Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ascensiunea naționalismului arab a început să se contureze în Irak, ca și în alte părți ale Imperiului Otoman.Această mișcare naționalistă a fost alimentată de diverși factori, inclusiv nemulțumirea față de stăpânirea otomană, influența ideilor europene și un sentiment în creștere al identității arabe.Intelectualii și liderii politici din Irak și regiunile învecinate au început să pledeze pentru o mai mare autonomie și, în unele cazuri, pentru o independență completă.Mișcarea Al-Nahda, o renaștere culturală, a jucat un rol crucial în modelarea gândirii intelectuale arabe în această perioadă.Reformele Tanzimat, care vizează modernizarea statului otoman, au deschis din neatenție o fereastră către gândirea europeană.Intelectualii arabi precum Rashid Rida și Jamal al-Din al-Afghani au devorat aceste idei, în special noțiunea amețitoare de autodeterminare, și le-au împărtășit prin intermediul ziarelor arabe înfloritoare precum Al-Jawaa'ib.Aceste semințe tipărite au prins rădăcini în minți fertile, promovând o nouă conștientizare a moștenirii și istoriei arabe comune.Nemulțumirea față de stăpânirea otomană a oferit un teren fertil pentru ca aceste semințe să încolțească.Imperiul, tot mai scârțâit și centralizat, s-a străduit să răspundă nevoilor diverșilor săi supuși.În Irak, marginalizarea economică a roade comunitățile arabe, care se simțeau excluse din bogăția imperiului în ciuda pământului lor fertil.Tensiunile religioase s-au înăbușit, populația majoritară șiită suferind discriminare și influență politică limitată.Șoaptele panarabismului, promițând unitate și împuternicire, au rezonat profund printre aceste comunități lipsite de drepturi.Evenimentele din întregul imperiu au aprins flăcările conștiinței arabe.Rebeliunile precum revolta Nayef Pașa din 1827 și revolta Dhia Pașa al-Shahir din 1843, deși nu sunt în mod explicit naționaliste, au demonstrat o sfidare fierbinte împotriva dominației otomane.În Irak însuși, figuri precum savantul Mirza Kazem Beg și ofițerul otoman de origine irakiană, Mahmoud Shawkat Pasha, au pledat pentru autonomie și modernizare locală, plantând semințele pentru viitoare apeluri la autodeterminare.Schimbările sociale și culturale au jucat și ele un rol.Creșterea alfabetizării și circulația literaturii și a poeziei arabe au trezit o identitate culturală comună.Rețelele tribale, deși s-au concentrat în mod tradițional pe loialitățile locale, au oferit din neatenție un cadru pentru o solidaritate arabă mai largă, în special în zonele rurale.Chiar și islamul, cu accent pe comunitate și unitate, a contribuit la creșterea conștiinței arabe.Naționalismul arab în Irakul secolului al XIX-lea a fost un fenomen complex și în evoluție, nu un monolit unificat.În timp ce panarabismul a oferit o viziune convingătoare a unității, curente naționaliste irakiene distincte aveau să câștige mai târziu avânt în secolul al XX-lea.Dar aceste treziri timpurii, alimentate de treziri intelectuale, anxietăți economice și tensiuni religioase, au fost cruciale pentru a pune bazele viitoarelor lupte pentru identitatea arabă și autodeterminare în cadrul Imperiului Otoman și, mai târziu, a națiunii independente a Irakului.