Leon al III-lea Isaurianul a fost împărat bizantin din 717 până la moartea sa în 741 și fondator al dinastiei Isauriane. A pus capăt Anarhiei de douăzeci de ani, o perioadă de mare instabilitate în Imperiul Bizantin între 695 și 717, marcată de succesiunea rapidă la tron ​​a mai multor împărați. De asemenea, a apărat cu succes Imperiul împotriva invadatorilor omeiazi și a interzis venerarea icoanelor.

Al doilea asediu arab al Constantinopolului în anii 717–718 a fost o ofensivă combinată pe uscat și pe mare a arabilor musulmani din Califatul Omayyad împotriva capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopol. Campania a marcat punctul culminant a douăzeci de ani de atacuri și ocupație arabă progresivă a granițelor bizantine, în timp ce puterea bizantinei a fost distrusă de tulburările interne prelungite. În 716, după ani de pregătiri, arabii, conduși de Maslama ibn Abd al-Malik, au invadat Asia Mică bizantină. Arabii au sperat inițial să exploateze conflictele civile bizantine și au făcut cauză comună cu generalul Leon al III-lea Isaurianul, care se ridicase împotriva împăratului Teodosie al III-lea. Leul, însă, i-a păcălit și și-a asigurat tronul bizantin.

După ce a iernat pe coastele de vest ale Asiei Mici, armata arabă a trecut în Tracia la începutul verii anului 717 și a construit linii de asediu pentru a bloca orașul, care era protejat de zidurile masive Teodosiene. Flota arabă, care a însoțit armata terestră și era menită să finalizeze blocada pe mare a orașului, a fost neutralizată la scurt timp după sosirea sa de marina bizantină prin folosirea focului grecesc. Acest lucru a permis Constantinopolului să fie reaprovizionat pe mare, în timp ce armata arabă a fost paralizată de foamete și boli în timpul iernii neobișnuit de grele care a urmat. În primăvara anului 718, două flote arabe trimise ca întăriri au fost distruse de bizantini după ce echipajele lor creștine au dezertat, iar o armată suplimentară trimisă pe uscat prin Asia Mică a fost în ambuscadă și învinsă. Împreună cu atacurile bulgarilor în spatele lor, arabii au fost forțați să ridice asediul la 15 august 718. În călătoria sa de întoarcere, flota arabă a fost aproape complet distrusă de dezastre naturale.

Eșecul asediului a avut repercusiuni ample. Salvarea Constantinopolului a asigurat supraviețuirea continuă a Bizanțului, în timp ce perspectiva strategică a Califatului a fost modificată: deși atacurile regulate asupra teritoriilor bizantine au continuat, scopul cuceririi definitive a fost abandonat. Istoricii consideră că asediul este una dintre cele mai importante bătălii ale istoriei, deoarece eșecul său a amânat avansul musulman în sud-estul Europei de secole.

În 719, fostul împărat Anastasius a condus o revoltă împotriva lui Leon al III-lea, primind un sprijin considerabil bulgar. Forțele rebele au înaintat spre Constantinopol. Bulgarii l-au trădat pe Anastasius, ducând la înfrângerea acestuia. Întreprinderea a eșuat, iar Anastasius a căzut în mâinile lui Leo și a fost omorât din ordinele sale la 1 iunie. A fost ucis împreună cu alți conspiratori, inclusiv Niketas Xylinitas și arhiepiscopul Salonicului.

Leo a întreprins un set de reforme civile, inclusiv abolirea sistemului de plată anticipată a impozitelor care a cântărit foarte mult asupra proprietarilor mai bogați, ridicarea iobagilor într-o clasă de chiriași liberi și remodelarea dreptului familiei, dreptului maritim și dreptului penal, în special înlocuind mutilarea cu pedeapsa cu moartea în multe cazuri. Noile măsuri, care au fost concretizate într-un nou cod numit Ecloga (Selecția), publicat în 726, au întâmpinat o oarecare opoziție din partea nobililor și a clerului superior. Împăratul a întreprins, de asemenea, o oarecare reorganizare a structurii tematice prin crearea de noi themate în regiunea Mării Egee.

