În 1556, Rusia a cucerit Hanatul Astrahan de pe malul de nord al Mării Caspice. Zona înconjurătoare era deținută de Hoarda Nogai. La est de Nogai se aflau kazahii , iar la nord, între Volga și Urali, se aflau bașkirii. În această perioadă niște cazaci liberi se stabiliseră pe râul Ural. În 1602 au capturat Konye-Urgench pe teritoriul Khivan. Întorcându-se încărcați cu pradă, au fost înconjurați de Khivani și sacrificați. O a doua expediție și-a pierdut drumul în zăpadă, a murit de foame, iar puținii supraviețuitori au fost înrobiți de Khivans. Se pare că a existat o a treia expediție care este prost documentată.

Pe vremea lui Petru cel Mare a existat o împingere majoră spre sud-est. Pe lângă expedițiile Irtysh de mai sus a existat și încercarea dezastruoasă din 1717 de a cuceri Khiva. În urma războiului ruso- persan (1722–1723), Rusia a ocupat pentru scurt timp partea de vest a Mării Caspice.

În jurul anului 1734 a fost planificată o altă mutare, care a provocat războiul Bashkir (1735–1740). Odată ce Bashkiria a fost pacificată, granița de sud-est a Rusiei a fost linia Orenburg, aproximativ între Urali și Marea Caspică.

Linia siberiană: Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rusia deținea o linie de forturi aproximativ de-a lungul graniței actuale cu Kazahstan, care este aproximativ granița dintre pădure și stepă. Pentru referință, aceste forturi (și datele fundației) au fost:

Guryev (1645), Uralsk (1613), Orenburg (1743), Orsk (1735). Troitsk (1743), Petropavlovsk (1753), Omsk (1716), Pavlodar (1720), Semipalitinsk (1718) Ust-Kamenogorsk (1720).

Uralsk era o veche așezare de cazaci liberi. Orenburg, Orsk și Troitsk au fost fondate ca urmare a războiului Bashkir în jurul anului 1740 și această secțiune a fost numită linia Orenburg. Orenburg a fost mult timp baza de la care Rusia privea și încerca să controleze stepa kazahă. Cele patru forturi estice erau de-a lungul râului Irtysh. După ceChina a cucerit Xinjiang în 1759, ambele imperii au avut câteva posturi de frontieră lângă granița actuală.

Din moment ce kazahii erau nomazi, nu puteau fi cuceriți în sensul normal. În schimb, controlul rusesc a crescut încet. Deși kazahii musulmani sunniți aveau numeroase așezări în apropierea graniței kazao-ruse și, deși au efectuat raiduri frecvente pe teritoriul rus, țaratul Rusiei a inițiat contactul cu ei abia în 1692, când Petru I s-a întâlnit cu Tauke Muhammad Khan. În următorii 20 de ani, rușii au început să construiască puncte comerciale de-a lungul graniței dintre Kazahstan și Rusia, pătrunzând treptat pe teritoriul kazah și strămutând localnicii.

Interacțiunile s-au intensificat în 1718, în timpul domniei domnitorului kazah Abu'l-Khair Muhammed Khan, care a cerut inițial rușilor să ofere protecție Hanatului Kazah de la răsăritul Hanatului Dzungar la est. Fiul lui Abu'l-Khair, Nur Ali Khan a rupt alianța în 1752 și a decis să ducă război Rusiei, luând în același timp ajutorul celebrului comandant kazah Nasrullah Nauryzbai Bahadur. Rebeliunea împotriva invadării ruse a fost în mare măsură în zadar, deoarece trupele kazahe au fost învinse pe câmpul de luptă de mai multe ori. Nur Ali Khan a acceptat apoi să se alăture protecția rusă, divizia sa a hanatului, Junior jüz, fiind autonomă.

Până în 1781, Abu'l-Mansur Khan, care a condus divizia jüz de mijloc a Hanatului Kazah, a intrat și el în sfera influenței și protecției Rusiei. La fel ca predecesorul său Abu'l-Khair, și Abu'l-Mansur a căutat o protecție mai bună împotriva Qing-ilor . El i-a unit pe toți trei juzei kazahi și ia ajutat pe toți să obțină protecție sub Imperiul Rus . În acest timp, Abu'l-Mansur l-a făcut, de asemenea, pe Nasrullah Nauryzbai Bahadur unul dintre cei trei purtători de stindard ai săi în armata kazahă. Aceste mișcări au permis rușilor să pătrundă mai mult în centrul Asiei Centrale și să interacționeze cu alte state din Asia Centrală.

