneză. Soldații japonezi au fost dislocați în provincia Shandong pentru a proteja interesele comerciale japoneze în provincie, care erau amenințate de avansul Expediției de Nord a lui Chiang pentru a reuni China sub un guvern Kuomintang. Când NRA s-a apropiat de Jinan, armata Sun Chuanfang, aliniată de guvernul Beiyang, s-a retras din zonă, permițând capturarea pașnică a orașului de către NRA. Forțele NRA au reușit inițial să coexiste cu trupele japoneze staționate în jurul consulatului și al afacerilor japoneze, iar Chiang Kai-shek a sosit pentru a negocia retragerea lor pe 2 mai. Această pace a fost ruptă în dimineața următoare, însă, când o dispută între chinezi și japonezi a dus la moartea a 13-16 civili japonezi. Conflictul rezultat a dus la mii de victime din partea NRA, care a fugit din zonă pentru a continua spre nord, spre Beijing, și a lăsat orașul sub ocupație japoneză până în martie 1929.

O hartă a mișcărilor de trupe în perioada premergătoare incidentului Jinan, aprilie-mai 1928. © Goran tek-en

Incidentul de la Huanggutun a fost asasinarea domnului război fengtian și generalisim al guvernului militar al Chinei Zhang Zuolin, lângă Shenyang, la 4 iunie 1928. Zhang a fost ucis când trenul său personal a fost distrus de o explozie la Gara Huanggutun care fusese complotată și comisă. de către Armata Kwantung a Armatei Imperiale Japoneze. Moartea lui Zhang a avut rezultate nedorite pentru Imperiul Japoniei, care sperase să-și promoveze interesele în Manciuria la sfârșitul erei Warlords, iar incidentul a fost ascuns drept „Un anume incident important în Manciuria” în Japonia. Incidentul a întârziat invazia japoneză din Manciuria timp de câțiva ani, până la incidentul Mukden din 1931.

Tânărul Zhang, pentru a evita orice conflict cu Japonia și haosul care i-ar putea provoca pe japonezi într-un răspuns militar, nu a acuzat direct Japonia de complicitate la uciderea tatălui său, ci a dus în liniște o politică de reconciliere cu guvernul naționalist din Chiang Kai. shek, care l-a lăsat drept conducătorul recunoscut al Manciuriei în locul lui Yang Yuting. Asasinarea a slăbit astfel considerabil poziția politică a Japoniei în Manciuria.

În aprilie 1928, Chiang Kai-shek a continuat cu a doua expediție nordică și se apropia de Beijing la sfârșitul lunii mai. Guvernul Beiyang din Beijing a fost forțat să se dizolve ca urmare; Zhang Zuolin a abandonat Beijingul pentru a se întoarce în Manciuria și a fost asasinat în incidentul Huanggutun de armata japoneză Kwantung. Imediat după moartea lui Zhang Zuolin, Zhang Xueliang s-a întors la Shenyang pentru a succeda postul tatălui său. La 1 iulie a anunțat un armistițiu cu Armata Națională Revoluționară și a proclamat că nu va interveni în reunificare. Japonezii au fost nemulțumiți de mișcare și i-au cerut lui Zhang să proclame independența Manciuriei. El a refuzat cererea japoneză și a continuat cu chestiunile de unificare. Pe 3 iulie, Chiang Kai-shek a sosit la Beijing și s-a întâlnit cu reprezentantul clicei Fengtian pentru a discuta despre o înțelegere pașnică. Această negociere a reflectat conflictul dintre SUA și Japonia asupra sferei ei de influență în China, deoarece SUA au sprijinit Chiang Kai-shek unificarea Manciuriei. Sub presiunea SUA și a Marii Britanii, Japonia a fost izolată diplomatic în această problemă. Pe 29 decembrie, Zhang Xueliang a anunțat înlocuirea tuturor steagurilor din Manciuria și a acceptat jurisdicția guvernului naționalist. Două zile mai târziu, guvernul naționalist l-a numit pe Zhang comandant al Armatei de Nord-Est. China a fost reunificată simbolic în acest moment.

Războiul din Câmpia Centrală a fost o serie de campanii militare din 1929 și 1930 care au constituit un război civil chinez între guvernul naționalist Kuomintang din Nanjing condus de generalisim Chiang Kai-shek și câțiva comandanți militari regionali și conducători de război care au fost foști aliați ai Chiangului. După ce Expediția de Nord s-a încheiat în 1928, Yan Xishan, Feng Yuxiang, Li Zongren și Zhang Fakui au rupt relațiile cu Chiang la scurt timp după o conferință de demilitarizare din 1929 și împreună au format o coaliție anti-Chiang pentru a contesta în mod deschis legitimitatea guvernului de la Nanjing. . Războiul a fost cel mai mare conflict din epoca Warlords, purtat în Henan, Shandong, Anhui și în alte zone din Câmpiile Centrale din China, implicând 300.000 de soldați din Nanjing și 700.000 de soldați din coaliție.

Războiul din Câmpiile Centrale a fost cel mai mare conflict armat din China de la încheierea expediției de Nord în 1928. Conflictele s-au răspândit în mai multe provincii din China, implicând diferiți comandanți regionali cu forțe combinate de peste un milion. În timp ce guvernul naționalist din Nanjing a ieșit învingător, conflictul a fost costisitor din punct de vedere financiar, ceea ce a avut o influență negativă asupra campaniilor ulterioare de încercuire asupra Partidului Comunist Chinez. După intrarea Armatei de Nord-Est în China centrală, apărarea Manciuriei a fost semnificativ slăbită, ceea ce a dus indirect la agresiunea japoneză în incidentul Mukden.

În 1930, Războiul Câmpiei Centrale a izbucnit ca un conflict intern al KMT. A fost lansat de Feng Yuxiang, Yan Xishan și Wang Jingwei. Atenția a fost îndreptată spre dezrădăcinarea buzunarelor rămase de activitate comunistă într-o serie de cinci campanii de încercuire.

Prima campanie de încercuire împotriva sovieticului Hubei-Henan-Anhui a fost o campanie de încercuire lansată de guvernul naționalist chinez, cu scopul de a distruge sovietul comunist Hubei-Henan-Anhui și Armata sa roșie chineză în regiunea locală. Ia răspuns prima campanie de contraîncercuire a comuniștilor la Sovietul Hubei–Henan–Anhui, în care Armata Roșie chineză locală și-a apărat cu succes republica sovietică din regiunea de graniță a provinciilor Hubei, Henan și Anhui împotriva atacurilor naționaliste din noiembrie. 1930 până la 9 martie 1931.

După înfrângerea lor în prima campanie de încercuire împotriva Sovietului Honghu la începutul lunii februarie 1931 și retragerea forțată ulterioară pentru a se regrupa, forțele naționaliste au lansat cea de-a doua campanie de încercuire împotriva bazei comuniste din Honghu la 1 martie 1931. Naționaliștii credeau că comuniștii lor slab aprovizionați inamicul nu ar avea suficient timp pentru a-și reveni din luptele anterioare din ultima campanie de încercuire și nu trebuie să aștepte prea mult pentru a oferi mai multe ori inamicul lor comunist. Comandantul-șef naționalist a fost același în prima campanie de încercuire împotriva sovieticului Honghu, comandantul Armatei a 10-a Xu Yuanquan, a cărui Armată a 10-a nu a fost dislocată direct în campanie, ci, în schimb, s-a desfășurat la o anumită distanță de câmpul de luptă, deoarece rezerva strategica. Greutatea luptei urma să fie dusă în mare parte de trupe ale lorzilor de război regionali care erau nominal sub comanda lui Chiang Kai-shek.

Comuniștii nu s-au bucurat de victoria obținută în prima campanie de încercuire împotriva sovietului Honghu, deoarece erau pe deplin conștienți că retragerea naționalistă era doar temporară și era doar o chestiune de timp până când naționaliștii își reia atacul asupra sovietului Honghu. Pentru a pregăti mai bine apărarea bazei lor împotriva noului val de atacuri naționaliste iminente care începuse deja, comuniștii și-au restructurat organizația în Honghu Soviet. Această restructurare a aparatului partidului comunist s-a dovedit a fi catastrofală mai târziu, când Xià Xī a efectuat epurări uriașe în rândurile comuniste locale, rezultând în cauza mai multor daune decât acțiunile militare întreprinse de inamicul lor naționalist.