Raiduri regulate împotriva Imperiului Bizantin au continuat în 727 până în 739. Un comandant regulat al forțelor arabe a fost redutabilul Maslama, fratele vitreg al lui Hisham. El a luptat cu bizantinii în anii 725–726 d.Hr. și în anul următor a capturat Cezarea Mazaca.

Fiul lui Hisham, Mu'awiya, a fost un alt comandant arab în raidurile aproape anuale împotriva Imperiului Bizantin. În 728, a luat fortul Samalu din Cilicia. În anul următor, Mu'awiya a împins la stânga și Sa'id ibn Hisham la dreapta, pe lângă un raid pe mare. În 731, Mu'awiya a capturat Kharsianon în Cappadocia.

Mu'awiya a atacat Imperiul Bizantin în 731–732. În anul următor a capturat Aqrun (Akroinos), în timp ce Abdallah al-Battal a luat prizonier un comandant bizantin. Mu'awiya a atacat Bizanțul între 734–737. În 737, al Walid ibn al Qa'qa al-Absi a condus raidul împotriva bizantinilor. În anul următor, Sulayman ibn Hisham a capturat-o pe Sindira (Sideroun). În 738–739, Maslama a capturat o parte din Cappadocia și a atacat, de asemenea, avarii.

Frustrarea lui Leo față de eșecurile sale militare l-a făcut să creadă, în moda vremii, că Imperiul și-a pierdut favoarea divină. Deja în 722 încercase să forțeze convertirea evreilor din Imperiu, dar curând a început să-și îndrepte atenția către venerarea icoanelor, pe care unii episcopi ajunseseră să le considere idolatre. După erupția reînnoită a Therei din 726, el a publicat un edict prin care condamna utilizarea lor și a scos imaginea lui Hristos de pe Poarta Chalke, intrarea ceremonială în Marele Palat din Constantinopol. Împăratul s-a arătat din ce în ce mai critic față de iconofili, iar într-un consiliu de curte din 730 a interzis în mod oficial reprezentările figurilor religioase.

Susținerea iconoclasmului de către Leu a provocat reacții atât în ​​rândul populației, cât și în rândul Bisericii. Soldații care au doborât imaginea lui Hristos din Chalke au fost linșați, iar o rebeliune tematică care a izbucnit în Grecia în 727 a fost cel puțin parțial motivată de fervoarea iconofilă. Patriarhul Germanos I a demisionat, pentru a fi înlocuit de mai flexibil Anastasios. Edictul împăratului a atras condamnarea papilor Grigore al II-lea și Grigore al III-lea, precum și a lui Ioan Damaschinul. În general, însă, disputa a rămas limitată, deoarece Leul s-a abținut să-i persecute activ pe iconofili.

În Peninsula Italiană, atitudinea sfidătoare a papilor Grigore al II-lea și mai târziu Grigore al III-lea în numele venerației imaginii a dus la o ceartă aprigă cu împăratul. Primii au convocat consilii la Roma pentru a anatematiza și excomunica pe iconoclaști (730, 732); în 740 Leon a ripostat transferând sudul Italiei și Iliric din dieceza papală în cea a patriarhului Constantinopolului. Lupta a fost însoțită de o izbucnire armată în exarhatul Ravenna în 727, pe care Leo a încercat în cele din urmă să-l supune prin intermediul unei flote mari. Dar distrugerea armamentului de către o furtună a decis chestiunea împotriva lui; supușii săi din sudul Italiei au sfidat cu succes edictele sale religioase, iar Exarhatul din Ravenna a devenit efectiv detașat de Imperiu.