Înspre sud de Linia Siberiană, următorul pas evident a fost o linie de forturi de-a lungul Syr Darya spre est de Marea Aral. Acest lucru a adus Rusia în conflict cu Hanul din Kokand. La începutul secolului al XIX-lea, Kokand a început să se extindă la nord-vest din Valea Ferghana. În jurul anului 1814 au luat Hazrat-i-Turkestan pe Syr Darya și în jurul anului 1817 au construit Ak-Mechet („Moscheea Albă”) mai în aval, precum și forturi mai mici de ambele părți ale Ak-Mechet. Zona era condusă de Beg of Ak Mechet, care a impus taxe pe kazahii locali care iernau de-a lungul râului și au condus recent pe Karakalpaks spre sud. În timp de pace, Ak-Mechet avea o garnizoană de 50 și Julek 40. Hanul din Khiva avea un fort slab pe partea inferioară a râului.

Harta bazinului hidrografic al bazinului Syr Darya, a râurilor Syr Darya și Chu din Asia Centrală. © Shannon1

Invazia de iarnă a Contelui VA Perovsky a Khiva, prima încercare semnificativă de a proiecta puterea rusă adânc în zonele populate din Asia Centrală, a suferit un eșec catastrofal. Expediția a fost propusă de Perovski și convenită la Sankt Petersburg. A fost nevoie de mult efort pentru a aduna suficiente provizii și suficiente cămile pentru a le transporta, iar într-una dintre cele mai friguroase ierni din amintirea oamenilor și a animalelor au căzut multe greutăți. Invazia a eșuat, deoarece aproape toate cămilele expediției au pierit, evidențiind dependența Rusiei de aceste animale și de kazahii care le-au crescut și păstorit. Pe lângă umilință, majoritatea sclavilor ruși, a căror eliberare era unul dintre presupusele scopuri ale expediției, au fost eliberați și aduși la Orenburg de ofițerii britanici. Lecția pe care rușii au învățat-o din această umilință a fost că expedițiile pe distanțe lungi nu au funcționat. În schimb, au apelat la cetăți ca fiind cel mai bun mijloc de a cuceri și controla pajiștile.

Rușii au atacat Khiva de patru ori. În jurul anului 1602, unii cazaci liberi au făcut trei raiduri asupra Khiva. În 1717, Alexandru Bekovici-Cherkassky a atacat Khiva și a fost învins puternic, doar câțiva bărbați scăpând pentru a spune povestea. După înfrângerea Rusiei din 1839–1840, Khiva a fost în cele din urmă cucerită de ruși în timpul campaniei de la Khivan din 1873.

Capătul de est al stepei kazahe a fost numit de ruși Semirechye. La sud de aceasta, de-a lungul graniței moderne cu Kârgâz, munții Tien Shan se întind pe aproximativ 640 km (400 mi) spre vest. Apa care coboară din munți asigură irigarea unui șir de orașe și susține un traseu natural al caravanelor. La sud de această proiecție montană se află Valea Ferghana, dens populată, condusă de Hanatul Kokand. La sud de Ferghana se află lanțul Turkestan și apoi țara pe care anticii o numeau Bactria. La vest de lanțul de nord se află marele oraș Tașkent, iar la vest de lanțul de sud se află vechea capitală a lui Tamerlan, Samarkand.

În 1847, Kopal a fost fondată la sud-est de Lacul Balkash. În 1852, Rusia a traversat râul Ili și a întâmpinat rezistența kazahă, iar anul viitor a distrus fortul kazah Tuchubek. În 1854 au întemeiat Fort Vernoye (Almaty) în apropierea munților. Vernoye se află la aproximativ 800 km (500 mi) la sud de Linia Siberiană. Opt ani mai târziu, în 1862, Rusia a luat Tokmak (Tokmok) și Pishpek (Bishkek). Rusia a plasat o forță la pasa Kastek pentru a bloca un contraatac al lui Kokand. Kokandiștii au folosit o pasă diferită, au atacat un post intermediar, Kolpakovski s-a repezit de la Kastek și a învins complet o armată mult mai mare. În 1864, Cernayev a preluat comanda estului, a condus 2500 de oameni din Siberia și a capturat Aulie-Ata (Taraz). Rusia se afla acum aproape de capătul de vest al lanțului muntos și cam la jumătatea distanței dintre Vernoye și Ak-Mechet.