Armata Roșie Chineză locală și-a apărat cu succes republica sovietică din regiunea Honghu împotriva atacurilor naționaliste de la 1 martie 1931 până la începutul lunii iunie 1931.

A treia campanie de încercuire împotriva sovieticului Honghu a fost o campanie de încercuire lansată de guvernul naționalist chinez, care avea scopul de a distruge sovietul comunist Honghu și Armata sa roșie chineză în regiunea locală. Ia răspuns a treia campanie de contra-încercuire a comuniștilor de la Honghu Soviet, în care Armata Roșie chineză locală și-a apărat cu succes republica lor sovietică din sudul Hubei și provinciile de nord Hunan împotriva atacurilor naționaliste de la începutul lunii septembrie 1931 până la 30 mai 1932.

Incidentul Mukden sau Incidentul Manciurian a fost un eveniment fals flag organizat de personalul militar japonez ca pretext pentru invazia japoneză din Manciuria din 1931. La 18 septembrie 1931, locotenentul Suemori Kawamoto din Unitatea Garnizoană Independentă a Regimentului 29 de Infanterie Japonez a detonat un cantitate mică de dinamită aproape de o linie de cale ferată deținută de calea ferată din Manciuria de Sud din Japonia, lângă Mukden (acum Shenyang). Explozia a fost atât de slabă încât nu a reușit să distrugă șina și un tren a trecut peste ea câteva minute mai târziu. Armata Imperială Japoneză ia acuzat pe dizidenții chinezi de acest act și a răspuns cu o invazie completă care a dus la ocuparea Manciuriei, în care Japonia și-a stabilit statul marionetă Manchukuo șase luni mai târziu. Înșelăciunea a fost dezvăluită de Raportul Lytton din 1932, ducând Japonia la izolarea diplomatică și la retragerea sa din martie 1933 din Liga Națiunilor.

Armata Kwantung aImperiului Japoniei a invadat Manciuria la 18 septembrie 1931, imediat după incidentul de la Mukden. La sfârșitul războiului, în februarie 1932, japonezii au înființat statul marionetă Manchukuo. Ocuparea lor a durat până la succesul Uniunii Sovietice și Mongoliei cu Operațiunea Ofensivă Strategică Manciuriană la mijlocul lui august 1945, spre sfârșitul celui de- al Doilea Război Mondial .

Zona de cale ferată Manciuria de Sud și Peninsula Coreeană au fost sub controlul Imperiului Japonez încă de la războiul ruso-japonez din 1904–1905. Industrializarea și militarizarea în curs a Japoniei au asigurat dependența crescândă a acestora de importurile de petrol și metale din SUA. Sancțiunile SUA care au împiedicat comerțul cu Statele Unite (care ocupaseră Filipine în aceeași perioadă) au avut ca rezultat Japonia să-și continue expansiunea pe teritoriul Chinei și al Asiei de Sud-Est. Invazia Manciuriei sau Incidentul Podului Marco Polo din 7 iulie 1937 sunt uneori citate ca date alternative de începere pentru al Doilea Război Mondial, în contrast cu data mai frecvent acceptată de 1 septembrie 1939.

A patra campanie de încercuire a avut ca scop distrugerea sovieticului comunist Hubei-Henan-Anhui și a Armatei sale roșii chineze în regiunea locală. Forța naționalistă locală a învins Armata Roșie Chineză locală și a depășit republica lor sovietică în regiunea de graniță din provinciile Hubei, Henan și Anhui de la începutul lunii iulie 1932 până la 12 octombrie 1932. Cu toate acestea, victoria naționalistă a fost incompletă, deoarece și ei au încheiat campania. la începutul jubilării lor, ducând la evadarea cea mai mare parte a forței comuniste și a stabilit o altă bază comunistă în regiunea de graniță a provinciilor Sichuan și Shaanxi. Mai mult decât atât, forța comunistă locală rămasă a Sovietului Hubei-Henan-Anhui a reconstruit și republica sovietică locală, profitând de retragerea naționalistă timpurie și, ca urmare, naționaliștii au fost nevoiți să lanseze o altă campanie de încercuire mai târziu pentru a repeta din nou efortul.

La sfârșitul anului 1934, Chiang a lansat o a cincea campanie care a implicat încercuirea sistematică a regiunii sovietice Jiangxi cu blocuri fortificate. Strategia blockhouse a fost concepută și implementată parțial de consilierii naziști nou angajați. Spre deosebire de campaniile anterioare în care au pătruns adânc într-o singură lovitură, de data aceasta trupele KMT au construit cu răbdare blocuri, fiecare separate de aproximativ opt kilometri, pentru a înconjura zonele comuniste și a le tăia proviziile și sursele de hrană.

În octombrie 1934, PCC a profitat de golurile din inelul blocurilor și a ieșit din încercuire. Armatele războinice au fost reticente în a contesta forțele comuniste de teamă să nu-și piardă propriii oameni și nu au urmărit PCC cu multă fervoare. În plus, principalele forțe KMT au fost preocupate de anihilarea armatei lui Zhang Guotao, care era mult mai mare decât a lui Mao. Retragerea militară masivă a forțelor comuniste a durat un an și a acoperit ceea ce Mao a estimat la 12.500 km; a devenit cunoscut drept Marșul Lun.

Marșul Lun a fost o retragere militară întreprinsă de Armata Roșie a Partidului Comunist Chinez (PCC), precursorul Armatei de Eliberare a Poporului, pentru a evita urmărirea Armatei Naționale a Partidului Naționalist Chinez (CNP/KMT). Cu toate acestea, cea mai faimoasă a început în provincia Jiangxi (Jiangxi) în octombrie 1934 și s-a încheiat în provincia Shaanxi în octombrie 1935. Armata I Front a Republicii Sovietice Chineze, condusă de o comisie militară fără experiență, a fost în pragul anihilării de către Trupele generalisimului Chiang Kai-shek în fortăreața lor din provincia Jiangxi. PCC, sub comanda eventuală a lui Mao Zedong și Zhou Enlai, a scăpat într-o retragere în cerc spre vest și nord, care a parcurs peste 9.000 km în 370 de zile. Traseul a trecut prin unele dintre cele mai dificile terenuri din vestul Chinei, călătorind spre vest, apoi spre nord, până la Shaanxi.

În octombrie 1935, armata lui Mao a ajuns în provincia Shaanxi și s-a alăturat acolo forțelor comuniste locale, conduse de Liu Zhidan, Gao Gang și Xu Haidong, care stabiliseră deja o bază sovietică în nordul Shaanxi. Rămășițele Armatei a Patra Roșii a lui Zhang s-au alăturat în cele din urmă lui Mao în Shaanxi, dar cu armata sa distrusă, Zhang, chiar și ca membru fondator al PCC, nu a reușit niciodată să conteste autoritatea lui Mao. După o expediție de aproape un an, Armata a Doua Roșie a ajuns la Bao'an (Shaanxi) pe 22 octombrie 1936, cunoscută în China drept „uniunea celor trei armate”, și la sfârșitul Marșului Lun.

Pe tot parcursul, armata comunistă a confiscat proprietăți și arme de la stăpânii și moșierii locali, în timp ce recruta țărani și săraci. Cu toate acestea, doar aproximativ 8.000 de soldați sub comanda lui Mao, Armata Primului Front, au ajuns în cele din urmă la destinația finală Yan'an în 1935. Dintre aceștia, mai puțin de 7.000 erau printre cei 100.000 de soldați inițiali care au început marșul. O varietate de factori au contribuit la pierderi, inclusiv oboseala, foamea și frigul, boala, dezertarea și victimele militare. În timpul retragerii, numărul de membri ai partidului a scăzut de la 300.000 la aproximativ 40.000.