Bătălia de la Akroinon s-a purtat pe marginea vestică a platoului Anatolian, în 740 între o armată arabă omeiadă și forțele bizantine. Arabii au efectuat raiduri regulate în Anatolia în ultimul secol, iar expediția 740 a fost cea mai mare din ultimele decenii, constând din trei divizii separate. O divizie, cu 20.000 de oameni sub conducerea lui Abdallah al-Battal și al-Malik ibn Shu'aib, a fost confruntă la Akroinon de către bizantini sub comanda împăratului Leon III Isaurianul. 717–741) și fiul său, viitorul Constantin al V-lea (r. 741–775). Bătălia a avut ca rezultat o victorie bizantină decisivă. Împreună cu necazurile califatului omeiadă de pe alte fronturi și instabilitatea internă dinainte și după Revolta Abbazidă , aceasta a pus capăt incursiunilor arabe majore în Anatolia timp de trei decenii.

Akroinon a fost un succes major pentru bizantini, deoarece a fost prima victorie pe care o obținuseră într-o bătălie campană majoră împotriva arabilor. Văzând-o ca o dovadă a favorii reînnoite a lui Dumnezeu, victoria a servit și la întărirea credinței lui Leu în politica de iconoclasm pe care o adoptase cu câțiva ani în urmă. Înfrângerea arabă de la Akroinon a fost în mod tradițional văzută ca o bătălie decisivă și un punct de cotitură al războaielor arabo-bizantine, provocând slăbirea presiunii arabe asupra Bizanțului. Constantin al V-lea a reușit să profite de prăbușirea Califatului Omayyad pentru a lansa o serie de expediții în Siria și a-și asigura un ascendent bizantin la granița de est, care a durat până în anii 770.

Domnia lui Constantin al V-lea a văzut o consolidare a securității bizantine de amenințările externe. Ca un lider militar capabil, Constantin a profitat de războiul civil din lumea musulmană pentru a face ofensive limitate la frontiera arabă. Cu această frontieră de est securizată, el a întreprins campanii repetate împotriva bulgarilor din Balcani. Activitatea sa militară și politica de stabilire a populațiilor creștine de la frontiera arabă în Tracia au făcut ca stăpânirea Bizanțului asupra teritoriilor sale balcanice să fie mai sigură.

Luptele și controversele religioase au fost o trăsătură proeminentă a domniei sale. Sprijinul său fervent pentru iconoclasm și opoziția față de monahism au dus la denigrarea sa de către istoricii și scriitorii bizantini de mai târziu, care l-au denigrat drept Kopronymos sau Copronymus (Κοπρώνυμος), adică bălegarul numit. Imperiul Bizantin s-a bucurat de o perioadă de prosperitate internă crescândă în timpul domniei lui Constantin. De asemenea, a fost responsabil pentru inovații și reforme militare și administrative importante.

Constantin traversa Asia Mică pentru a face campanie împotriva Califatului Omeyad sub conducerea lui Hisham ibn Abd al-Malik la granița de est în iunie 741 sau 742. Dar în timpul acestui curs Constantin a fost atacat de forțele cumnatului său Artabasdos, strategul tema armeanică.

Învins, Constantin și-a căutat refugiu în Amorion, în timp ce învingătorul a înaintat spre Constantinopol și a fost acceptat ca împărat. În timp ce Constantin a primit acum sprijinul temelor anatolice și traceziene, Artabasdos și-a asigurat și pe cel al temelor Traciei și Opsikion, pe lângă propriii soldați armeni.

După ce împărații rivali au așteptat timpul în pregătirile militare, Artabasdos a mărșăluit împotriva lui Constantin, dar a fost învins în mai 743 la Sardes. Trei luni mai târziu, Constantin l-a învins pe fiul lui Artabasdos, Niketas, și s-a îndreptat spre Constantinopol. La începutul lunii noiembrie, Constantin a fost admis în capitală și s-a întors imediat împotriva oponenților săi, orbindu-i sau executați. Poate pentru că uzurparea lui Artabasdos a fost interconectată cu restaurarea venerării imaginilor, Constantin a devenit acum poate un iconoclast și mai fervent decât tatăl său.

