După Bizanț, spartanii ar fi fost dornici să pună capăt implicării lor în război. Se presupune că spartanii considerau că, odată cu eliberarea Greciei continentale și a orașelor grecești din Asia Mică, scopul războiului fusese deja atins. De asemenea, a existat poate un sentiment că asigurarea securității pe termen lung pentru grecii asiatici s-ar dovedi imposibilă. În urma lui Mycale, regele spartan Leotychides propusese transplantarea tuturor grecilor din Asia Mică în Europa ca singura metodă de a-i elibera definitiv de stăpânirea persană . Xanthippus, comandantul atenian la Mycale, respinsese cu furie aceasta; orașele ionice au fost inițial colonii ateniene, iar atenienii, dacă nimeni altcineva, i-ar proteja pe ionieni. Acesta marchează punctul în care conducerea Alianței grecești a trecut efectiv la atenieni. Odată cu retragerea spartană după Bizanț, conducerea atenienilor a devenit explicită.
Harta Ligii Delian („Imperiul Atenian”) în 431 î.Hr., chiar înainte de războiul din Peloponesia. © Marsyas
Alianța liberă a orașelor-stat care luptaseră împotriva invaziei lui Xerxes fusese dominată de Sparta și liga Peloponeziană. Odată cu retragerea acestor state, a fost convocat un congres pe insula sfântă Delos pentru a institui o nouă alianță pentru a continua lupta împotriva perșilor. Această alianță, care include acum multe dintre insulele din Marea Egee, a fost constituită oficial ca „Prima Alianță Ateniană”, cunoscută în mod obișnuit sub numele de Liga Delian. Potrivit lui Tucidide, scopul oficial al Ligii era de a „răzbuna greșelile suferite prin distrugerea teritoriului regelui”. În realitate, acest obiectiv a fost împărțit în trei eforturi principale - să se pregătească pentru o invazie viitoare, să se răzbune împotriva Persiei și să organizeze un mijloc de împărțire a prăzii de război. Membrilor li s-a oferit posibilitatea de a alege fie să furnizeze forțe armate, fie să plătească o taxă către trezoreria comună; majoritatea statelor au ales impozitul.