În noiembrie 1935, la scurt timp după stabilirea în nordul Shaanxi, Mao a preluat oficial poziția de conducere a lui Zhou Enlai în Armata Roșie. În urma unei remanieri majore a rolurilor oficiale, Mao a devenit președintele Comisiei militare, cu Zhou și Deng Xiaoping ca vicepreședinți. (După ce Zhang Gutao a ajuns în Shaanxi, Deng a fost înlocuit de Zhang). Acest lucru a marcat poziția lui Mao ca lider preeminent al partidului, cu Zhou pe o poziție a doua după Mao. Atât Mao, cât și Zhou și-au păstrat pozițiile până la moartea lor, în 1976.

Deși costisitor, Marșul Lun a oferit PCC-ului izolarea de care avea nevoie, permițând armatei sale să se recupereze și să se reconstruiască în nord. De asemenea, a fost vital pentru a ajuta PCC să câștige o reputație pozitivă în rândul țăranilor, datorită hotărârii și dăruirii participanților supraviețuitori la Marșul Lun. În plus, politicile ordonate de Mao pentru ca toți soldații să le urmeze, Cele Opt Puncte de Atenție, au instruit armata să trateze țăranii cu respect și să plătească echitabil, mai degrabă decât să confisque, orice bunuri, în ciuda nevoii disperate de alimente și provizii. Această politică a câștigat sprijin pentru comuniști în rândul țăranilor rurali.

Marșul Lun a consolidat statutul lui Mao de lider incontestabil al PCC, deși el nu a devenit oficial președinte de partid până în 1943. Alți supraviețuitori ai Marșului au devenit, de asemenea, lideri proeminenți de partid până în anii 1990, inclusiv Zhu De, Lin Biao, Liu Shaoqi, Dong Biwu, Ye Jianying, Li Xiannian, Yang Shangkun, Zhou Enlai și Deng Xiaoping.

Conferința de la Zunyi a fost o întâlnire a Partidului Comunist Chinez (PCC) în ianuarie 1935, în timpul Marșului Lung. Această întâlnire a implicat o luptă pentru putere între conducerea lui Bo Gu și Otto Braun și opoziția condusă de Mao Zedong.

Agenda principală a acestei conferințe a fost să examineze eșecul Partidului în regiunea Jiangxi și să analizeze opțiunile disponibile acum. Bo Gu a fost primul care a vorbit cu un raport general. El a recunoscut că strategia folosită în Jiangxi a eșuat, fără să-și asume vreo vină. El a susținut că lipsa succesului nu se datorează unei planificări proaste. În continuare, Zhou a dat un raport despre situația militară într-un stil de scuze. Spre deosebire de Bo, el a recunoscut că au fost făcute greșeli. Apoi, Zhang Wentian i-a condamnat pe lideri pentru dezastrul din Jiangxi într-o cuvântare lungă și critică. Acest lucru a fost susținut de Mao și Wang. Distanța comparativă a lui Mao față de putere în ultimii doi ani l-a lăsat fără vină pentru eșecurile recente și într-o poziție puternică de a ataca conducerea.

Mao a insistat că Bo Gu și Otto Braun au făcut greșeli militare fundamentale folosind tactici de apărare pură, mai degrabă decât să inițieze un război mai mobil. Susținătorii lui Mao au câștigat avânt în timpul întâlnirii și Zhou Enlai sa mutat în cele din urmă să-l susțină pe Mao. Sub principiul democrației pentru majoritate, secretariatul Comitetului Central și al Revoluției Centrale și al Comitetului Militar al PCC au fost realeși. Bo și Braun au fost retrogradați în timp ce Zhou și-a menținut poziția, acum împărțind comanda militară cu Zhu De. Zhang Wentian a preluat poziția anterioară a lui Bo, în timp ce Mao s-a alăturat din nou Comitetului Central.

Conferința de la Zunyi a confirmat că PCC ar trebui să se îndepărteze de cei 28 de bolșevici și să se îndrepte spre Mao. Ar putea fi văzută ca o victorie pentru acei vechi membri PCC care își aveau rădăcinile în China și, dimpotrivă, a fost o mare pierdere pentru acei membri PCC precum cei 28 de bolșevici care studiaseră la Moscova și fuseseră antrenați de Komintern. și Uniunea Sovietică și ar putea fi considerate protejați sau agenți ai Komintern în consecință. După Conferința de la Zunyi, influența și implicarea Comintern-ului în afacerile PCC a fost mult redusă.

Chiang Kai-shek, liderul guvernului naționalist din China, a fost reținut de generalii săi subordonați Chang Hsüeh-liang (Zhang Xueliang) și Yang Hucheng, pentru a forța Partidul Naționalist Chinez (Kuomintang sau KMT) de guvernământ să-și schimbe politicile în ceea ce privește Imperiul Japoniei și Partidul Comunist Chinez (PCC). Înainte de incident, Chiang Kai-shek a urmat o strategie de „întâi pacificare internă, apoi rezistență externă” care a presupus eliminarea PCC și liniștirea Japoniei pentru a acorda timp pentru modernizarea China și armata ei. După incident, Chiang s-a aliniat cu comuniștii împotriva japonezilor. Cu toate acestea, până la sosirea Chiang la Xi'an, pe 4 decembrie 1936, negocierile pentru un front unit erau în lucru de doi ani. Criza s-a încheiat după două săptămâni de negocieri, în care Chiang a fost în cele din urmă eliberat și returnat la Nanjing, însoțit de Zhang. Chiang a fost de acord să pună capăt războiului civil în curs împotriva PCC și a început să se pregătească activ pentru războiul iminent cu Japonia.

Al Doilea Front Unit a fost alianța dintre Kuomintang (KMT) și Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru a rezista invaziei japoneze a Chinei în timpul celui de-al doilea război chino-japonez, care a suspendat războiul civil chinez din 1937 până în 1945.

Ca urmare a armistițiului dintre KMT și PCC, Armata Roșie a fost reorganizată în Noua Armată a IV-a și Armata a VIII-a de Rută, care au fost plasate sub comanda Armatei Naționale Revoluționare. PCC a fost de acord să accepte conducerea lui Chiang Kai-shek și a început să primească sprijin financiar din partea guvernului central condus de KMT. În acord cu KMT, au fost create regiunea de graniță Shaan-Gan-Ning și regiunea de graniță Jin-Cha-Ji. Erau controlați de PCC.

După începerea războiului pe scară largă între China și Japonia, forțele comuniștilor au luptat în alianță cu forțele KMT în timpul bătăliei de la Taiyuan, iar punctul culminant al cooperării lor a venit în 1938, în timpul bătăliei de la Wuhan.

Cu toate acestea, supunerea comuniștilor la lanțul de comandă al Armatei Naționale Revoluționare a fost doar de nume. Comuniștii au acționat independent și nu i-au implicat aproape niciodată pe japonezi în bătălii convenționale. Nivelul real de coordonare dintre PCC și KMT în timpul celui de-al doilea război chino-japonez a fost minim.

Al doilea război chino-japonez a fost un conflict militar care a fost purtat în primul rând întreRepublica Chineză șiImperiul Japoniei . Războiul a alcătuit teatrul chinez al Teatrului Pacific al celui de-al Doilea Război Mondial. Unii istorici chinezi cred că invazia japoneză din Manciuria din 18 septembrie 1931 marchează începutul războiului. Acest război la scară largă dintre chinezi și Imperiul Japoniei este adesea privit drept începutul celui de- al Doilea Război Mondial în Asia.

Harta Dadao 1939. © Bamse

China a luptat cu Japonia cu ajutorul Germaniei naziste , Uniunii Sovietice , Regatului Unit si Statelor Unite . După atacurile japoneze din Malaya și Pearl Harbor din 1941, războiul a fuzionat cu alte conflicte care sunt, în general, clasificate în acele conflicte din al Doilea Război Mondial ca un sector major cunoscut sub numele de China Burma India Theatre.

