Mișcarea de rezistență birmană din 1885 până în 1895 a fost o insurgență de un deceniu împotriva dominației coloniale britanice în Birmania, ca urmare a anexării regatului de către britanici în 1885. Rezistența a fost inițiată imediat după capturarea Mandalay, capitala birmane, și exilul regelui Thibaw, ultimul monarh birman.Conflictul a prezentat atât tactici de război convenționale, cât și tactici de gherilă, iar luptătorii de rezistență au fost conduși de diverse facțiuni etnice și regaliste, fiecare acționând independent împotriva britanicilor.Mișcarea a fost caracterizată de bătălii notabile precum Asediul Minhla, precum și de apărarea altor locații strategice.În ciuda succeselor locale, rezistența birmană s-a confruntat cu provocări semnificative, inclusiv lipsa unei conduceri centralizate și resurse limitate.Britanicii aveau o putere de foc și o organizare militară superioară, care în cele din urmă au doborât grupurile rebele disparate.Britanicii au adoptat o strategie de „pacificare” care presupunea folosirea milițiilor locale pentru a securiza satele, desfășurarea de coloane mobile pentru a se angaja în expediții punitive și oferirea de recompense pentru capturarea sau uciderea liderilor rezistenței.Până la mijlocul anilor 1890, mișcarea de rezistență s-a risipit în mare măsură, deși revoltele sporadice aveau să continue în anii următori.Înfrângerea rezistenței a dus la consolidarea stăpânirii britanice în Birmania, care va dura până la obținerea independenței țării în 1948. Moștenirea mișcării a avut un impact de durată asupra naționalismului birman și a pus bazele viitoarelor mișcări de independență din țară.