În 746, profitând de condițiile instabile din Califatul Omayyad , care se prăbușește sub Marwan al II-lea, împăratul bizantin Constantin al V-lea conduce campanii de succes în nordul Siriei și Armenia , a capturat Germanikeia și, de asemenea, a subminat puternic puterea bulgărească . Împreună cu înfrângerile militare pe alte fronturi ale califatului și instabilitatea internă, expansiunea omeiadă a luat sfârșit.

Între anii 746-749 e.n., a existat o apariție a ciumei bubonice – denumită Marele Focar – în Constantinopol, Grecia și Italia, cu un număr de morți de peste 200.000, dar în 750 e.n. boala părea să dispară.

Potrivit surselor, flotaegipteană a navigat din Alexandria către Cipru. Strategul bizantin al cibirreoților a reușit să-i surprindă pe arabi și să blocheze intrarea în portul Keramaia. Ca urmare, aproape întreaga flotă arabă — Teofan scrie, cu exagerare vădită, despre o mie de droni, în timp ce Anastasius dă numărul mai plauzibil de treizeci de vase — a fost distrusă. Potrivit lui Teofan, „se spune că doar trei corăbii au scăpat”.

Această înfrângere zdrobitoare a fost un eveniment semnal: în urma ei, flotele egiptene nu sunt menționate decât în ​​a doua jumătate a secolului al IX-lea, ca urmare a Sacrului Damiettei. Egiptul a încetat să mai fie o bază majoră pentru expedițiile navale împotriva Bizanțului în secolul după Keramaia.

Regele lombard Aistulf a capturat Ravenna, punând capăt a peste două secole de dominație bizantină.

Constantin a condus o invazie în noul Califat Abbasid sub As-Saffah. Constantin a capturat Theodosioupolis și Melitene (Malatya) și a relocat din nou o parte din populație în Balcani.

Sinodul iconoclast de la Hieria a fost un consiliu creștin din 754 care se considera ecumenic, dar a fost respins ulterior de Sinodul II de la Niceea (787) și de bisericile catolice și ortodoxe, deoarece niciunul dintre cei cinci patriarhi majori nu a fost reprezentat în Hieria.

Consiliul de la Hieria a fost convocat de împăratul bizantin Constantin al V-lea în 754 în palatul Hieria de la Calcedon. Sinodul a susținut poziția iconoclastă a împăratului în controversa iconoclastă bizantină, condamnând folosirea spirituală și liturgică a iconografiei ca eretică.

Oponenții conciliului l-au descris ca fiind Sinodul simulat de la Constantinopol sau Sinodul fără cap, deoarece nu erau prezenți patriarhi sau reprezentanți ai celor cinci mari patriarhii: scaunul de la Constantinopol era vacant; Antiohia, Ierusalimul și Alexandria erau sub stăpânire islamică; în timp ce Romei nu i s-a cerut să participe. Hotărârile sale au fost anatematizate la Sinodul Lateran din 769, înainte de a fi răsturnate aproape în întregime de către Sinodul II de la Niceea în 787, care a susținut ortodoxia și a susținut venerarea imaginilor sfinte.

În 755, lunga pace dintre Bulgaria și Imperiul Bizantin a luat sfârșit. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că, după victorii semnificative asupra arabilor, împăratul bizantin Constantin al V-lea a început să-și întărească granița cu Bulgaria. În acest scop, el a reinstalat ereticii din Armenia și Siria în Tracia. Hanul Kormisosh a întreprins acele acțiuni și construirea unei noi fortărețe de-a lungul graniței, ca o încălcare a Tratatului bizantino-bulgar din 716, semnat de Tervel. Domnitorul bulgar a trimis soli să ceară tribut pentru noile cetăți. După refuzul împăratului bizantin, armata bulgară a invadat Tracia. Jefuind totul pe drum, bulgarii au ajuns la periferia Constantinopolului, unde au fost angajați și înfrânți de trupele bizantine.

