Trecând granița lângă Charleroi înainte de zorii zilei de 15 iunie, francezii au depășit rapid avanposturile Coaliției, asigurând „poziția centrală” a lui Napoleon între armatele lui Wellington și ale lui Blücher. Spera că acest lucru îi va împiedica să se combine și va putea distruge mai întâi armata prusacă, apoi pe cea a lui Wellington.

Ordinele lui Ney erau să securizeze răscrucea Quatre Bras, astfel încât să poată mai târziu să se îndrepte spre est și să-l întărească pe Napoleon dacă era necesar. Ney a găsit răscrucea Quatre Bras ținută ușor de Prințul de Orange, care a respins atacurile inițiale ale lui Ney, dar a fost respins treptat de un număr copleșitor de trupe franceze.

Între timp, pe 16 iunie, Napoleon i-a atacat și învins pe prusacii lui Blücher în bătălia de la Ligny folosind o parte din rezervă și aripa dreaptă a armatei sale. Centrul prusac a cedat sub grele atacuri franceze, dar flancurile s-au menținut. Retragerea prusacului de la Ligny a mers neîntreruptă și aparent neobservată de francezi.

Odată cu retragerea prusacului din Ligny, poziția lui Wellington la Quatre Bras a fost insuportabilă. A doua zi s-a retras înspre nord, într-o poziție de apărare pe care o recunoscuse anul precedent – ​​creasta joasă a Mont-Saint-Jean, la sud de satul Waterloo și Pădurea Soniană.

Înainte de a părăsi Ligny, Napoleon îi ordonase lui Grouchy, care comanda aripa dreaptă, să urmărească prusacii în retragere cu 33.000 de oameni. Un început târziu, incertitudinea cu privire la direcția pe care o luaseră prusacii și vagitatea ordinelor care i-au fost date au făcut ca Grouchy să fie prea târziu pentru a împiedica armata prusacă să ajungă la Wavre, de unde ar putea mărșălui pentru a sprijini Wellington.

Harta mișcărilor de forță și a angajamentelor majore în timpul campaniei de la Waterloo, 15-18 iunie 1815. © Ipankonin

Wellington s-a ridicat în jurul orei 02:00 sau 03:00 pe 18 iunie și a scris scrisori până în zori. Mai devreme îi scrisese lui Blücher confirmându-i că va da luptă la Mont-Saint-Jean dacă Blücher i-ar putea oferi cel puțin un corp; altfel s-ar retrage spre Bruxelles. La un consiliu de noapte târziu, șeful de stat major al lui Blücher, August Neidhardt von Gneisenau, nu a fost de încredere în strategia lui Wellington, dar Blücher l-a convins că ar trebui să mărșăluiască pentru a se alătura armatei lui Wellington. Dimineața, Wellington a primit în mod corespunzător un răspuns de la Blücher, promițându-l că îl va sprijini cu trei corpuri.

De la ora 06:00, Wellington se afla pe teren pentru a supraveghea desfășurarea forțelor sale.

Napoleon a luat micul dejun din farfurie de argint la Le Caillou, casa în care petrecuse noaptea. Când Soult a sugerat că Grouchy ar trebui rechemat pentru a se alătura forței principale, Napoleon a spus: „Doar pentru că ați fost bătuți cu toții de Wellington, credeți că este un general bun. Vă spun că Wellington este un general rău, englezii sunt trupe rele. iar această afacere nu este altceva decât să mănânci micul dejun”.

Remarca aparent disprețuitoare a lui Napoleon poate să fi fost strategică, având în vedere maxima sa „în război, moralul este totul”. El a acționat similar în trecut și, în dimineața bătăliei de la Waterloo, este posibil să fi răspuns la pesimismul și obiecțiile șefului său de stat major și ale generalilor superiori.

La Wavre, Corpul IV Prusac sub conducerea lui Bülow a fost desemnat să conducă marșul către Waterloo, deoarece era în cea mai bună formă, nefiind implicat în bătălia de la Ligny. Deși nu au suferit victime, Corpul IV mărșăluise de două zile, acoperind retragerea celorlalte trei corpuri ale armatei prusace de pe câmpul de luptă de la Ligny. Fuseseră postați cel mai departe de câmpul de luptă, iar progresul era foarte lent.