În 1851, Rusia și China au semnat Tratatul de la Kulja pentru a reglementa comerțul de-a lungul a ceea ce devenise o nouă frontieră. În 1864 au semnat Tratatul de la Tarbagatai care a stabilit aproximativ actuala graniță chineză-kazahă. Chinezii au renunțat astfel la orice pretenție față de stepa kazahă, în măsura în care aveau vreuna.

Având în vedere eșecul lui Perovski în 1839, Rusia a decis să adopte o abordare lentă, dar sigură. În 1847, căpitanul Schultz a construit Raimsk în delta Syr. Curând a fost mutat în sus, la Kazalinsk. Ambele locuri au fost numite și Fort Aralsk. Raiders din Khiva și Kokand i-au atacat pe kazahii locali din apropierea fortului și au fost alungați de ruși. Trei nave cu pânze au fost construite la Orenburg, dezasamblate, duse în stepă și reconstruite. Au fost folosite pentru cartografierea lacului. În 1852/3 două aburi au fost transportate în bucăți din Suedia și lansate pe Marea Aral. Saxaul local dovedindu-se nepractic, trebuiau alimentat cu antracit adus din Don. Alteori, un vapor cu aburi remorca o barjă de saxaul și se oprea periodic pentru a reîncărca combustibil. Syr s-a dovedit a fi puțin adânc, plin de bare de nisip și greu de navigat în timpul inundațiilor de primăvară.

Până în 1837, tensiunile au crescut din nou în stepa kazahă. De data aceasta, tensiunile au fost declanșate de co-conducătorii kazahi Ğubaidullah Khan, Sher Ghazi Khan și Kenesary Khan, toți fiind fiii lui Qasim Sultan și nepoții lui Abu'l-Mansur Khan. Au lansat o rebeliune împotriva Rusiei. Cei trei co-conducători au vrut să restabilească independența relativă care era prezentă sub conducătorii foștilor kazahi, cum ar fi Abu'l-Mansur, și au căutat să reziste impozitării rușilor.

În 1841, cei trei hani au obținut ajutorul vărului lor mai tânăr Aziz id-Din Bahadur, fiul comandantului kazah Nasrullah Nauryzbai Bahadur și au adunat o mare trupă de kazahi bine pregătiți pentru a rezista armatei ruse. Kazahzii au capturat o serie de cetăți Kokand din Kazahstan , inclusiv fosta lor capitală Hazrat-e-Turkistan. Ei au decis să se ascundă în regiunea muntoasă din apropierea lacului Balkhash, dar au fost luați prin surprindere când un han kârgâz pe nume Ormon Khan a dezvăluit trupele ruse unde se aflau. Gubaidullah, Sher Ghazi și Kenesary au fost capturați și executați de către dezertorii kârgâzilor care îi ajutaseră pe ruși. Până la sfârșitul anului 1847, armata rusă a capturat capitalele kazahe Hazrat-e-Turkistan și Syghanaq, abolind Hanatul kazah în ansamblu.

În anii 1840 și 1850, rușii și-au extins controlul în stepe, unde după ce au capturat fortăreața Khokandi din Aq Masjid în 1853, au căutat să întărească o nouă frontieră de-a lungul râului Syr Darya, la est de Marea Aral. Noile fortărețe Raim, Kazalinsk, Karmakchi și Perovsk erau insule ale suveranității ruse într-un peisaj pustiu de mlaștini sărate, mlaștini și deșerturi supuse frigului și căldurii extreme. Aprovizionarea garnizoanei s-a dovedit dificilă și costisitoare, iar rușii au devenit dependenți de negustorii de cereale din Bukhara și de crescătorii de vite kazahi și au fugit la avanpostul din Kokand. Granița Syr Darya a fost o bază destul de eficientă pentru a asculta cu urechea informațiile rusești, respingând atacurile din Khokand, dar nici cazacii, nici țăranii nu au fost convinși să se stabilească acolo, iar costurile ocupației au depășit cu mult veniturile. Până la sfârșitul anilor 1850, au existat apeluri pentru o retragere pe frontul de la Orenburg, dar argumentul obișnuit - argumentul prestigiului - a câștigat și, în schimb, cea mai bună cale de ieșire din acest „loc deosebit de dureros” a fost un atac asupra Tașkentului.

