Căderea Constantinopolului la 29 mai 1453 și căderea ulterioară a statelor succesoare ale Imperiului Bizantin au marcat sfârșitul suveranității bizantine. După aceea, Imperiul Otoman a condus Balcanii și Anatolia (Asia Mică), cu unele excepții. Grecia a intrat sub stăpânire otomană în secolul al XV-lea, în deceniile înainte și după căderea Constantinopolului.

Filiki Eteria sau Societatea Prietenilor a fost o organizație secretă fondată în 1814 la Odesa, al cărei scop a fost să răstoarne stăpânirea otomană a Greciei și să înființeze un stat grec independent. Membrii societății erau în principal tineri greci fanarioți din Constantinopol și Imperiul Rus , lideri politici și militari locali din continentul și insule grecești, precum și câțiva lideri creștini ortodocși din alte națiuni care se aflau sub influență elenă, cum ar fi Karađorđe din Serbia, Tudor Vladimirescu din România și comandanții militari arvaniți. Unul dintre conducătorii săi a fost proeminentul prinț fanariot Alexander Ypsilantis. Societatea a inițiat Războiul de Independență al Greciei în primăvara anului 1821.

Alexander Ypsilantis a fost ales ca șef al Filiki Eteria în aprilie 1820 și și-a asumat sarcina de a planifica insurecția. Intenția lui a fost să ridice toți creștinii din Balcani la revoltă și, poate, să forțeze Rusia să intervină în numele lor. Ipsilantis a emis o proclamație prin care îi chema pe toți grecii și creștinii să se ridice împotriva otomanilor .

Războiul de independență al Greciei, care a făcut din Grecia prima țară care s-a desprins de Imperiul Otoman , începe ridicarea steagului cu cruce în Mănăstirea Agia Lavra.

Chiar dacă bătălia a fost în cele din urmă o înfrângere militară pentru greci, moartea lui Diakos a oferit cauzei naționale grecești un mit trezitor al martiriului eroic.

Asediul și masacrul Tripoliței din 1821 a fost un eveniment esențial în timpul Războiului de Independență al Greciei. Tripolitsa, situată în inima Peloponezului, a fost capitala Morea Eyalet otomană și un simbol al autorității otomane. Populația sa includea turci bogați, evrei și refugiați otomani. Masacrele istorice ale locuitorilor săi greci din 1715, 1770 și începutul anului 1821 au intensificat resentimentele grecești.

Theodoros Kolokotronis, un lider cheie revoluționar grec, a vizat Tripolitsa, stabilind tabere și sedii în jurul acesteia. Forțelor sale li s-au alăturat trupele Maniot sub comanda lui Petros Mavromichalis și alți alți comandanți. Garnizoana otomană, condusă de Kehayabey Mustafa și întărită de trupe de la Hursid Pașa, s-a confruntat cu un asediu provocator.

În ciuda rezistenței inițiale otomane, condițiile din Tripolitsa s-au înrăutățit din cauza penuriei de alimente și apă. Kolokotronis a negociat cu apărătorii albanezi pentru trecerea lor în siguranță, slăbind apărarea otomană. Până în septembrie 1821, grecii s-au consolidat în jurul Tripoliței, iar pe 23 septembrie au spart zidurile orașului, ceea ce a dus la o preluare rapidă.

Capturarea Tripoliței a fost urmată de un masacru brutal al locuitorilor săi musulmani (în principal turci) și evrei. Relatările martorilor oculari, inclusiv cele ale lui Thomas Gordon și William St. Clair, descriu atrocități îngrozitoare comise de forțele grecești, cu estimări de până la 32.000 de persoane ucise, inclusiv femei și copii. Masacrul a făcut parte dintr-o serie de acte de represalii împotriva musulmanilor din Peloponez.

Acțiunile forțelor grecești în timpul asediului și masacrului, marcate de fervoare și răzbunare religioasă, au reflectat atrocitățile otomane anterioare, cum ar fi Masacrul de la Chios. În timp ce comunitatea evreiască a suferit foarte mult, istorici precum Steven Bowman sugerează că țintirea lor a fost incidentală cu scopul mai mare de a elimina turcii.

Capturarea Tripoliței a stimulat semnificativ moralul grecilor, demonstrând fezabilitatea victoriei împotriva otomanilor. De asemenea, a dus la o scindare între revoluționarii greci, unii lideri condamnând atrocitățile. Această divizare a prefigurat viitoare conflicte interne în cadrul mișcării de independență a Greciei.

Bătălia de la Drăgășani (sau Bătălia de la Drăgășani) a fost purtată la 19 iunie 1821 la Drăgășani, Țara Românească, între forțele otomane ale sultanului Mahmud al II-lea și insurgenții greci Filiki Etaireia. A fost un preludiu la Războiul de Independență al Greciei.