Drumurile erau în stare proastă după ploaia abundentă din noapte, iar oamenii lui Bülow au fost nevoiți să treacă pe străzile aglomerate din Wavre și să mute 88 de piese de artilerie. Problemele nu au fost rezolvate când un incendiu a izbucnit în Wavre, blocând mai multe străzi de-a lungul traseului prevăzut de Bülow. Ca urmare, ultima parte a corpului a plecat la ora 10:00, la șase ore după ce elementele de conducere se deplasaseră spre Waterloo. Oamenii lui Bülow au fost urmați la Waterloo mai întâi de Corpul I și apoi de Corpul II.

La 11:00, Napoleon și-a redactat ordinul general: Corpul lui Reille din stânga și Corpul lui d'Erlon din dreapta urmau să atace satul Mont-Saint-Jean și să se țină la pas unul cu celălalt. Acest ordin presupunea că linia de luptă a lui Wellington se afla în sat, mai degrabă decât în ​​poziția mai înaintată pe creastă. Pentru a permite acest lucru, divizia lui Jerome avea să facă un atac inițial asupra Hougoumont, despre care Napoleon se aștepta să atragă rezervele lui Wellington, deoarece pierderea sa ar amenința comunicațiile sale cu marea. O baterie mare a artileriei de rezervă din Corpurile I, II și VI urma să bombardeze apoi centrul poziției lui Wellington începând cu ora 13:00. Corpul lui D'Erlon avea să atace apoi stânga lui Wellington, să spargă și să-și rotească linia de la est la vest. În memoriile sale, Napoleon a scris că intenția sa era să separe armata lui Wellington de prusaci și să o alunge înapoi spre mare.

© West Point

Istoricul Andrew Roberts notează că „Este un fapt curios despre bătălia de la Waterloo că nimeni nu este absolut sigur când a început de fapt”. Wellington a consemnat în depeșele sale că „în jurul orei zece [Napoleon] a început un atac furios asupra postului nostru de la Hougoumont”. Alte surse afirmă că atacul a început în jurul orei 11:30. Casa și împrejurimile sale imediate au fost apărate de patru companii ușoare de gardieni, iar pădurea și parcul de către Hanoverian Jäger și 1/2th Nassau.

Atacul inițial al brigadei lui Bauduin a golit lemnul și parcul, dar a fost respins de focul puternic de artilerie britanică și l-a costat viața lui Bauduin. Pe măsură ce tunurile britanice au fost distrase de un duel cu artileria franceză, un al doilea atac al brigadei lui Soye și a ceea ce fusese al lui Bauduin a reușit să ajungă la poarta de nord a casei. Sous-locotenentul Legros, un ofițer francez, a spart poarta cu un topor, iar niște trupe franceze au reușit să intre în curte. Coldstream Guards și Scots Guards au sosit pentru a sprijini apărarea. A avut loc un corp la corp aprigă, iar britanicii au reușit să închidă poarta pentru trupele franceze care intrau înăuntru. Francezii prinși în curte au fost toți uciși. Doar un tânăr toboșar a fost cruțat.

Luptele au continuat în jurul Hougoumont toată după-amiaza. Împrejurimile sale au fost investite puternic de infanterie ușoară franceză și au fost efectuate atacuri coordonate împotriva trupelor din spatele lui Hougoumont. Armata lui Wellington a apărat casa și drumul gol care mergea spre nord de ea. După-amiaza, Napoleon a ordonat personal să fie bombardată casa pentru a-i da foc, ceea ce a dus la distrugerea tuturor, cu excepția capelei. Brigada lui Du Plat din Legiunea Germană a Regelui a fost înaintată pentru a apăra calea goală, ceea ce trebuia să facă fără ofițeri superiori. În cele din urmă, au fost eliberați de 71 Highlanders, un regiment de infanterie britanic. Brigada lui Adam a fost întărită în continuare de Brigada a 3-a Hanovră a lui Hugh Halkett și a respins cu succes alte atacuri de infanterie și cavalerie trimise de Reille. Hougoumont a rezistat până la sfârșitul bătăliei.