În anul următor, Constantin al V-lea a organizat o mare campanie împotriva Bulgariei, care era acum condusă de un nou han, Vinekh. A fost trimisă o armată cu 500 de nave care au jefuit zona din jurul Deltei Dunării. Împăratul însuși, conducând forța principală, a înaintat în Tracia și a fost angajat de bulgari la castelul de graniță Marcellae. Detaliile bătăliei sunt necunoscute, dar aceasta a dus la o victorie a lui Constantin al V-lea. Pentru a opri invazia, bulgarii au trimis ostatici la Constantinopol.

Pipin al III-lea, după ce a recuperat teritoriile bizantine din Italia de la lombarzi, predă controlul regiunii papei de la Roma. Roma se întoarce către franci pentru protecție.

Donația lui Pipin din 756 a oferit o bază legală pentru crearea Statelor Papale, extinzând astfel stăpânirea temporală a papilor dincolo de ducatul Romei. Tratatul a conferit oficial papei teritoriile aparținând Ravennei, chiar și orașe precum Forlì cu hinterlandele lor, cuceririle lombarde în Romagna și în Ducatul Spoleto și Benevento și Pentapolis (cele „cinci orașe” din Rimini, Pesaro). , Fano, Senigallia și Ancona). Narni și Ceccano au fost foste teritorii papale. Teritoriile specificate în tratatul din 756 aparținuseră Imperiului Roman.

Trimișii Imperiului l-au întâlnit pe Pepin la Pavia și i-au oferit o sumă mare de bani pentru a restaura pământurile Imperiului, dar el a refuzat, spunând că aparțin Sf. Petru și biserica romană. Această fâșie de teritoriu se întindea în diagonală peste Italia, de la Tirenian la Adriatică.

Între 755 și 775, împăratul bizantin Constantin al V-lea a organizat nouă campanii pentru eliminarea Bulgariei și, deși a reușit să-i învingă pe bulgari de mai multe ori, nu și-a atins niciodată scopul. În 759, împăratul a condus o armată spre Bulgaria, dar Hanul Vinekh a avut suficient timp să bareze mai multe trecători de munte. Când bizantinii au ajuns la Pasul Rishki, au fost prinși în ambuscadă și complet învinși. Istoricul bizantin Teofan Mărturisitorul a scris că bulgarii i-au ucis pe strategul Traciei Leo, comandantul Dramei, și mulți soldați.

Khan Vinekh nu a profitat de ocazia favorabilă pentru a avansa pe teritoriul inamic și a dat în judecată pentru pace. Acest act a fost foarte nepopular printre nobili și hanul a fost ucis în 761.

Constantin a făcut campanie împotriva triburilor slave din Tracia și Macedonia în 762, deportând unele triburi pe tema opsiciană în Anatolia, deși unii au cerut în mod voluntar mutarea departe de regiunea zbuciumată a graniței bulgare . O sursă bizantină contemporană a raportat că 208.000 de slavi au emigrat din zonele controlate de bulgari pe teritoriul bizantin și au fost stabiliți în Anatolia.

După succesul în bătălia de la Pasul Rișki (759) hanul bulgar Vinekh a dat dovadă de o inacțiune surprinzătoare și a dorit în schimb pacea, care l-a costat tronul și viața. Noul conducător, Teleț, a fost un susținător ferm pentru acțiuni militare ulterioare împotriva bizantinilor. Cu cavaleria sa grea a jefuit regiunile de graniță ale Imperiului Bizantin și la 16 iunie 763, Constantin al V-lea a ieșit din Constantinopol cu ​​o armată mare și o flotă de 800 de nave, cu câte 12 cavaleri pe fiecare.