Constituția Greciei din 1822 a fost un document adoptat de Prima Adunare Națională din Epidaur la 1 ianuarie 1822. Formal a fost regimul provizoriu al Greciei (Προσωρινό Πολίτευμα της Ελλάδος), uneori tradus ca Constituție temporară a Greciei. Considerată a fi prima constituție a Greciei moderne, a fost o încercare de a realiza o organizare guvernamentală și militară temporară până la viitoarea înființare a unui parlament național.

Masacrul Chios a fost uciderea a zeci de mii de greci pe insula Chios de către trupele otomane în timpul Războiului de Independență al Greciei din 1822. Grecii din insulele învecinate sosiseră în Chios și i-au încurajat pe Chioți să se alăture revoltei lor. Ca răspuns, trupele otomane au debarcat pe insulă și au ucis mii de oameni. Masacrul creștinilor a provocat indignare internațională și a dus la creșterea sprijinului pentru cauza grecească în întreaga lume.

Expediția lui Dramali, cunoscută și sub numele de campania lui Dramali, sau expediția lui Dramali, a fost o campanie militară otomană condusă de Mahmud Dramali Pașa în timpul Războiului de Independență al Greciei din vara anului 1822. Campania a fost un efort pe scară largă al otomanilor pentru a înăbuși conflictul în curs. Rebeliunea grecească începută în 1821, campania s-a încheiat cu un eșec total, rezultând înfrângerea dezastruoasă a armatei otomane, care după campanie a încetat să mai existe ca forță de luptă.

Războiul de independență al Greciei a fost marcat de două războaie civile, care au avut loc în 1823–1825. Conflictul a avut atât dimensiuni politice, cât și regionale, întrucât i-a înfruntat pe roumelioți (oamenii Greciei Continentale) și pe insulari (armatorii, în special din insula Hydra), cu peloponezianii sau moreoții. A divizat tânăra națiune și a slăbit serios pregătirea militară a forțelor grecești în fața intervențieiegiptene în conflict.

Al treilea asediu al lui Messolonghi (deseori denumit în mod eronat al doilea asediu) a fost purtat în Războiul de Independență al Greciei, între Imperiul Otoman și rebelii greci, între 15 aprilie 1825 și 10 aprilie 1826. Otomanii încercaseră deja și eșuaseră captura orașul în 1822 și 1823, dar s-a întors în 1825 cu o forță mai puternică de infanterie și o flotă mai puternică care sprijină infanteriei. Grecii au rezistat aproape un an înainte să rămână fără mâncare și să încerce o evaziune în masă, care a dus, totuși, la un dezastru, cea mai mare parte a grecilor uciși. Această înfrângere a fost un factor cheie care a condus la intervenția Marilor Puteri care, auzind despre atrocități, s-au simțit înțelegătoare față de cauza greacă.

Bătălia de la Maniaki a fost purtată la 20 mai 1825 în Maniaki, Grecia (în dealurile de la est de Gargalianoi) între forțele egiptene otomane conduse de Ibrahim Pașa și forțele grecești conduse de Papaflessas. Bătălia s-a încheiat cu o victorieegipteană , în timpul căreia ambii comandanți greci, Papaflessas și Pieros Voidis, au fost uciși în acțiune.

Invazia otomană –egipteană din Mani a fost o campanie din timpul Războiului de Independență al Greciei, care a constat din trei bătălii. Manioții au luptat împotriva unei armate combinate egiptene și otomane sub comanda lui Ibrahim Pașa al Egiptului.

Bătălia de la Arachova, a avut loc între 18 și 24 noiembrie 1826 (NS). S-a luptat între o forță a Imperiului Otoman sub comanda lui Mustafa Bey și rebelii greci sub conducerea lui Georgios Karaiskakis. După ce a primit informații despre manevrele armatei otomane, Karaiskakis a pregătit un atac surpriză în vecinătatea satului Arachova, din centrul Greciei. La 18 noiembrie, cei 2.000 de trupe otomane ale lui Mustafa Bey au fost blocați în Arachova. O forță de 800 de oameni care a încercat să-i scutească pe apărători trei zile mai târziu a eșuat.

Bătălia de la Navarino a fost o bătălie navală purtată la 20 octombrie (OS 8 octombrie) 1827, în timpul Războiului de Independență al Greciei (1821–32), în Golful Navarino (modernul Pylos), pe coasta de vest a peninsulei Peloponez, în Marea Ionică. Forțele aliate din Marea Britanie , Franța și Rusia au învins decisiv forțele otomane șiegiptene care încercau să-i suprime pe greci, făcând astfel mult mai probabilă independența Greciei. O armată otomană care, pe lângă navele de război imperiale, includea escadroane din eyalets (provincile) Egipt și Tunis, a fost distrusă de o forță aliată de nave de război britanice, franceze și rusești. A fost ultima bătălie navală majoră din istorie care a fost dusă în întregime cu nave cu pânze, deși majoritatea navelor au luptat la ancoră. Victoria Aliaților a fost obținută printr-o putere de foc superioară și un tir.