Puțin după ora 13:00, atacul Corpului I a început în coloane mari. Bernard Cornwell scrie „[coloana] sugerează o formațiune alungită, cu capătul îngust îndreptat ca o suliță spre linia inamicului, în timp ce, în adevăr, era mult mai mult ca o cărămidă care înaintează lateral, iar asaltul lui d'Erlon a fost alcătuit din patru astfel de cărămizi, fiecare. una o divizie a infanteriei franceze”. Fiecare divizie, cu o singură excepție, era întocmită în mase uriașe, formată din cele opt sau nouă batalioane din care erau formate, desfășurate și așezate într-o coloană unul în spatele celuilalt, la interval de numai cinci pași între batalioane.

Diviziile urmau să avanseze în eșalon din stânga, la o distanță de 400 de pași, Divizia a 2-a (a lui Donzelot) în dreapta brigăzii Bourgeois, următoarea Divizia a 3-a (a lui Marcognet) și divizia a 4-a (a lui Durute) în dreapta. . Au fost conduși de Ney la asalt, fiecare coloană având un front de aproximativ o sută șaizeci până la două sute de dosare.

Divizia cea mai din stânga a avansat pe fermă cu ziduri La Haye Sainte. Ferma era apărată de Legiunea Germană a Regelui. În timp ce un batalion francez a angajat apărătorii de pe front, următoarele batalioane s-au întins de fiecare parte și, cu sprijinul mai multor escadrile de cuirasieri, au reușit să izoleze ferma. Legiunea Germană a Regelui a apărat ferm ferma. De fiecare dată când francezii au încercat să escaladeze zidurile, germanii, depășiți numeric, le-au ținut cumva la distanță. Prințul de Orange a văzut că La Haye Sainte fusese tăiată și a încercat să o întărească trimițând înainte batalionul hanovrian Lüneburg în linie. Cuirasierii ascunși într-un pliu din pământ l-au prins și au distrus în câteva minute, apoi au mers pe lângă La Haye Sainte, aproape până la creasta crestei, unde au acoperit flancul stâng al lui d'Erlon pe măsură ce atacul său se dezvolta.

La aproximativ 13:15, Napoleon a văzut primele coloane de prusaci în jurul satului Lasne-Chapelle-Saint-Lambert, la 4 până la 5 mile (6,4 până la 8,0 km) distanță de flancul său drept - aproximativ trei ore marșând pentru o armată. Reacția lui Napoleon a fost ca mareșalul Soult să trimită un mesaj lui Grouchy spunându-i să vină pe câmpul de luptă și să atace prusacii care sosesc. Grouchy, totuși, executase ordinele anterioare ale lui Napoleon de a-i urma pe prusaci „cu sabia la spate” spre Wavre și era până atunci prea departe pentru a ajunge la Waterloo.

Grouchy a fost sfătuit de subordonatul său, Gérard, să „marșeze în sunetul tunurilor”, dar a respectat ordinele sale și a angajat ariergarda Corpului III Prusac sub comanda generalului-locotenent baronul von Thielmann în bătălia de la Wavre. Mai mult decât atât, scrisoarea lui Soult prin care îi ordona lui Grouchy să se miște rapid să se alăture lui Napoleon și să atace Bülow nu avea să ajungă la Grouchy decât după ora 20:00.

Cele 80 de tunuri ale bateriei mari a lui Napoleon se aflau în centru. Acestea au deschis focul la 11:50, potrivit lord Hill (comandantul Corpului II anglo-aliat), în timp ce alte surse au fixat ora între prânz și 13:30. Bateria grande era prea îndepărtată pentru a ținti cu precizie, iar singurele trupe pe care le-au putut vedea erau scărmuitorii regimentelor Kempt și Pack și divizia a 2-a olandeză a lui Perponcher (ceilalți foloseau „apărarea pantei inverse” caracteristică lui Wellington).

Bombardamentul a provocat un număr mare de victime. Deși unele proiectile s-au îngropat în solul moale, majoritatea și-au găsit urmele pe versantul invers al crestei. Bombardamentul a forțat cavaleria Brigăzii Unirii (în linia a treia) să se deplaseze la stânga ei, pentru a-și reduce rata victimelor.