Între timp, Rusia înainta spre sud-est pe Syr Darya de la Ak-Mechet. În 1859, Julek a fost luat din Kokand. În 1861 a fost construit un fort rus la Julek și a fost luat Yani Kurgan (Zhanakorgan) la 80 km (50 mile) în amonte. În 1862, Cerniaev a recunoscut râul până la Hazrat-i-Turkestan și a capturat mica oază Suzak la aproximativ 105 km (65 mi) est de râu. În iunie 1864, Veryovkin a luat Hazrat-i-Turkestan de la Kokand. A grăbit capitularea bombardând celebrul mausoleu. Două coloane rusești s-au întâlnit în distanța de 240 km (150 mi) dintre Hazrat și Aulie-Ata, completând astfel linia Syr-Darya.

Pentru unii istorici, cucerirea Asiei Centrale începe în 1865 odată cu căderea Tașkentului în mâinile generalului Cerniaev. De fapt, acesta a fost punctul culminant al unei serii de campanii de stepă care au început în anii 1840, dar a marcat punctul în care imperiul rus s-a mutat din stepă în zona stabilită din Asia Centrală de Sud. Tașkent a fost cel mai mare oraș din Asia Centrală și un important antrepozit comercial, dar s-a susținut mult timp că Cerniaev nu a respectat ordinele când a capturat orașul.

Aparenta neascultare a lui Cernyaev a fost într-adevăr un produs al ambiguității instrucțiunilor sale și, mai ales, al ignoranței rusești cu privire la geografia regiunii, ceea ce însemna că Ministerul de Război era convins că o „frontieră naturală” se va prezenta cumva atunci când era nevoie. După ce Aulie-Ata, Chimkent și Turkestan au căzut în mâinile forțelor ruse, Cerniaev a fost instruit să separe Tașkentul de influența Khoqand. Deși nu era chiar o lovitură de stat îndrăzneață a legendei, asaltul lui Chernyaev a fost riscant și a dus la două zile de lupte pe străzi înainte de a ajunge la o acomodare cu 'ulama din Tashkent.

După căderea lui Tașkent, generalul MG Chernyaev a devenit primul guvernator al noii provincii Turkestan și a început imediat să facă lobby pentru a menține orașul sub stăpânire rusă și pentru a se lansa în cuceriri ulterioare. O amenințare aparentă din partea lui Sayyid Muzaffar, emirul Buharei, ia oferit o justificare pentru acțiuni militare ulterioare. În februarie 1866, Chernayev a traversat stepa flămândă până la fortul Bokharan din Jizzakh. Găsind sarcina imposibilă, el s-a retras la Tașkent, urmat de bokharanii cărora li s-au alăturat în curând Kokandis. În acest moment, Cernayev a fost rechemat pentru insubordonare și înlocuit cu Romanovski.

Romanovsky s-a pregătit să atace Bohkara, amirul s-a mutat primul, cele două forțe s-au întâlnit pe câmpia Irjar. Buharienii s-au împrăștiat, pierzând cea mai mare parte din artilerie, provizii și comori și peste 1.000 de morți, în timp ce rușii au pierdut 12 răniți. În loc să-l urmărească, Romanovsky s-a întors spre est și l-a luat pe Khujand, închizând astfel gura Văii Fergana. Apoi s-a mutat spre vest și a lansat atacuri neautorizate asupra Ura-Tepe și Jizzakh din Bukhara. Înfrângerile au forțat Bukhara să înceapă discuțiile de pace.

În iulie 1867, o nouă provincie Turkestan a fost creată și plasată sub comanda generalului von Kaufmann, cu cartierul general la Tașkent. Emirul Bokharan nu și-a controlat pe deplin supușii, au avut loc raiduri și rebeliuni aleatorii, așa că Kaufmann a decis să grăbească lucrurile atacând Samarkand. După ce a dispersat o forță bokharană, Samarkand și-a închis porțile armatei bokharane și s-a predat (mai 1868). A părăsit o garnizoană din Samarkand și a plecat să se ocupe de unele zone periferice. Garnizoana a fost asediată și în mare dificultate până la întoarcerea lui Kaufmann. La 2 iunie 1868, într-o luptă decisivă pe înălțimile Zerabulak, rușii au învins principalele forțe ale emirului Bukhara, pierzând mai puțin de 100 de oameni, în timp ce armata Bukhara a pierdut de la 3,5 la 10.000. La 5 iulie 1868 a fost semnat un tratat de pace. Hanatul din Bokhara a pierdut Samarkand și a rămas un vasal semi-independent până la revoluție. Hanatul Kokand și-a pierdut teritoriul de vest, a fost limitat la valea Ferghana și la munții din jur și a rămas independent timp de aproximativ 10 ani. Conform Atlasului lui Bregel, dacă nicăieri altundeva, în 1870, Hanatul Bokhara, acum vasal, s-a extins spre est și a anexat acea parte a Bactriei închisă de Munții Turkestan, platoul Pamir și granița afgană.