Energicul han bulgar a oprit trecătorile muntoase și a ocupat poziții avantajoase pe înălțimile de lângă Anchialus, dar încrederea în sine și nerăbdarea l-au îndemnat să coboare în zonele joase și să atace inamicul. Bătălia a început la 10 dimineața și a durat până la apus. A fost lung și sângeros, dar în cele din urmă bizantinii au fost învingători, deși au pierdut mulți soldați, nobili și comandanți. De asemenea, bulgarii au avut pierderi grele și mulți au fost capturați, în timp ce Teleți au reușit să scape. Constantin al V-lea a intrat triumf în capitala sa și apoi i-a ucis pe prizonieri.

În 765, bizantinii au invadat din nou cu succes Bulgaria , în timpul acestei campanii, atât candidatul lui Constantin la tronul bulgar, Toktu, cât și oponentul său, Pagan, au fost uciși. Păgân a fost ucis de proprii sclavi când a căutat să se sustragă dușmanilor săi bulgari fugind la Varna, unde dorea să dezerteze la împărat. Efectul cumulat al campaniilor ofensive repetate ale lui Constantin și al numeroaselor victorii au provocat o instabilitate considerabilă în Bulgaria, unde șase monarhi și-au pierdut coroanele din cauza eșecurilor lor în războiul împotriva Bizanțului.

Când Constantin al V-lea a murit în septembrie 775, în timp ce făcea campanie împotriva bulgarilor, Leon al IV-lea Khazarul a devenit împărat principal la 14 septembrie 775. În 778, Leo a atacat Siria abasidă, învingând decisiv armata abasidă din afara Germaniei. Leul a murit la 8 septembrie 780 de tuberculoză. El a fost succedat de fiul său minor Constantin al VI-lea, Irene fiind regentă.

Leul a lansat o invazie împotriva abasizilor în 778, invadând Siria cu o forță alcătuită din armatele temelor multiple, printre care: Tema Opsikion, condusă de Grigore; Tema Anatolica, condusa de Artabasdos; Tema armeanică, condusă de Karisterotzes; Tema Bucelariană, condusă de Tatzates; și Tema Traceziană, condusă de Lachanodrakon. Lachanodrakon a asediat Germanicia pentru o vreme, înainte de a fi mituit pentru a ridica asediul, apoi a început să atace zona rurală din jur. Abasizii au atacat Lachanodrakon în timp ce acesta făcea raid, dar au fost învinși decisiv de mai multe armate bizantine. Generalii bizantini care au condus trupele în timpul acestei bătălii au primit o intrare triumfală când s-au întors la Constantinopol. În anul următor, în 779, Leul a respins cu succes un atac al abasizilor împotriva Asiei Mici.

Constantin al VI-lea a fost singurul copil al împăratului Leon al IV-lea și al Irinei. Constantin a fost încoronat co-împărat de către tatăl său în 776 și a reușit ca singur împărat la vârsta de nouă ani sub regența Irinei în 780.

Împărăteasa Irene l-a numit pe Elpidius guvernator (strategos) al temei Sicilia. La scurt timp, însă, pe 15 aprilie, Irene a fost informată că a susținut un complot, descoperit în octombrie anul precedent, pentru a o depune și a-l ridica la putere pe Cezarul Nikephoros, fiul cel mai mare supraviețuitor al lui Constantin al V-lea. Irene l-a trimis imediat pe spatharios Theophilos în Sicilia pentru a-l aduce pe Elpidius înapoi la Constantinopol. Deși soția și copiii lui au rămas în urmă la Constantinopol, Elpidius a refuzat somația și a fost sprijinit de oameni și de armata locală. Nu se pare că Elpidius s-a declarat în mod explicit în revoltă împotriva Irinei, dar împărăteasa și-a avut totuși soția și copiii biciuiți public și închiși în pretorioul capitalei.

În toamna lui 781 sau începutul anului 782, Irene a trimis împotriva lui o mare flotă sub un eunuc de încredere, Patrikios Theodore. Forțele militare proprii ale lui Elpidius erau slabe, iar după mai multe bătălii a fost învins. Împreună cu locotenentul său, dux Nikephoros, a adunat ceea ce a mai rămas din vistieria temei și a fugit în Africa de Nord, unde autoritățile arabe l-au primit.