Contele Ioannis Antonios Kapodistrias este considerat fondatorul statului grec modern și arhitectul independenței Greciei. După ce a făcut turul Europei pentru a aduna sprijinul pentru cauza greacă, Kapodistrias a aterizat la Nafplion la 7 ianuarie 1828 și a sosit în Aegina pe 8 ianuarie 1828. Britanicii nu i-au permis să treacă din Corfu natal (un protectorat britanic din 1815 ca parte a Statelor Unite ale Insulelor Ionice) temându-se de o posibilă tulburare a populației. Era prima dată când punea piciorul pe continentul grecesc și acolo a găsit o situație descurajatoare. Chiar și în timp ce lupta împotriva otomanilor a continuat, conflictele fracționale și dinastice au dus la două războaie civile, care au devastat țara. Grecia era în faliment, iar grecii nu au putut să formeze un guvern național unit. Oriunde s-a dus Kapodistrias în Grecia, a fost întâmpinat de primiri mari și entuziaste din partea mulțimii.

Războiul ruso-turc din 1828–1829 a fost declanșat de Războiul de independență al Greciei din 1821–1829. Războiul a izbucnit după ce sultanul otoman Mahmud al II-lea a închis Dardanelele navelor rusești și a revocat Convenția Akkerman din 1826 ca răzbunare pentru participarea Rusiei în octombrie 1827 la bătălia de la Navarino.

Protocolul de la Londra din 1830, cunoscut și ca Protocolul de Independență în istoriografia greacă, a fost un tratat semnat între Franța, Rusia și Marea Britanie la 3 februarie 1830. A fost primul act diplomatic internațional oficial care a recunoscut Grecia ca suveran și stat independent. Protocolul a oferit Greciei drepturile politice, administrative și comerciale ale unui stat independent și a definit granița de nord a Greciei de la gura râului Achelous până la gura râului Spercheios. Autonomia Greciei, într-o formă sau alta, a fost recunoscută deja din 1826, iar un guvern provizoriu grec sub guvernatorul Ioannis Kapodistrias exista, dar condițiile autonomiei grecești, statutul său politic și granițele noului stat grecesc erau în curs de desfășurare. dezbătute între Marile Puteri, greci și guvernul otoman.

Protocolul de la Londra a stabilit că statul grec va fi o monarhie, condusă de „Suveranul Greciei”. Semnatarii protocolului l-au ales inițial pe Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha ca monarh. După ce Leopold a refuzat oferta de tron ​​al Greciei, o reuniune a puterilor la conferința de la Londra din 1832 l-a numit pe prințul Otto al Bavariei, în vârstă de 17 ani, drept rege al Greciei și a desemnat noul stat Regatul Greciei.

Conferința de la Londra din 1832 a fost o conferință internațională convocată pentru a stabili un guvern stabil în Grecia. Negocierile dintre cele trei Mari Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia) au dus la înființarea Regatului Greciei sub conducerea unui prinț bavarez. Deciziile au fost ratificate în Tratatul de la Constantinopol mai târziu în acel an. Tratatul a urmat Convenția Akkerman care a recunoscut anterior o altă schimbare teritorială în Balcani, suzeranitatea Principatului Serbiei.

Consecințele revoluției grecești au fost oarecum ambigue imediat după. A fost înființat un stat grec independent, dar cu Marea Britanie, Rusia și Franța având o influență semnificativă în politica greacă, un dinast bavarez importat ca conducător și o armată de mercenari. Țara fusese devastată de zece ani de lupte și era plină de refugiați strămuți și de moșii turcești goale, necesitând o serie de reforme funciare pe parcursul mai multor decenii.

Ca popor, grecii nu mai furnizează prinții pentru Principatele dunărene și erau priviți în Imperiul Otoman , în special de către populația musulmană, ca trădători. În Constantinopol și în restul Imperiului Otoman, unde prezența bancară și comercială grecească fusese dominantă, armenii i-au înlocuit în cea mai mare parte pe greci în domeniul bancar, iar comercianții evrei au câștigat importanță.

În perspectiva istorică pe termen lung, aceasta a marcat un eveniment fundamental în prăbușirea Imperiului Otoman, în ciuda dimensiunii mici și a sărăcirii noului stat grec. Pentru prima dată, un popor supus creștin a obținut independența față de stăpânirea otomană și a stabilit un stat complet independent, recunoscut de Europa.

Statul grec nou înființat avea să devină un catalizator pentru extinderea ulterioară și, pe parcursul unui secol, părți din Macedonia, Creta, Epir, multe insule din Marea Egee, insulele Ionice și alte teritorii de limbă greacă s-ar uni cu noul stat grec.