Bătălia de pe înălțimile Zerabulak este bătălia decisivă a armatei ruse sub comanda generalului Kaufman cu armata emirului Bukhara Muzaffar, care a avut loc în iunie 1868, pe versanții lanțului muntos Zera-tau, între Samarkand și Bukhara. S-a încheiat cu înfrângerea armatei Bukhara și trecerea Emiratului Bukhara la dependența vasală de Imperiul Rus.

De două ori înainte, Rusia nu reușise să subjugă Khiva. În 1717, prințul Bekovitch-Cerkassky a mărșăluit din Marea Caspică și a luptat cu armata Khivan. Khivanii l-au amânat prin diplomație, apoi i-au măcelărit întreaga armată, fără a lăsa aproape niciun supraviețuitor. În campania de la Khivan din 1839, contele Perovsky a mers spre sud din Orenburg. Iarna neobișnuit de rece a ucis majoritatea cămilelor rusești, forțându-le să se întoarcă.

Până în 1868, cucerirea rusă a Turkestanului a capturat Tașkent și Samarkand și a câștigat controlul asupra hanaților Kokand din munții estici și Buhara de-a lungul râului Oxus. Aceasta a lăsat o zonă aproximativ triunghiulară la est de Caspică, la sud de și la nord de granița persană . Hanatul din Khiva se afla la capătul de nord al acestui triunghi.

În decembrie 1872, țarul a luat decizia finală de a ataca Khiva. Forța ar fi 61 de companii de infanterie, 26 de cavalerie cazacă, 54 de tunuri, 4 mortiere și 5 detașamente de rachete. Khiva ar fi abordat din cinci direcții:

1. Generalul von Kaufmann, la comanda supremă, avea să mărșăluiască spre vest de la Tașkent și să întâlnească o a doua forță care se deplasa spre sud din
2. Fortul Aralsk. Cei doi s-ar întâlni în mijlocul deșertului Kyzylkum la Min Bulak și s-ar muta spre sud-vest până la capul deltei Oxus. Între timp,
3. Veryovkin avea să meargă spre sud de la Orenburg, de-a lungul părții de vest a Mării Aral și să se întâlnească
4. Lomakin vine direct la est din Marea Caspică în timp ce
5. Markozov avea să mărșăluiască spre nord-est de Krasnovodsk (schimbat ulterior în Chikishlyar).

Motivul acestui plan ciudat poate să fi fost rivalitatea birocratică. Guvernatorul din Orenburg a avut întotdeauna responsabilitatea principală pentru Asia Centrală. Provincia Turkestan, recent cucerită de Kaufmann, avea mulți ofițeri activi, în timp ce viceregele Caucazului avea de departe cele mai multe trupe.

Veryovkin se afla în colțul de nord-vest al deltei și Kaufmann în colțul sudic, dar abia pe 4 și 5 iunie mesagerii i-au pus în contact. Veryovkin a preluat comanda trupelor lui Lomakin și a părăsit Kungard pe 27 mai, luând Khojali (55 mile sud) și Mangit (35 mile sud-est de aceasta). Din cauza unor focuri din sat, Mangit a fost ars, iar locuitorii tăiați. Khivanii au făcut o serie de încercări de a-i opri. Până pe 7 iunie se afla la periferia orașului Khiva. Cu două zile înainte aflase că Kaufmann traversase Oxus. Pe 9 iunie, un grup avansat a fost supus unui foc puternic și a constatat că, fără să vrea, ajunseseră la Poarta de Nord a orașului. Au luat o baricadă și au cerut să urce scări, dar Veryovkin i-a chemat înapoi, intenționând doar un bombardament. În timpul logodnei, Veryovkin a fost rănit la ochiul drept. A început bombardamentul și un trimis a sosit la ora 16, oferind capitularea. Deoarece tragerile din ziduri nu s-au oprit, bombardamentul a fost reluat și în scurt timp părți din oraș au luat foc. Bombardamentul s-a oprit din nou la ora 23:00 când a sosit un mesaj de la Kaufmann care spunea că hanul s-a predat. A doua zi niște turkmeni au început să tragă din ziduri, artileria s-a deschis și câteva focuri norocoase au spart poarta. Skobelev și 1.000 de oameni s-au grăbit și au fost aproape de locul hanului când au aflat că Kaufmann pătrundea pașnic prin Poarta de Vest. Se trase înapoi și îl așteptă pe Kaufmann.