Invazia abasidă din Asia Mică din 782 a fost una dintre cele mai mari operațiuni lansate de Califatul Abbasid împotriva Imperiului Bizantin. Invazia a fost lansată ca o demonstrație a puterii militare abbazide în urma unei serii de succese bizantine. Comandată de moștenitor abasid, viitorul Harun al-Rashid, armata abasidă a ajuns până la Hrisopolis, peste Bosfor de capitala bizantină, Constantinopol, în timp ce forțele secundare au atacat vestul Asiei Mici și au învins forțele bizantine de acolo. Deoarece Harun nu intenționa să asalteze Constantinopolul și nu avea corăbii pentru a face acest lucru, s-a întors.

Bizantinii, care între timp neutralizaseră detașamentul rămas pentru a asigura spatele armatei abaside în Frigia, au reușit să prindă armata lui Harun între propriile forțe convergente. Dezertarea generalului armean Tatzates i-a permis însă lui Harun să-și recapete avantajul. Prințul Abbasid a trimis un armistițiu și i-a reținut pe trimișii bizantini de rang înalt, printre care și ministrul principal al împărătesei Irene, Staurakios. Acest lucru a forțat-o pe Irene să fie de acord cu un armistițiu de trei ani și să plătească un tribut anual de 70.000 sau 90.000 de dinari abasizi. Irene și-a concentrat apoi atenția asupra Balcanilor, dar războiul cu arabii a reluat în 786, până când creșterea presiunii arabe a dus la un alt armistițiu în 798, în condiții similare celor din 782.

Încă din 781, Irene a început să caute o relație mai strânsă cu dinastia carolingiană și cu papalitatea de la Roma. Ea a negociat o căsătorie între fiul ei Constantin și Rotrude, o fiică a lui Carol cel Mare de către a treia soție a lui Hildegard. În acest timp, Carol cel Mare era în război cu sașii, iar mai târziu avea să devină noul rege al francilor. Irene a mers până la a trimite un oficial care să o instruiască pe prințesa francă în limba greacă; cu toate acestea, însăși Irene a rupt logodna în 787, împotriva dorinței fiului ei.

Al Doilea Sinod de la Niceea s-a întrunit în anul 787 d.Hr. la Niceea (locul Primului Sinod de la Niceea; actualul İznik din Turcia) pentru a restabili folosirea și venerarea icoanelor (sau imaginilor sfinte), care fuseseră suprimate prin edict imperial în interior. Imperiul Bizantin în timpul domniei lui Leon al III-lea (717–741). Fiul său, Constantin al V-lea (741–775), ținuse Sinodul de la Hieria pentru a oficializa suprimarea.

În 787, Carol cel Mare și-a îndreptat atenția către Ducatul de Benevento, unde Arechis al II-lea domnea independent cu titlul de Princeps. Asediul Salerno de către Carol cel Mare l-a forțat pe Arechis să se supună. Cu toate acestea, după moartea lui Arechis al II-lea în 787, fiul său Grimoald al III-lea a proclamat Ducatul de Benevento nou independent. Grimoald a fost atacat de multe ori de armatele lui Charles sau ale fiilor săi, fără a obține o victorie definitivă. Carol cel Mare și-a pierdut interesul și nu s-a mai întors niciodată în sudul Italiei, unde Grimoald a reușit să păstreze Ducatul liber de suzeranitatea francă.

În ultimul sfert al secolului al VIII-lea Bulgaria a depășit criza politică internă după sfârșitul stăpânirii lui Dulo. Hanii Telerig și Kardam au reușit să consolideze autoritatea centrală și să pună capăt certurilor dintre nobilimi. Bulgarii au avut în sfârșit ocazia să-și intensifice campaniile în Macedonia populată de slavi. În 789 au pătruns adânc în valea râului Struma și i-au învins puternic pe bizantini, ucigându-i pe strategos din Thrace Filites.