În urma incidentului podului Marco Polo, japonezii au obținut victorii majore, cucerind Beijing, Shanghai și capitala chineză Nanjing în 1937, care a dus la violul Nanjing. După ce nu a reușit să-i oprească pe japonezi în bătălia de la Wuhan, guvernul central chinez a fost mutat la Chongqing (Chungking) în interiorul chinez. În urma Tratatului chino-sovietic din 1937, un sprijin material puternic a ajutat armata naționalistă a Chinei și forțele aeriene chineze să continue să exercite o rezistență puternică împotriva ofensivei japoneze. Până în 1939, după victoriile chineze în Changsha și Guangxi și cu liniile de comunicații ale Japoniei întinse adânc în interiorul chinez, războiul a ajuns într-un impas. În timp ce japonezii nu au reușit să învingă forțele Partidului Comunist Chinez (PCC) din Shaanxi, care au purtat o campanie de sabotaj și război de gherilă împotriva invadatorilor, ei au reușit în cele din urmă în bătălia de un an din Guangxi de Sud pentru a ocupa Nanning, care a întrerupt ultimul acces pe mare la capitala de război Chongqing. În timp ce Japonia conducea orașele mari, acestea nu aveau suficientă forță de muncă pentru a controla vastul peisaj rural al Chinei. În noiembrie 1939, forțele naționaliste chineze au lansat o ofensivă de iarnă pe scară largă, în timp ce în august 1940, forțele PCC au lansat o contraofensivă în centrul Chinei. Statele Unite au sprijinit China printr-o serie de boicoturi din ce în ce mai mari împotriva Japoniei, culminând cu întreruperea exporturilor de oțel și benzină în Japonia până în iunie 1941. În plus, mercenarii americani precum Flying Tigers au oferit un sprijin suplimentar Chinei în mod direct.

În decembrie 1941, Japonia a lansat un atac surpriză asupra Pearl Harbor și a declarat război Statelor Unite. Statele Unite au declarat război la rândul lor și și-au mărit fluxul de ajutoare către China – prin Legea Lend-Lease, Statele Unite au oferit Chinei un total de 1,6 miliarde de dolari (18,4 miliarde de dolari ajustați pentru inflație). Cu Birmania tăiată, a transportat material peste Himalaya. În 1944, Japonia a lansat Operațiunea Ichi-Go, invazia Henan și Changsha. Cu toate acestea, acest lucru nu a reușit să ducă la capitularea forțelor chineze. În 1945, Forța Expediționară Chineză și-a reluat înaintarea în Birmania și a finalizat Drumul Ledo care leagă India de China.

Incidentul Podului Marco Polo a fost o luptă din iulie 1937 între Armata Națională Revoluționară a Chinei și Armata Imperială Japoneză. De la invazia japoneză din Manciuria în 1931, au avut loc multe incidente mici de-a lungul liniei de cale ferată care leagă Beijingul de portul Tianjin, dar toate s-au diminuat. Cu această ocazie, un soldat japonez a lipsit temporar din unitatea sa de vizavi de Wanping, iar comandantul japonez a cerut dreptul de a percheziționa orașul pentru el. Când acest lucru a fost refuzat, alte unități de ambele părți au fost puse în alertă; odată cu creșterea tensiunii, armata chineză a tras asupra armatei japoneze, ceea ce a escaladat și mai mult situația, chiar dacă soldatul japonez dispărut se întorsese în liniile sale. Incidentul Podului Marco Polo este considerat în general începutul celui de-al doilea război chino-japonez și, probabil, cel de-al Doilea Război Mondial .

Noul Incident al Armatei a Patra este semnificativ ca sfârșitul cooperării reale dintre naționaliști și comuniști. Astăzi, istoricii ROC și RPC privesc diferit incidentul din Noua Armată a Patra. Din punctul de vedere al ROC, comuniștii au atacat primii și a fost o pedeapsă pentru insubordonarea comunistă; din punctul de vedere al RPC, a fost o trădare naționalistă.

Pe 5 ianuarie, forțele comuniste au fost înconjurate în comuna Maolin de o forță naționalistă de 80.000 condusă de Shangguan Yunxiang și au fost atacate câteva zile mai târziu. După zile de lupte, pierderi grele – inclusiv mulți muncitori civili care au ocupat personalul sediului politic al armatei – au fost cauzate Noii Armate a Patra din cauza numărului copleșitor de trupe naționaliste. Pe 13 ianuarie, Ye Ting, dorind să-și salveze oamenii, a mers la sediul lui Shangguan Yunxiang pentru a negocia termenii. La sosire, Ye a fost reținut. Comisarul politic al Noii Armate a Patra, Xiang Ying, a fost ucis și doar 2.000 de oameni, conduși de Huang Huoxing și Fu Qiutao, au reușit să izbucnească.

Chiang Kai-shek a ordonat desființarea Noii Armate a Patra pe 17 ianuarie și l-a trimis pe Ye Ting la un tribunal militar. Cu toate acestea, pe 20 ianuarie, Partidul Comunist Chinez din Yan'an a ordonat reorganizarea armatei. Chen Yi a fost noul comandant al armatei. Liu Shaoqi a fost comisarul politic. Noul cartier general era în Jiangsu, care era acum cartierul general pentru Noua Armată a Patra și Armata a Opta Rută. Împreună, au cuprins șapte divizii și o brigadă independentă, însumând peste 90.000 de militari.

Din cauza acestui incident, conform Partidului Comunist Chinez, Partidul Naționalist din China a fost criticat pentru că a creat lupte interne atunci când chinezii trebuiau să fie uniți împotriva japonezilor; Partidul Comunist Chinez, pe de altă parte, a fost văzut ca eroi în avangarda luptei împotriva trădării japoneze și naționaliste. Deși, în urma acestui incident, Partidul Comunist a pierdut posesia terenurilor de la sud de râul Yangtze, a atras sprijinul partidului din partea populației, care le-a întărit fundațiile la nord de râul Yangtze. Potrivit Partidului Naționalist, acest incident a fost o răzbunare pentru numeroasele ocazii de trădare și hărțuire din partea Noii Armate a IV-a.

Operațiunea Ichi-Go a fost o campanie a unei serii de bătălii majore între forțele Armatei Imperiale Japoneze și Armata Națională Revoluționară a Republicii Chineze, purtate din aprilie până în decembrie 1944. A constat în trei bătălii separate în provinciile chineze Henan, Hunan și Guangxi. Cele două obiective principale ale lui Ichi-go au fost să deschidă o rută terestră către Indochina Franceză și să cucerească baze aeriene din sud-estul Chinei, de unde bombardierii americani atacau patria și transportul japonez.

Strategia lui Chaing Kai-shek 1947. © Armata SUA

Invazia sovietică a Manciuria a început la 9 august 1945 odată cu invazia sovietică a statului marionetă japonez Manciukuo. A fost cea mai mare campanie a războiului sovieto-japonez din 1945, care a reluat ostilitățile dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste șiImperiul Japoniei după aproape șase ani de pace. Câștigurile sovietice pe continent au fost Manchukuo, Mengjiang (secțiunea de nord-est a Mongoliei Interioare actuale) și Coreea de Nord. Intrarea sovietică în război și înfrângerea Armatei Kwantung au fost un factor semnificativ în decizia guvernului japonez de a se preda necondiționat, deoarece a devenit evident că Uniunea Sovietică nu avea intenția de a acționa ca o terță parte în negocierea încetării ostilităților din termeni condiționali.

Această operațiune a distrus armata Kwantung în doar trei săptămâni și a lăsat URSS să ocupe toată Manciuria până la sfârșitul războiului într-un vid de putere total al forțelor locale chineze. În consecință, cei 700.000 de trupe japoneze staționate în regiune s-au predat. Mai târziu, în cursul anului, Chiang Kai-shek și-a dat seama că îi lipsesc resursele pentru a preveni preluarea PCC a Manciuriei după plecarea sovietică programată. Prin urmare, a încheiat o înțelegere cu sovieticii pentru a întârzia retragerea acestora până când a mutat în regiune suficienti oameni ai săi cei mai bine pregătiți și material modern. Cu toate acestea, sovieticii au refuzat permisiunea ca trupele naționaliste să-și traverseze teritoriul și au petrecut timpul suplimentar demontând în mod sistematic baza industrială extinsă din Manciuria (în valoare de până la 2 miliarde de dolari) și expediând-o înapoi în țara lor devastată de război.

Predarea Imperiului Japoniei în al Doilea Război Mondial a fost anunțată de împăratul Hirohito la 15 august și a fost semnată oficial la 2 septembrie 1945, punând capăt ostilităților războiului.