Uxbridge a ordonat celor două brigăzi ale sale de cavalerie grea britanică - formate nevăzute în spatele crestei - să atace în sprijinul infanteriei greu apăsate. Brigada 1, cunoscută sub numele de Brigada Casei, comandată de generalul-maior Lord Edward Somerset, era formată din regimente de gardă: 1-a și 2-a Gărzi de Salvare, Gărzile Regale de Cai (albaștrii) și 1-a (King's) Dragoon Guards. Brigada a 2-a, cunoscută și sub denumirea de Brigada Unirii, comandată de generalul-maior Sir William Ponsonby, era numită așa, deoarece era formată dintr-un englez (prima sau The Royals), un scoțian (2nd Scots Greys) și un irlandez (al 6-lea). sau Inniskilling) regiment de dragoni grei.

Brigada Gospodăriei a traversat creasta poziției anglo-aliate și a încărcat la vale. Cuirasierii care păzeau flancul stâng al lui d'Erlon erau încă împrăștiați și, astfel, au fost măturați peste drumul principal adânc scufundat și apoi îndreptați. Continuându-și atacul, escadrilele din stânga Brigăzii Gospodărești au distrus apoi brigada lui Aulard. În ciuda încercărilor de a-i rechema, au continuat pe lângă La Haye Sainte și s-au trezit la poalele dealului, pe cai aruncați, înfruntând brigada lui Schmitz formată în pătrate.

Napoleon a răspuns prompt ordonând un contraatac din partea brigăzilor de cuirasieri Farine și Travers și a celor două regimente Chevau-léger (lanci) ale lui Jaquinot din divizia de cavalerie ușoară a Corpului I. Dezorganizați și măcinați pe fundul văii dintre Hougoumont și La Belle Alliance, scoțienii cenușii și restul cavaleriei grele britanice au fost luați prin surprindere de contracarcarea cuiraserii lui Milhaud, alături de lancieri din Divizia 1 de cavalerie a baronului Jaquinot.

În timp ce Ponsonby a încercat să-și adună oamenii împotriva coraserilor francezi, a fost atacat de lăncierii lui Jaquinot și capturat. Un grup din apropiere de Scots Greys a văzut capturarea și a încercat să-și salveze comandantul de brigadă. Lancierul francez care îl capturase pe Ponsonby l-a ucis și apoi și-a folosit lancea pentru a ucide trei dintre scoțienii cenușii care încercaseră salvarea. Până la moartea lui Ponsonby, avântul a revenit complet în favoarea francezilor. Cavalerii lui Milhaud și Jaquinot au alungat Brigada Unirii din vale. Rezultatul au fost pierderi foarte mari pentru cavaleria britanică. O contraîncărcare, realizată de dragoni ușoare britanici sub conducerea generalului-maior Vandeleur și dragoni ușoare și husari olandez-belgieni sub conducerea generalului-maior Ghigny pe aripa stângă și carabinieri olandez-belgieni sub conducerea generalului-maior Trip în centru, a respins cavaleria franceză.

Puțin înainte de ora 16:00, Ney a observat un exod aparent din centrul Wellington. El a confundat mișcarea victimelor în spate cu începutul unei retrageri și a căutat să o exploateze. După înfrângerea Corpului lui d'Erlon, lui Ney mai avea puține rezerve de infanterie, deoarece cea mai mare parte a infanteriei fusese dedicată fie atacului inutil de la Hougoumont, fie apărării dreptei franceze. Prin urmare, Ney a încercat să spargă centrul lui Wellington doar cu cavaleria. Inițial, au fost comise corpul de cavalerie de rezervă al cuiraserii lui Milhaud și divizia de cavalerie ușoară a Gărzii Imperiale a lui Lefebvre-Desnoëttes, aproximativ 4.800 de sabre. Când acestea au fost respinse, corpul de cavalerie grea a lui Kellermann și cavaleria grea a Gărzii a lui Guyot s-au adăugat la asaltul în masă, un total de aproximativ 9.000 de cavalerie în 67 de escadrile. Când Napoleon a văzut acuzația, a spus că era o oră prea devreme.