În 1875, Hanatul Kokand s-a răsculat împotriva stăpânirii ruse. Comandanții Kokand Abdurakhman și Pulat bey au preluat puterea în hanat și au început operațiuni militare împotriva rușilor. Până în iulie 1875, cea mai mare parte a armatei Hanului și cea mai mare parte a familiei sale au dezertat în fața rebelilor, așa că a fugit la ruși la Kojent împreună cu un milion de lire sterline de comori. Kaufmann a invadat Hanatul la 1 septembrie, a purtat mai multe bătălii și a intrat în capitală la 10 septembrie 1875. În octombrie i-a transferat comanda lui Mihail Skobelev. Trupele ruse aflate sub comanda lui Skobelev și Kaufmann i-au învins pe rebeli în bătălia de la Makhram. În 1876, rușii au intrat liber în Kokand, liderii rebelilor au fost executați, iar hanatul a fost desființat. Oblastul Fergana a fost creat în locul ei.

Prima bătălie de la Geok Tepe (1879) a avut loc în timpul cuceririi ruse a Turkestanului, marcând un conflict semnificativ împotriva turkmenilor Akhal Tekke. În urma victoriilor Rusiei asupra Emiratului Bukhara (1868) și a Hanatului Khiva (1873), nomazii din deșertul turcoman au rămas independenți, locuind într-o zonă mărginită de Marea Caspică, râul Oxus și granița cu Persia. Turcomanii Tekke, în primul rând agricultori, se aflau în apropierea munților Kopet Dagh, care asigurau o apărare naturală alături de oază.

În perioada premergătoare bătăliei, generalul Lazerev l-a înlocuit pe Nikolai Lomakin, fără succes anterior, adunând o forță de 18.000 de oameni și 6.000 de cămile la Chikishlyar. Planul presupunea un marș prin deșert spre Oaza Akhal, cu scopul de a stabili o bază de aprovizionare la Khoja Kale înainte de a ataca Geok Tepe. Provocările logistice au fost semnificative, inclusiv aterizări lente de aprovizionare la Chikishlyar și greutățile călătoriei în deșert în timpul unui sezon nefavorabil. În ciuda pregătirilor, campania s-a confruntat cu eșecuri timpurii odată cu moartea lui Lazerev în august, ceea ce l-a determinat pe Lomakin să preia comanda.

Înaintarea lui Lomakin a început cu o traversare a munților Kopet Dagh și un marș către Geok Tepe, cunoscut local sub numele de Denghil Tepe. Ajuns la cetatea, dens populată cu apărători și civili, Lomakin a inițiat un bombardament. Asaltul din 8 septembrie a fost prost executat, lipsit de pregătire, cum ar fi scara de scară și suficientă infanterie, ceea ce a dus la pierderi grele de ambele părți. Turkmenii, conduși de Berdi Murad Khan, care a fost ucis în timpul bătăliei, au reușit să respingă forțele ruse în ciuda pierderilor semnificative.

Retragerea Rusiei a marcat o încercare eșuată de cucerire a lui Geok Tepe, tactica lui Lomakin fiind criticată pentru graba și lipsa de planificare strategică, ceea ce a dus la vărsare de sânge inutilă. Rușii au suferit 445 de victime, în timp ce Tekkes au avut aproximativ 4.000 de victime (uciși și răniți). Următoarele l-au văzut pe generalul Tergukasov înlocuind Lazarev și Lomakin, majoritatea trupelor rusești retrăgându-se în partea de vest a Mării Caspice până la sfârșitul anului. Această bătălie a exemplificat provocările cu care se confruntă puterile imperiale în cucerirea teritoriilor din Asia Centrală, evidențiind dificultățile logistice, rezistența acerbă a populațiilor locale și consecințele proastei administrări militare.

Bătălia de la Geok Tepe din 1881, cunoscută și sub numele de Denghil-Tepe sau Dangil Teppe, a fost un conflict decisiv în campania rusă din 1880/81 împotriva tribului turkmenilor Teke, care a condus la controlul Rusiei asupra majorității Turkmenistanului modern și aproape de finalizarea Cucerirea Asiei Centrale de către Rusia. Cetatea Geok Tepe, cu zidurile și apărările sale substanțiale de noroi, era situată în Oaza Akhal, o zonă susținută de agricultură datorită irigațiilor din munții Kopet Dagh.