Campania Shangdang a fost o serie de bătălii purtate între trupele Armatei a 8-a Rută conduse de Liu Bocheng și trupele Kuomintang conduse de Yan Xishan (alias clica Jin) în ceea ce este acum provincia Shanxi, China. Campania a durat din 10 septembrie 1945 până în 12 octombrie 1945. Ca toate celelalte victorii ale comuniștilor chinezi în ciocnirile imediat după capitularea Japoniei imperiale în al Doilea Război Mondial , rezultatul acestei campanii a modificat cursul negocierilor de pace desfășurate la Chongqing din 28 august. 1945, până la 11 octombrie 1945, rezultând un rezultat mai favorabil pentru Mao Zedong și partidul.

Campania Shangdang a costat pe Kuomintang 13 divizii, totalizând peste 35.000 de soldați, peste 31.000 dintre cei 35.000 fiind capturați ca prizonieri de război de comuniști. Comuniștii au suferit peste 4.000 de victime, niciuna nu a fost capturată de naționaliști. Pe lângă faptul că a decimat forța naționalistă cu pierderi relativ ușoare, forța comunistă a obținut și o aprovizionare importantă de arme de care forța sa avea nevoie disperată, capturând 24 de arme de munte, peste 2.000 de mitraliere și peste 16.000 de puști, mitralieră și pistoale. . Campania a avut o importanță suplimentară pentru comuniști deoarece a fost prima campanie în care o forță comunistă a angrenat un inamic folosind tactici convenționale și a reușit, marcând o tranziție de la războiul de gherilă practicat în mod obișnuit de comuniști.

Pe plan politic, campania a fost un mare impuls pentru comuniști în negocierile lor la negocierile de pace de la Chongqing. Kuomintang-ul a suferit din cauza pierderii de teritoriu, trupe și materiale. Kuomintang-ul și-a pierdut fața în fața publicului chinez.

Acordul dublu al zecelea a fost un acord între Kuomintang (KMT) și Partidul Comunist Chinez (PCC), care a fost încheiat la 10 octombrie 1945 (Ziua dublei zece a Republicii Chineze) după 43 de zile de negocieri. Președintele PCC, Mao Zedong, și ambasadorul Statelor Unite în China, Patrick J. Hurley, au zburat împreună la Chungking pe 27 august 1945 pentru a începe negocierile. Rezultatul a fost că PCC a recunoscut KMT ca guvern legitim, în timp ce KMT a recunoscut, în schimb, PCC ca un partid de opoziție legitim. Campania Shangdang, care a început la 10 septembrie, sa încheiat la 12 octombrie, ca urmare a anunțării acordului.

Mișcarea de reformă funciară a fost o mișcare de masă condusă de liderul Partidului Comunist Chinez (PCC) Mao Zedong în timpul fazei târzii a Războiului Civil Chinez și a începutului Republicii Populare Chineze , care a realizat redistribuirea pământului către țărănime. Proprietarii li s-au confiscat terenurile și au fost supuși uciderilor în masă de către PCC și foștii chiriași, bilanțul estimat al morților variind de la sute de mii la milioane. Campania a avut ca rezultat ca sute de milioane de țărani să primească un teren pentru prima dată.

Directiva din 7 iulie din 1946 a declanșat optsprezece luni de conflict aprig în care toate proprietățile țăranilor bogați și proprietarilor de toate tipurile urmau să fie confiscate și redistribuite țăranilor săraci. Echipele de lucru de partid au mers rapid din sat în sat și au împărțit populația în moșieri, țărani bogați, mijlocii, săraci și fără pământ. Pentru că echipele de muncă nu au implicat sătenii în proces, țăranii bogați și mijlocii au revenit rapid la putere.

Reforma funciară a fost un factor decisiv în rezultatul războiului civil chinez. Milioane de țărani care au obținut pământ prin mișcare s-au alăturat Armatei de Eliberare a Poporului sau au asistat în rețelele sale logistice. Potrivit lui Chun Lin, succesul reformei funciare a însemnat că, la înființarea RPC în 1949, China putea susține în mod credibil că, pentru prima dată de la sfârșitul perioadei Qing , a reușit să hrănească o cincime din populația lumii cu doar 7 persoane. % din terenul cultivabil al lumii.

Până în 1953, reforma agrară a fost finalizată în China continentală, cu excepția Xinjiang, Tibet, Qinghai și Sichuan. Din 1953 încoace, PCC a început să implementeze proprietatea colectivă a terenurilor expropriate prin crearea „Cooperativelor de producție agricolă”, transferând drepturile de proprietate asupra terenului confiscat statului chinez. Fermierii au fost obligați să se alăture fermelor colective, care au fost grupate în comune populare cu drepturi de proprietate controlate central.

Până la sfârșitul celui de-al doilea război chino-japonez, puterea Partidului Comunist a crescut considerabil. Forța lor principală a crescut la 1,2 milioane de soldați, susținute cu o miliție suplimentară de 2 milioane, însumând 3,2 milioane de soldați. „Zona eliberată” lor din 1945 conținea 19 zone de bază, inclusiv un sfert din teritoriul țării și o treime din populația acesteia; aceasta a inclus multe orașe și orașe importante. Mai mult, Uniunea Sovietică a predat comuniștilor toate armele japoneze capturate și o cantitate substanțială din propriile lor provizii, care au primit și nord-estul Chinei de la sovietici.

În martie 1946, în ciuda solicitărilor repetate din partea Chiang, Armata Roșie sovietică sub comanda mareșalului Rodion Malinovsky a continuat să întârzie retragerea din Manciuria, în timp ce Malinovsky le-a spus în secret forțelor PCC să se mute în spatele lor, ceea ce a dus la un război pe scară largă pentru controlul Nord-Estului.

Deși generalul Marshall a declarat că nu cunoștea nicio dovadă că PCC a fost furnizat de Uniunea Sovietică, PCC a fost capabil să utilizeze un număr mare de arme abandonate de japonezi, inclusiv unele tancuri. Când un număr mare de trupe KMT bine antrenate au început să dezerteze în forțele comuniste, PCC a reușit în sfârșit să obțină superioritatea materială. Atuul suprem al PCC a fost politica sa de reformă agrară. Acest lucru a atras numărul masiv de țărani fără pământ și înfometați din mediul rural în cauza comunistă. Această strategie a permis PCC să aibă acces la o sursă aproape nelimitată de forță de muncă atât în ​​scopuri de luptă, cât și în scopuri logistice; în ciuda faptului că a suferit pierderi grele în timpul multor campanii ale războiului, forța de muncă a continuat să crească. De exemplu, numai în timpul Campaniei de la Huaihai, PCC a reușit să mobilizeze 5.430.000 de țărani pentru a lupta împotriva forțelor KMT.

După încheierea războiului cu japonezii, Chiang Kai-shek a mutat rapid trupele KMT în zonele nou eliberate pentru a împiedica forțele comuniste să primească capitularea japonezilor. SUA au transportat cu aer multe trupe KMT din centrul Chinei până în nord-est (Manciuria).

Folosind pretextul „primirii capitulării japoneze”, interesele de afaceri din cadrul guvernului KMT au ocupat majoritatea băncilor, fabricilor și proprietăților comerciale, care fuseseră anterior confiscate de armata imperială japoneză. De asemenea, au recrutat trupe într-un ritm accelerat de la populația civilă și au adunat provizii, pregătindu-se pentru reluarea războiului cu comuniștii. Aceste pregătiri pripite și dure au cauzat mari greutăți locuitorilor din orașe precum Shanghai, unde rata șomajului a crescut dramatic la 37,5%.

SUA au susținut puternic forțele Kuomintang. Aproximativ 50.000 de soldați americani au fost trimiși să păzească locuri strategice din Hebei și Shandong în cadrul Operațiunii Beleaguer. SUA au echipat și antrenat trupele KMT și au transportat japonezi și coreeni înapoi pentru a ajuta forțele KMT să ocupe zonele eliberate, precum și să limiteze zonele controlate de comuniști. Potrivit lui William Blum, ajutorul american a inclus cantități substanțiale de surplus de provizii militare, iar împrumuturile au fost acordate KMT. În mai puțin de doi ani de la războiul chino-japonez, KMT a primit 4,43 miliarde de dolari de la SUA, majoritatea fiind ajutor militar.