Datorită terenului accidentat, armata bizantină care înainta și-a încălcat ordinea. Profitând de această greșeală, Kardam a ordonat un contraatac care le-a adus bulgarilor un mare succes. Cavaleria bulgară a ocolit bizantinii și și-a croit drumul înapoi către tabăra lor fortificată și cetatea Marcellae. Bulgarii au luat proviziile, vistieria și cortul împăratului. L-au urmărit pe Constantin al VI-lea la Constantinopol, ucigând un număr mare de soldați. Mulți comandanți și ofițeri bizantini au pierit în luptă. După înfrângere, Constantin al VI-lea a trebuit să încheie pacea cu Kardam și a trebuit să plătească un omagiu.

Rebeliunea armeanilor împotriva restaurării lui Irene a Atenei ca co-conducător de către Constantin al VI-lea. O mișcare s-a dezvoltat în favoarea unchiului lui Constantin al VI-lea, Cezarul Nikephoros. Lui Constantin i s-au scos ochii unchiului și limbile celorlalți patru frați vitregi ai tatălui său. Foștii săi susținători armeni s-au revoltat după ce el l-a orbit pe generalul lor Alexios Mosele. El a zdrobit această revoltă cu o cruzime extremă în 793.

Constantin al VI-lea a divorțat de soția sa Maria de Amnia, care nu a reușit să-i ofere un moștenitor de sex masculin, și s-a căsătorit cu amanta sa Teodote, un act nepopular și canonic ilegal care a declanșat așa-numita „Controversa moehică”. Deși Patriarhul Tarasios nu a vorbit public împotriva ei, el a refuzat să oficieze căsătoria. Dezaprobarea populară a fost exprimată de unchiul lui Theodote, Platon din Sakkoudion, care chiar a rupt comuniunea cu Tarasios pentru atitudinea sa pasivă. Intransigența lui Platon a dus la propria sa închisoare, în timp ce susținătorii săi monahali au fost persecutați și exilați la Tesalonic. „Controversa moechiană” l-a costat pe Constantin ce popularitate îi lăsase, mai ales în așezământul bisericesc, pe care Irene a avut grijă să-l susțină vocal împotriva propriului ei fiu.

La 19 august 797, Constantin a fost capturat, orbit și întemnițat de susținătorii mamei sale, care organizase o conspirație, lăsând-o pe Irene să fie încoronată ca prima împărăteasă domnitoare a Constantinopolului. Nu se știe când a murit exact Constantin; a fost cu siguranță înainte de 805, deși poate că a murit din cauza rănilor la scurt timp după ce a fost orbit.

Membră a familiei Sarantapechos, proeminentă din punct de vedere politic, a fost aleasă ca mireasă a lui Leon al IV-lea din motive necunoscute în 768. Chiar dacă soțul ei era un iconoclast, ea nutrenea simpatii iconofile. În timpul domniei ei ca regentă, ea a convocat al doilea Sinod de la Niceea în 787, care a condamnat iconoclasmul ca eretic și a pus capăt primei perioade iconoclaste (730–787).

Papa Leon al III-lea — care încearcă deja să rupă legăturile cu Orientul Bizantin — a folosit presupusul statut fără precedent al Irinei ca femeie conducătoare a Imperiului Roman pentru a-l proclama pe Carol cel Mare împărat al Sfântului Imperiu Roman în ziua de Crăciun a anului 800, sub pretextul că o femeie nu putea conduce. și astfel tronul Imperiului Roman era de fapt vacant. Pentru prima dată în 300 de ani, există un împărat al „Estului” și un împărat al „Apusului”.

În 802, patricienii au conspirat împotriva ei, depunând-o la 31 octombrie și plasând-o pe tron ​​pe Nikephoros, ministrul finanțelor. Irene a fost exilată în Lesbos și forțată să se întrețină prin tors de lână. Ea a murit în anul următor, pe 9 august.