Infanteria lui Wellington a răspuns formând pătrate (cutie goale-formații de patru rânduri adâncime). Pătratele erau mult mai mici decât cele descrise de obicei în picturile bătăliei - un pătrat de batalion de 500 de oameni nu ar fi avut mai mult de 60 de picioare (18 m) lungime pe o latură. Pătrațele de infanterie care stăteau pe poziție erau mortale pentru cavalerie, deoarece cavaleria nu se putea angaja cu soldații în spatele unui gard viu de baionete, dar erau ei înșiși vulnerabile la focul din pătrate. Caii nu puteau încărca un pătrat și nici nu puteau fi flancați, dar erau vulnerabili la artilerie sau infanterie. Wellington a ordonat echipajelor sale de artilerie să se adăpostească în piețe pe măsură ce cavaleria se apropia și să se întoarcă la tunurile lor și să reia focul în timp ce se retrăgeau.

Martorii din infanteriei britanice au înregistrat până la 12 atacuri, deși probabil că acestea includ valuri succesive ale aceluiași atac general; numărul atacurilor generale a fost, fără îndoială, mult mai mic. Kellermann, recunoscând inutilitatea atacurilor, a încercat să rezerve brigada de carabinieri de elită să nu se alăture, dar în cele din urmă Ney i-a observat și a insistat asupra implicării lor.

În cele din urmă, a devenit evident, chiar și pentru Ney, că singura cavaleria reușește puțin. Cu întârziere, a organizat un atac cu arme combinate, folosind divizia lui Bachelu și regimentul lui Tissot din divizia lui Foy din Corpul II al lui Reille (aproximativ 6.500 de infanterişti) plus acei cavalerie franceză care au rămas în stare de luptă. Acest asalt a fost îndreptat pe aceeași rută ca și atacurile anterioare ale cavaleriei grele (între Hougoumont și La Haye Sainte). A fost oprită de o încărcare a cavaleriei Brigăzii Casei condusă de Uxbridge. Cavaleria britanică nu a putut, totuși, să spargă infanteriei franceze și a căzut înapoi cu pierderi din focul de mușchetare.

Deși cavaleria franceză a cauzat puține victime directe în centrul lui Wellington, focul de artilerie asupra cărărilor sale de infanterie a cauzat multe. Cavaleria lui Wellington, cu excepția brigăzilor lui Sir John Vandeleur și Sir Hussey Vivian din extrema stângă, fuseseră angajate în luptă și suferiseră pierderi semnificative. Situația părea atât de disperată încât husarii Cumberland, singurul regiment de cavalerie hanovrian prezent, au fugit de pe teren, răspândind alarma până la Bruxelles.

Aproximativ în același timp cu asaltul cu arme combinate al lui Ney asupra centrului-dreapta liniei lui Wellington, elementele adunate ale Corpului I al lui D'Erlon, în frunte cu cea de-a 13-a Légère, au reînnoit atacul asupra La Haye Sainte și de această dată au avut succes, parțial pentru că muniția Legiunii Germane a Regelui s-a terminat. Cu toate acestea, germanii au ținut centrul câmpului de luptă aproape toată ziua, iar acest lucru a oprit avansul francez.

Odată cu La Haye Sainte capturată, Ney a mutat apoi luptătorii și artileria de cai în sus spre centrul lui Wellington. Artileria franceză a început să pulverizeze pătratele de infanterie la distanță scurtă cu canistra. Regimentele 30 și 73 au suferit pierderi atât de mari încât au fost nevoiți să se combine pentru a forma un pătrat viabil.

Succesul de care Napoleon avea nevoie pentru a-și continua ofensiva a avut loc. Ney era pe punctul de a sparge centrul anglo-aliat. Odată cu acest foc de artilerie, o multitudine de tirailleurs francezi au ocupat pozițiile dominante în spatele La Haye Sainte și au turnat un foc eficient în piețe. Situația pentru aliați anglo-aliați era acum atât de gravă încât culorile Regimentului 33 și toate culorile brigăzii lui Halkett au fost trimise în spate pentru siguranță, descrise de istoricul Alessandro Barbero drept „... o măsură fără precedent”.

Wellington, observând încetinirea focului de la La Haye Sainte, cu toiagul său s-a apropiat de el. Furiosi francezi au apărut în jurul clădirii și au tras asupra comandamentului britanic în timp ce acesta se străduia să scape prin gardul viu de-a lungul drumului. Mulți dintre generalii și consilierii lui Wellington au fost uciși sau răniți, inclusiv FitzRoy Somerset, Canning, de Lancey, Alten și Cooke. Situația era acum critică și Wellington, prins într-o piață de infanterie și ignorant de evenimentele dincolo de ea, era disperat pentru sosirea ajutorului prusacilor.