Pe măsură ce negocierile postbelice dintre guvernul naționalist din Nanjing și Partidul Comunist au eșuat, războiul civil dintre aceste două partide a reluat. Această etapă a războiului este denumită în China continentală și istoriografia comunistă „Războiul de eliberare”. La 20 iulie 1946, Chiang Kai-shek a lansat un asalt pe scară largă asupra teritoriului comunist din China de Nord cu 113 brigăzi (un total de 1,6 milioane de soldați). Aceasta a marcat prima etapă a fazei finale a Războiului Civil Chinez.

Strategia lui Chaing Kai-shek 1947. © Armata SUA

Cunoscând dezavantajele lor în forță de muncă și echipamente, PCC a executat o strategie de „apărare pasivă”. A evitat punctele forte ale armatei KMT și a fost pregătit să abandoneze teritoriul pentru a-și păstra forțele. În cele mai multe cazuri, peisajul rural din jur și orașele mici intraseră sub influența comunistă cu mult înaintea orașelor. De asemenea, PCC a încercat să epuizeze pe cât posibil forțele KMT. Această tactică părea să aibă succes; după un an, balanța puterii a devenit mai favorabilă PCC. Ei au distrus 1,12 milioane de soldați KMT, în timp ce puterea lor a crescut la aproximativ două milioane de oameni.

În martie 1947, KMT a obținut o victorie simbolică prin capturarea capitalei Yan'an a PCC. Comuniştii au contraatacat la scurt timp după aceea; la 30 iunie 1947 trupele PCC au trecut râul Galben și s-au mutat în zona Munților Dabie, au restaurat și dezvoltat Câmpia Centrală. În același timp, forțele comuniste au început să contraatace și în nord-estul Chinei, nordul Chinei și estul Chinei.

Asediul Changchun a fost o blocadă militară întreprinsă de Armata Populară de Eliberare împotriva lui Changchun între mai și octombrie 1948, cel mai mare oraș din Manciuria la acea vreme și unul dintre sediile armatei Republicii Chineze din nord-estul Chinei. A fost una dintre cele mai lungi campanii din Campania Liaoshen din Războiul Civil Chinez.

Pentru guvernul naționalist, căderea lui Changchun a arătat clar că KMT nu mai era capabil să se țină de Manciuria. Orașul Shenyang și restul Manciuriei au fost rapid învinse de PLA. Războaiele de asediu folosite de PCC pe parcursul campaniilor din nord-est au avut un mare succes, ceea ce a redus un număr semnificativ de trupe KMT și a modificat echilibrul de putere.

Campania Liaoshen a fost prima dintre cele trei campanii militare majore (împreună cu campania Huaihai și campania Pingjin) lansate de Armata Populară Comunistă de Eliberare (PLA) împotriva guvernului naționalist Kuomintang în etapa târzie a Războiului Civil Chinez. Campania s-a încheiat după ce forțele naționaliste au suferit înfrângeri majore în Manciuria, pierzând principalele orașe Jinzhou, Changchun și în cele din urmă Shenyang în acest proces, ducând la capturarea întregii Manciurie de către forțele comuniste. Victoria campaniei a avut ca rezultat, pentru prima dată în istoria sa, comuniștii să obțină un avantaj numeric strategic față de naționaliști.

Ofensive comuniste din septembrie până în noiembrie 1948. © Armata SUA

După căderea lui Jinan în mâinile comuniștilor la 24 septembrie 1948, PLA a început să planifice o campanie mai amplă pentru a angaja forțele naționaliste rămase în provincia Shandong și forța lor principală în Xuzhou. În fața situației militare care se deteriora rapid din nord-est, guvernul naționalist a decis să se desfășoare de ambele părți ale căii ferate Tianjin-Pukou pentru a împiedica PLA să avanseze spre sud, spre râul Yangtze.

Ofensive comuniste noiembrie 1948 - ianuarie 1949. © Armata SUA

Du Yuming, comandantul garnizoanei naționaliste din Xuzhou, a decis să atace Armata de câmp al Câmpiilor Centrale și să captureze punctele de control feroviare cheie pentru a rupe asediul Armatei a șaptea. Cu toate acestea, Chiang Kai-shek și Liu Zhi au respins planul său ca fiind prea riscant și au ordonat Garnizoanei Xuzhou să salveze direct armata a 7-a. Comuniștii au anticipat această mișcare de la o bună inteligență și un raționament corect, au desfășurat mai mult de jumătate din Armata de câmp a Chinei de Est pentru a bloca efortul de ajutor. Armata a 7-a a reușit să reziste timp de 16 zile fără provizii și întăriri și a provocat 49.000 de victime forțelor PLA înainte de a fi distrusă.

Având în vedere că Armata a șaptea nu mai există, flancul de est al Xuzhou a fost complet expus atacurilor comuniste. Simpatizantul comunist din guvernul naționalist a reușit să-l convingă pe Chiang să mute sediul naționalist în sud. Între timp, Armata Comunistă a Câmpiei Centrale a interceptat Armata a XII-a Naționalistă condusă de Huang Wei care venea din Henan ca întărire. Armata a opta a generalului Liu Ruming și Armata a șasea a generalului locotenent Li Yannian au încercat să rupă asediul comunist, dar fără rezultat. Armata a XII-a a încetat să mai existe după aproape o lună de conflicte sângeroase, mulți prizonieri de război naționaliști proaspăt luați s-au alăturat forțelor comuniste. Chiang Kai-shek a încercat să salveze armata a 12-a și a ordonat celor trei armate aflate încă sub Cartierul General de Suprimare al Garniziunii Xuzhou să se întoarcă spre sud-est și să elibereze armata a 12-a înainte de a fi prea târziu, pe 30 noiembrie 1948. Cu toate acestea, forțele PLA au ajuns din urmă. cu ei și au fost încercuiți la numai 9 mile de Xuzhou.

Pe 15 decembrie, ziua în care armata a 12-a a fost distrusă, armata a 16-a sub comanda generalului Sun Yuanliang a ieșit singură din încercuirea comunistă. La 6 ianuarie 1949, forțele comuniste au lansat o ofensivă generală asupra armatei a 13-a și rămășițele armatei a 13-a s-au retras în zona de apărare a armatei a 2-a. Armatele a 6-a și a 8-a din ROC s-au retras la sud de râul Huai, iar campania sa încheiat.

Pe măsură ce PLA se apropia de Yangtze, impulsul s-a mutat complet spre partea comunistă. Fără măsuri eficiente împotriva avansării PLA prin Yangtze, guvernul naționalist din Nanjing a început să-și piardă sprijinul din partea Statelor Unite, pe măsură ce ajutorul militar american a încetat treptat.

Până în iarna lui 1948, echilibrul de putere din China de Nord se schimba în favoarea Armatei Populare de Eliberare. În timp ce Armata a patra comunistă de câmp condusă de Lin Biao și Luo Ronghuan a intrat în Câmpia Chinei de Nord după încheierea campaniei Liaoshen, Fu Zuoyi și guvernul naționalist din Nanjing au decis să abandoneze Chengde, Baoding, Shanhai Pass și Qinhuangdao în mod colectiv și să retragă restul Trupele naționaliste la Beiping, Tianjin și Zhangjiakou și consolidează apărarea în aceste garnizoane. Naționaliștii sperau să-și păstreze puterea și să-și întărească Xuzhou acolo unde se desfășura o altă campanie majoră sau, alternativ, să se retragă în provincia Suiyuan din apropiere, dacă era necesar.

La 29 noiembrie 1948, Armata Populară de Eliberare a lansat un atac asupra Zhangjiakou. Fu Zuoyi a ordonat imediat Armatei 35 Naționaliste din Beiping și Armatei 104 din Huailai să întărească orașul. Pe 2 decembrie, Armata A doua a APL a început să se apropie de Zhuolu. Armata a patra a APL a capturat Miyun pe 5 decembrie și a înaintat spre Huailai. Între timp, a doua armată de câmp a înaintat la sud de Zhuolu. Deoarece Beiping risca să fie încercuit, Fu a chemat atât Armata 35, cât și Armata 104 din Zhangjiakou să se întoarcă și să sprijine apărarea Beiping înainte de a fi „înconjurat și distrus” de PLA.