După o încercare eșuată în 1879, Rusia, sub comanda lui Mihail Skobelev, s-a pregătit pentru o ofensivă reînnoită. Skobelev a optat pentru o strategie de asediu în detrimentul unui asalt direct, concentrându-se pe acumularea logistică și pe avans lent și metodic. Până în decembrie 1880, forțele ruse au fost poziționate lângă Geok Tepe, cu un număr semnificativ de infanterie, cavalerie, artilerie și tehnologii militare moderne, inclusiv rachete și heliografe.

Asediul a început la începutul lui ianuarie 1881, cu trupele ruse stabilind poziții și efectuând recunoașteri pentru a izola cetatea și a întrerupe alimentarea cu apă. În ciuda mai multor incursiuni turkmene, care au provocat victime, dar au dus și la pierderi grele pentru Tekkes, rușii au făcut progrese constante. Pe 23 ianuarie, o mină plină cu explozibili a fost plasată sub zidurile fortului, ducând la o breșă majoră în ziua următoare.

Asaltul final din 24 ianuarie a început cu un baraj cuprinzător de artilerie, urmat de explozia minei, creând o breșă prin care forțele ruse au pătruns în cetate. În ciuda rezistenței inițiale și a unei breșe mai mici care s-a dovedit greu de pătruns, trupele ruse au reușit să securizeze cetatea până după-amiază, Tekkesi fugind și urmăriți de cavaleria rusă.

Consecințele bătăliei au fost brutale: victimele rusești pentru ianuarie au fost de peste o mie, cu muniție cheltuită semnificativ. Pierderile Tekke au fost estimate la 20.000. La 30 ianuarie a urmat capturarea Așgabatului, marcând o victorie strategică, dar cu prețul unor pierderi grele de civili, ceea ce a dus la îndepărtarea lui Skobelev de la comandă. Bătălia și progresele ulterioare rusești și-au consolidat controlul asupra regiunii, odată cu stabilirea Transcaspiei ca oblast rusesc și formalizarea granițelor cu Persia. Bătălia este comemorată în Turkmenistan ca o zi națională de doliu și simbol al rezistenței, reflectând asupra bilanțului greu al conflictului și impactului durabil asupra identității naționale turkmene.

Calea ferată Trans-Caspică a ajuns la Kyzyl Arbat la capătul de nord-vest al Kopet Dag la mijlocul lunii septembrie 1881. Din octombrie până în decembrie, Lessar a cercetat partea de nord a Kopet Dag și a raportat că nu va fi nicio problemă să construiască o cale ferată de-a lungul acesteia. Din aprilie 1882 a examinat țara aproape până la Herat și a raportat că nu există obstacole militare între Kopet Dag și Afganistan. Nazirov sau Nazir Beg a mers la Merv deghizat și apoi a traversat deșertul spre Bukhara și Tașkent.

Zona irigată de-a lungul Kopet Dag se termină la est de Ashkebat. Mai spre est este deșertul, apoi mica oază din Tejent, mai deșert și oaza mult mai mare din Merv. Merv avea marea fortăreață Kaushut Khan și era locuită de Merv Tekes, care luptase și la Geok Tepe. De îndată ce rușii au fost stabiliți în Askhabad, comercianții, dar și spionii, au început să se deplaseze între Kopet Dag și Merv. Unii bătrâni din Merv s-au dus la nord la Petroalexandrovsk și au oferit un grad de supunere rușilor de acolo. Rușii de la Askhabad au trebuit să explice că ambele grupuri făceau parte din același imperiu. În februarie 1882, Alikhanov a vizitat Merv și s-a apropiat de Makhdum Kuli Khan, care fusese la comandă la Geok Tepe. În septembrie, Alikhanov l-a convins pe Makhdum Kuli Khan să jure credință Țarului Alb.

Skobelev fusese înlocuit de Rohrberg în primăvara lui 1881, care a fost urmat de generalul Komarov în primăvara lui 1883. Aproape de sfârșitul lui 1883, generalul Komarov a condus 1500 de oameni să ocupe oaza Tejen. După ocuparea Tejenului de către Komarov, Alikhanov și Makhdum Kuli Khan s-au dus la Merv și au convocat o întâlnire a bătrânilor, unul amenințător și celălalt convingător. Neavând dorința de a repeta măcelul de la Geok Tepe, 28 de bătrâni s-au dus la Askhabad și pe 12 februarie au jurat credință în prezența generalului Komarov. O facțiune din Merv a încercat să reziste, dar a fost prea slabă pentru a realiza ceva. La 16 martie 1884, Komarov a ocupat Merv. Subiectele hanate din Khiva și Buhara erau acum înconjurate de teritoriul rusesc.