Harta bătăliei de la Waterloo, 18 iunie 1815, care arată mișcările și atacurile majore.

Corpul IV prusac (al lui Bülow) a fost primul care a ajuns în putere. Obiectivul lui Bülow era Plancenoit, pe care prusacii intenționau să-l folosească ca trambulină în spatele pozițiilor franceze. Blücher intenționa să-și asigure dreptul asupra Châteaux Frichermont folosind drumul Bois de Paris. Blücher și Wellington făceau schimb de comunicații de la ora 10:00 și fuseseră de acord cu acest avans asupra Frichermont dacă centrul lui Wellington era atacat. Generalul Bülow a remarcat că drumul către Plancenoit era deschis și că ora era 16:30.

Cam în acest moment, Brigada 15 prusacă a fost trimisă să se conecteze cu Nassauers din flancul stâng al lui Wellington în zona Frichermont-La Haie, cu bateria de artilerie de cai a brigăzii și artileria de brigadă suplimentară dislocată în stânga sa în sprijin. Napoleon a trimis corpul lui Lobau pentru a opri restul Corpului IV al lui Bülow care mergea spre Plancenoit. Brigada a 15-a a aruncat trupele lui Lobau din Frichermont cu o încărcătură hotărâtă de baionetă, apoi a continuat în sus pe înălțimile Frichermont, lovind Chasseurs francezi cu foc de artilerie de 12 livre și a împins mai departe către Plancenoit. Acest lucru a trimis corpul lui Lobau să se retragă în zona Plancenoit, conducându-l pe Lobau pe lângă partea din spate a flancului drept al Armee Du Nord și amenințând direct singura sa linie de retragere. Brigada 16 a lui Hiller a împins înainte cu șase batalioane împotriva lui Plancenoit.

Napoleon trimisese toate cele opt batalioane ale Gărzii Tinere pentru a-l întări pe Lobau, care acum era serios presat. Tânăra Garda a contraatacat și, după lupte foarte grele, l-a asigurat pe Plancenoit, dar au fost ei înșiși contraatacați și alungați. Napoleon a trimis două batalioane ale Gărzii de Mijloc/Vechi în Plancenoit și, după lupte feroce la baionetă — nu s-au demnitat să tragă cu muschetele —, această forță a recucerit satul.

De-a lungul după-amiezii târzii, Corpul I prusac (al lui Zieten) a ajuns cu o putere mai mare în zona de la nord de La Haie. Generalul Müffling, legătura prusacă cu Wellington, a mers să-l întâlnească pe Zieten.

Zieten adusese până atunci Brigada 1 prusac (a lui Steinmetz), dar devenise îngrijorat de vederea rătăciților și a victimelor din unitățile Nassau din stânga lui Wellington și din Brigada 15 prusac (a lui Laurens). Aceste trupe păreau să se retragă și Zieten, temându-se că propriile sale trupe vor fi prinse într-o retragere generală, începea să se îndepărteze de flancul lui Wellington și spre corpul principal prusac de lângă Plancenoit. Zieten primise, de asemenea, un ordin direct de la Blücher să-l sprijine pe Bülow, pe care Zieten s-a supus, începând să mărșăluiască în ajutorul lui Bülow.

Müffling a văzut această mișcare și l-a convins pe Zieten să susțină flancul stâng al lui Wellington. Müffling l-a avertizat pe Zieten că „Bătălia este pierdută dacă corpul nu continuă să se miște și sprijină imediat armata engleză”. Zieten și-a reluat marșul pentru a-l sprijini direct pe Wellington, iar sosirea trupelor sale i-a permis lui Wellington să-și întărească centrul care se prăbușește, deplasând cavaleria din stânga sa.