La întoarcerea din Zhangjiakou, Armata a 35-a naționalistă s-a trezit încercuită de forțele comuniste în Xinbao'an. Întăririle naționaliste de la Beiping au fost interceptate de forțele comuniste și nu au putut ajunge în oraș. Pe măsură ce situația s-a deteriorat, Fu Zuoyi a încercat să negocieze în secret cu PCC începând cu 14 decembrie, care a fost în cele din urmă respins de PCC la 19 decembrie. PLA a lansat apoi un asalt împotriva orașului pe 21 decembrie și a capturat orașul în seara următoare. Comandantul Armatei 35 Guo Jingyun s-a sinucis când forțele comuniste au pătruns în oraș, iar forțele naționaliste rămase au fost distruse în timp ce încercau să se retragă înapoi în Zhangjiakou.

După ce a capturat atât Zhangjiakou, cât și Xinbao'an, PLA a început să adune trupe în jurul zonei Tianjin începând cu 2 ianuarie 1949. Imediat după încheierea campaniei Huaihai în sud, PLA a lansat atacul final asupra Tianjin pe 14 ianuarie. După 29 de ore de luptă, Armata 62 și Armata 86 și un total de 130.000 de oameni din zece divizii au fost fie uciși, fie capturați, inclusiv comandantul naționalist Chen Changjie. Restul trupelor naționaliste din Grupul 17 de armate și din Armata 87 care au participat la luptă s-au retras în sud pe 17 ianuarie pe mare.

După căderea orașului Tianjin în fața forțelor comuniste, garnizoana naționalistă din Beiping a fost efectiv izolată. Fu Zuoyi a luat decizia de a negocia un acord de pace pe 21 ianuarie. În săptămâna următoare, 260.000 de militari naționaliști au început să părăsească orașul în așteptarea predării imediate. La 31 ianuarie, Armata a patra de câmp a PLA a intrat în Beiping pentru a prelua orașul care a marcat încheierea campaniei. Campania Pingjin a dus la cucerirea comuniștilor din nordul Chinei.

În aprilie 1949, reprezentanții ambelor părți s-au întâlnit la Beijing și au încercat să negocieze o încetare a focului. În timp ce negocierile erau în desfășurare, comuniștii făceau în mod activ manevre militare, mutând Armata a doua, a treia și a patra de câmp la nord de Yangtze, în pregătirea campaniei, făcând presiuni asupra guvernului naționalist să facă mai multe concesii. Apărarea naționalistă de-a lungul Yangtze a fost condusă de Tang Enbo și 450.000 de oameni, responsabili pentru Jiangsu, Zhejiang și Jiangxi, în timp ce Bai Chongxi era responsabil de 250.000 de oameni, apărând porțiunea Yangtze care se întindea de la Hukou la Yichang.

Ofensive comuniste aprilie - octombrie 1949. © Armata SUA

Delegația comunistă a trimis în cele din urmă un ultimatum guvernului naționalist. După ce delegația naționalistă a fost instruită să respingă acordul de încetare a focului din 20 aprilie, PLA a început să treacă treptat râul Yangtze în aceeași noapte, lansând un atac complet împotriva pozițiilor naționaliste de peste râu.

Între 20 aprilie și 21 aprilie, 300.000 de oameni din PLA au traversat de la nord la malul de sud al râului Yangtze. Atât Flota a Doua a Marinei Republicii Chineze, cât și fortăreața naționalistă din Jiangyin și-au schimbat curând partea comuniștilor, permițând PLA să pătrundă prin apărarea naționalistă de-a lungul Yangtze. Pe măsură ce PLA a început să aterizeze pe partea de sud a Yangtzeului pe 22 aprilie și să securizeze capetele de pont, liniile naționaliste de apărare au început să se dezintegreze rapid. Întrucât Nanjingul era acum amenințat direct, Chiang a ordonat o politică de pământ ars, în timp ce forțele naționaliste se retrăgeau spre Hangzhou și Shanghai. PLA a năvălit în provincia Jiangsu, capturând Danyang, Changzhou și Wuxi în acest proces. Pe măsură ce forțele naționaliste continuau să se retragă, PLA a reușit să captureze Nanjing până la 23 aprilie fără a întâmpina prea multă rezistență.

La 27 aprilie, PLA a capturat Suzhou, amenințând Shanghai-ul. Între timp, forțele comuniste din vest au început să atace pozițiile naționaliste din Nanchang și Wuhan. Până la sfârșitul lunii mai, Nanchang, Wuchang, Hanyang erau toate sub controlul comuniștilor. PLA a continuat să avanseze în provincia Zhejiang și a lansat Campania de la Shanghai pe 12 mai. Centrul orașului Shanghai a căzut în mâinile comuniștilor pe 27 mai, iar restul orașului Zhejiang a căzut pe 2 iunie, marcând sfârșitul campaniei de traversare a râului Yangtze.

Fondarea Republicii Populare Chineze a fost proclamată oficial de către Mao Zedong, președintele Partidului Comunist Chinez (PCC), la 1 octombrie 1949, la ora 15:00, în Piața Tiananmen din Beijing, în prezent Beijing, noua capitală a Republicii Chineze. China. Formarea Guvernului Popular Central sub conducerea PCC, guvernul noului stat, a fost proclamată oficial în cadrul discursului de proclamare a președintelui la ceremonia de fondare.

Anterior, PCC a proclamat înființarea unei republici sovietice în teritoriile discontinue deținute de rebeli ale Chinei, care nu se află sub control naționalist, Republica Sovietică Chineză (CSR) la 7 noiembrie 1931, la Ruijin, Jiangxi, cu sprijinul Uniunii Sovietice. CSR a durat șapte ani până când a fost abolit în 1937.

Noul imn național al Chinei, Marșul Voluntarilor a fost cântat pentru prima dată, noul drapel național al Republicii Populare Chineze (steagul roșu cu cinci stele) a fost dezvăluit oficial națiunii nou înființate și arborat pentru prima dată în timpul sărbătorile ca un salut cu 21 de arme tras în depărtare. Prima paradă militară publică a noii Armate de Eliberare a Poporului de atunci a avut loc în urma ridicării drapelului național cu intonarea imnului național al RPC.

Bătălia de la Guningtou, a fost o bătălie purtată pentru Kinmen în strâmtoarea Taiwan în timpul războiului civil chinez din 1949. Eșecul comuniștilor de a lua insula a lăsat-o în mâinile Kuomintang (naționaliștilor) și le-a zdrobit șansele de a lua Taiwan. să-i distrugă complet pe naționaliști în război.

Pentru forțele ROC obișnuite cu înfrângeri continue împotriva PLA pe continent, victoria de la Guningtou a oferit o creștere a moralului atât de necesară. Eșecul RPC de a lua Kinmen a oprit efectiv avansul său către Taiwan. Odată cu izbucnirea războiului din Coreea în 1950 și semnarea Tratatului de apărare reciprocă chino-americană în 1954, planurile comuniste de a invada Taiwan au fost suspendate.

Retragerea guvernului Republicii Chineze în Taiwan, cunoscută și sub denumirea de retragerea Kuomintang-ului în Taiwan, se referă la exodul rămășițelor guvernului guvernat de Kuomintang, recunoscut internațional, al Republicii Chineze (ROC) către insula Taiwan. (Formosa) pe 7 decembrie 1949, după ce a pierdut războiul civil chinez pe continent. La retragere au luat parte Kuomintang (Partidul Naționalist Chinez), ofițerii săi și aproximativ 2 milioane de soldați din Republica Chineză, pe lângă mulți civili și refugiați, fugind de avansul Armatei Populare de Eliberare a Partidului Comunist Chinez (PCC).

Trupele ROC au fugit în cea mai mare parte în Taiwan din provinciile din sudul Chinei, în special provincia Sichuan, unde a avut loc ultima repriză a armatei principale a ROC. Zborul către Taiwan a avut loc la peste patru luni după ce Mao Zedong proclamase întemeierea Republicii Populare Chineze (RPC) la Beijing la 1 octombrie 1949. Insula Taiwan a rămas parte a Japoniei în timpul ocupației până când Japonia și-a încetat pretențiile teritoriale în Tratatul de la San Francisco, care a intrat în vigoare în 1952.