Incidentul Panjdeh (cunoscut în istoriografia rusă sub numele de Bătălia de la Kushka) a fost un angajament armat între Emiratul Afganistanului și Imperiul Rus în 1885, care a dus la o criză diplomatică între Imperiul Britanic și Imperiul Rus cu privire la expansiunea Rusiei spre sud-est. spre Emiratul Afganistanului și Rajul britanic (India). După ce aproape au terminat cucerirea rusă a Asiei Centrale (Turkestanul rus), rușii au capturat un fort la granița afgană, amenințând interesele britanice în zonă. Văzând acest lucru ca pe o amenințare pentru India, Marea Britanie s-a pregătit pentru război, dar ambele părți au dat înapoi și chestiunea a fost soluționată diplomatic. Incidentul a oprit expansiunea în continuare a Rusiei în Asia, cu excepția Munților Pamir, și a dus la definirea graniței de nord-vest a Afganistanului.

Colțul de sud-est al Turkestanului rus era înaltul Pamir, care este acum regiunea autonomă Gorno-Badakhshan a Tadjikistanului. Podișurile înalte de la est sunt folosite pentru pășune de vară. Pe partea de vest, chei dificile coboară spre râul Panj și Bactria. În 1871, Alexei Pavlovici Fedchenko a primit permisiunea Hanului de a explora spre sud. A ajuns în Valea Alay, dar escorta lui nu i-a permis să meargă spre sud, pe platoul Pamir. În 1876, Skobelev a urmărit un rebel din sud, până în Valea Alay, iar Kostenko a trecut peste Pasul Kyzylart și a cartografiat zona din jurul lacului Karakul, în partea de nord-est a platoului. În următorii 20 de ani, cea mai mare parte a zonei a fost cartografiată. În 1891, rușii l-au informat pe Francis Younghusband că se află pe teritoriul lor și l-au escortat ulterior pe un locotenent Davidson în afara zonei („Incidentul Pamir”). În 1892, un batalion de ruși sub conducerea lui Mihail Ionov a intrat în zonă și a campat lângă actualul Murghab, Tadjikistan, în nord-est. Anul viitor au construit un fort propriu-zis acolo (Pamirskiy Post). În 1895, baza lor a fost mutată spre vest, spre Khorog, cu fața către afgani. În 1893, linia Durand a stabilit Coridorul Wakhan între Pamirul rusesc și India britanică.

Extinderea Rusiei în Asia Centrală. © Anonim

Marele Joc se referă la încercările britanice de a bloca expansiunea Rusiei spre sud-est cătreIndia britanică. Deși s-a vorbit mult despre o posibilă invazie rusă a Indiei și un număr de agenți și aventurieri britanici au pătruns în Asia Centrală, britanicii nu au făcut nimic serios pentru a împiedica cucerirea Rusiei a Turkestanului, cu o singură excepție. Ori de câte ori agenții ruși s-au apropiat de Afganistan, aceștia au reacționat foarte puternic, văzând Afganistanul ca un stat tampon necesar pentru apărarea Indiei.

Turkestanul rus în 1900 © Wassily

O invazie rusă a Indiei pare improbabilă, dar un număr de scriitori britanici s-au gândit cum ar putea fi făcută. Când se știa puțin despre geografie, se credea că ar putea ajunge la Khiva și ar putea naviga pe Oxus până în Afganistan. Mai realist, ar putea câștiga sprijinul persanului și ar putea traversa nordul Persiei. Odată ajunsi în Afganistan, ei și-ar umfla armatele cu oferte de pradă și aveau să invadeze India. Alternativ, ei ar putea invada India și ar putea provoca o rebeliune nativă. Probabil că scopul nu ar fi cucerirea Indiei, ci să pună presiune asupra britanicilor, în timp ce Rusia a făcut ceva mai important, cum ar fi cucerirea Constantinopolului. Marele Joc s-a încheiat odată cu demarcarea frontierei de nord a Afganistanului în 1886 și 1893 și a Antantei anglo-ruse din 1907.