După retragere, conducerea ROC, în special generalisim și președintele Chiang Kai-shek, a plănuit să facă retragerea doar temporară, în speranța de a se regrupa, fortifica și recuceri continentul. Acest plan, care nu a intrat niciodată în realitate, a fost cunoscut sub numele de „Proiectul Gloriei Naționale” și a făcut prioritate națională a ROC pe Taiwan. Odată ce a devenit evident că un astfel de plan nu poate fi realizat, concentrarea națională a ROC s-a mutat către modernizarea și dezvoltarea economică a Taiwanului. ROC, totuși, continuă să pretindă oficial suveranitatea exclusivă asupra Chinei continentale guvernate de PCC.

Bătălia de la Insula Hainan a avut loc în 1950, în faza finală a Războiului Civil Chinez. Republica Populară Chineză (RPC) a efectuat un asalt amfibie pe insulă la mijlocul lunii aprilie, asistată de mișcarea comunistă independentă Hainan, care controla o mare parte din interiorul insulei, în timp ce Republica Chineză (ROC) controla coasta; forțele lor au fost concentrate în nord, lângă Haikou și au fost forțate să se retragă spre sud după debarcări. Comuniștii au asigurat orașele din sud până la sfârșitul lunii și au declarat victoria la 1 mai.

Preluarea de către comuniști a Arhipelagul Wanshan a eliminat amenințarea naționalistă la adresa liniilor sale maritime vitale către Hong Kong și Macao și a zdrobit blocada naționalistă a gurii râului Pearl. Campania Arhipelagul Wanshan a fost prima operațiune combinată armată și navală pentru comuniști și, pe lângă distrugerea și scufundarea navelor naționaliste, unsprezece nave naționaliste au fost capturate și au furnizat un bun valoros de apărare locală odată ce au fost complet reparate și readuse în serviciul activ în flota comunistă. Unul dintre cei mai importanți contribuitori la succes a fost tactica corectă de a nu angaja flota navală adversă covârșitor de superioară, ci, în schimb, utilizarea bateriilor de țărm superioare numeric și tehnic de care le-a plăcut comuniștii pentru a angaja ținte navale adverse care au fost depășite. Cea mai mare insulă, Insula Trash Tail (Lajiwei, 垃圾尾), a fost redenumită Insula Laurel Mountain (Guishan, 桂山), în onoarea navei de debarcare Laurel Mountain (Guishan, 桂山), cea mai mare navă navală comunistă care a participat la conflict.

Controlul naționalist al arhipelagului Wanshan a fost în mare parte simbolic pentru propaganda politică, iar bătălia pentru controlul arhipelagului a fost destinată eșuării din același motiv simplu, la fel ca și bătălia anterioară de pe insula Nan'ao: locația era prea departe de orice baze prietene și, prin urmare, era dificil de susținut în război, iar atunci când sprijinul era disponibil, era destul de costisitor. Deși cea mai mare insulă asigura o ancorare relativ bună, pur și simplu nu era suficient teren pentru a construi facilități și infrastructuri complete pentru a susține o flotă. În consecință, multe dintre reparațiile care ar putea fi făcute la nivel local dacă ar fi fost disponibile facilitățile și infrastructurile complete ar necesita călătoria înapoi la bazele prietenoase îndepărtate, astfel costurile crescând considerabil. Atunci când a avut loc o avarie majoră, erau necesare remorchere pentru a remorca nava avariată, iar în caz de război când remorcherele nu puteau fi disponibile, navele avariate trebuiau abandonate. În schimb, comuniștii aveau facilități și infrastructuri cuprinzătoare pe continent și, din moment ce arhipelagul de la ușa comuniștilor, puteau pur și simplu recupera navele naționaliste abandonate și le puteau repara după ce le-au dus înapoi pe continent și să le pună din nou în funcțiune pentru a lupta împotriva lor. foștii proprietari ai acestor vase, ca în cazul celor unsprezece nave navale abandonate de naționaliști după bătălie.

În ceea ce privește blocajul gurii de vărsare a râului Perlelor, cu siguranță a creat dificultăți comuniștilor. Cu toate acestea, aceste dificultăți au putut fi depășite deoarece au existat și încă există legături între continent și Hong Kong și Macao pe cale terestră, iar pentru traficul maritim, forța navală naționalistă putea acoperi doar regiunea de coastă în afara razei efective a terenului comunist. bateriile și comunistul ar putea pur și simplu să se deplaseze puțin mai adânc în râul Pearl pentru a evita forța navală naționalistă. Deși acest lucru a crescut într-adevăr costul pentru comunist, prețul pentru funcționarea forței operaționale navale care îndeplinește această sarcină atât de departe de orice bază de sprijin a fost mult mai mare comparativ, deoarece transportul comunist a fost în mare parte cu gunoaie de lemn care necesitau doar vânt. , în timp ce marina naționalistă modernă necesita mult mai mult, cum ar fi combustibil și provizii de întreținere. Mulți strategi naționaliști și comandanți navali au subliniat acest dezavantaj și, împreună cu dezavantajul geografic (adică lipsa unor facilități și infrastructuri cuprinzătoare), sugerează în mod înțelept și corect să se retragă din Arhipelagul Wanshan pentru a întări apărarea în altă parte, dar solicitările lor au fost negat pentru că a ține ceva la treapta ușii inamicului ar avea o semnificație simbolică semnificativă de mare valoare de propagandă politică, dar când s-a produs în sfârșit inevitabila cădere, dezastrul rezultat anulase orice câștig anterior în propaganda politică și psihologică.

Majoritatea observatorilor se așteptau ca guvernul lui Chiang să cadă în cele din urmă în fața invaziei iminente a Taiwanului de către Armata Populară de Eliberare, iar Statele Unite au fost inițial reticente în a oferi sprijin deplin lui Chiang în poziția lor finală. Președintele american Harry S. Truman a anunțat la 5 ianuarie 1950 că Statele Unite nu se vor angaja în nicio dispută care să implice strâmtoarea Taiwan și că nu va interveni în cazul unui atac al RPC. Truman, căutând să exploateze posibilitatea unei scindări chino-sovietice în stil titoist, a anunțat în politica sa a Statelor Unite față de Formosa că SUA se vor supune desemnării Taiwanului ca teritoriu chinez de către Declarația de la Cairo și nu vor ajuta naționaliștii. Cu toate acestea, conducerea comunistă nu era conștientă de această schimbare de politică, devenind în schimb din ce în ce mai ostilă SUA. Situația s-a schimbat rapid după debutul brusc al războiului din Coreea în iunie 1950. Acest lucru a dus la schimbarea climatului politic în SUA, iar președintele Truman a ordonat Flotei a șaptea a Statelor Unite să navigheze spre strâmtoarea Taiwan, ca parte a politicii de izolare împotriva potențialului comunist. avans.

În iunie 1949, ROC a declarat „închiderea” tuturor porturilor din China continentală, iar marina sa a încercat să intercepteze toate navele străine. Închiderea a fost de la un punct la nord de gura râului Min din Fujian până la gura râului Liao din Liaoning. Deoarece rețeaua de căi ferate a Chinei continentale era subdezvoltată, comerțul nord-sud depindea în mare măsură de căile maritime. Activitatea navală din ROC a cauzat, de asemenea, greutăți grave pentru pescarii din China continentală.

În timpul retragerii Republicii Chineze în Taiwan, trupele KMT, care nu s-au putut retrage în Taiwan, au fost lăsate în urmă și s-au aliat cu bandiții locali pentru a lupta cu un război de gherilă împotriva comuniștilor. Aceste rămășițe ale KMT au fost eliminate în campania pentru suprimarea contrarevoluționarilor și în campaniile pentru suprimarea bandiților. Câștigând China propriu-zisă în 1950, tot după anexarea Tibetului, PCC a controlat întregul continent la sfârșitul anului 1951 (excluzând insulele Kinmen și Matsu).