Francezii se așteptau ca Grouchy să mărșăluiască în sprijinul lor de la Wavre, iar când Corpul I Prusac (al lui Zieten) a apărut la Waterloo în loc de Grouchy, „șocul dezamăgirii a zdruncinat moralul francez” și „vizualizarea sosirii lui Zieten a provocat tulburări în rândul lui Napoleon. armată". Corpul I a continuat să atace trupele franceze înainte de Papelotte și până la 19:30 poziția franceză a fost îndoită într-o formă de potcoavă. Capetele liniei erau acum bazate pe Hougoumont în stânga, Plancenoit în dreapta și centrul pe La Haie.

Între timp, cu centrul lui Wellington expus de căderea La Haye Sainte și frontul Plancenoit stabilizat temporar, Napoleon și-a angajat ultima sa rezervă, infanteriei Garzii Imperiale, neînvinsă până acum. Acest atac, desfășurat în jurul orei 19:30, era menit să străpungă centrul lui Wellington și să-și rotească linia departe de prusaci.

Alte trupe s-au adunat pentru a sprijini înaintarea Gărzii. Pe stânga infanteriei din corpul lui Reille care nu era angajat cu Hougoumont și cavaleria a înaintat. În dreapta, toate elementele acum adunate ale corpului lui D'Érlon au urcat din nou pe creasta și s-au angajat cu linia anglo-aliată. Dintre aceștia, brigada lui Pégot a intrat în ordine de luptă și s-a mutat la nord și la vest de La Haye Sainte și a oferit sprijin de foc lui Ney, încă o dată deșelat, și grenadierii 1/3 ai lui Friant. Gărzile au primit mai întâi foc de la niște batalioane Brunswick, dar focul de întoarcere al grenadiilor i-a forțat să se retragă. Apoi, prima linie a brigăzii a lui Colin Halkett, formată din 30-a picior și 73-a, au făcut schimb de foc, dar au fost alungați în confuzie în regimentele 33 și 69, Halket a fost împușcat în față și grav rănit, iar întreaga brigadă s-a retras într-o mulțime. Alte trupe aliate anglo-aliate au început să cedeze și ele. Un contraatac al Nassauers și rămășițele brigăzii lui Kielmansegge din linia a doua anglo-aliată, condusă de Prințul de Orange, a fost de asemenea aruncat înapoi, iar Prințul de Orange a fost grav rănit. Generalul Harlet i-a adus pe cel de-al 4-lea grenadier, iar centrul anglo-aliat era acum în pericol serios de spargere.

În acest moment critic, generalul olandez Chassé a angajat forțele franceze care înaintau. Divizia olandeză relativ proaspătă a lui Chassé a fost trimisă împotriva lor, condusă de o baterie de artilerie cai olandeză comandată de căpitanul Krahmer de Bichin. Bateria a deschis un foc distructiv în flancul 1/3 grenadier. Acest lucru încă nu a oprit înaintarea Gărzii, așa că Chassé a ordonat primei sale brigade, comandată de colonelul Hendrik Detmers, să îi încarce cu baioneta pe francezii depășiți numeric; grenadierii francezi s-au clătinat apoi și s-au rupt. Grenadierii 4, văzându-și tovarășii în retragere și suferind ei înșiși pierderi grele, acum s-au învârtit și s-au retras.

În stânga celui de-al 4-lea Grenadier se aflau cele două pătrate ale 1/ și 2/3 Chasseurs care s-au înclinat mai spre vest și au suferit mai mult din cauza focului de artilerie decât grenadierii. Dar, pe măsură ce avansul lor a urcat pe creasta, au găsit-o aparent abandonată și acoperită de morți. Dintr-o dată, 1.500 de gărzi britanici sub conducerea lui Maitland, care stătuseră întinși pentru a se proteja de artileria franceză, s-au ridicat și i-au devastat cu salve fără fir. Căsutorii s-au desfășurat pentru a răspunde incendiului, dar aproximativ 300 au căzut din prima salvă, inclusiv colonelul Mallet și generalul Michel și ambii comandanți de batalion. O încărcare cu baionetă din partea Foot Guards a spart apoi pătratele fără lider, care au căzut înapoi pe coloana următoare. Batalionul 4 Chasseurs, cu 800 de oameni, a intrat acum pe batalioanele expuse ale British Foot Guards, care și-au pierdut toată coeziunea și s-au repezit pe panta ca o mulțime dezorganizată, cu șăsorii în urmărire. La vârf, șăsorii au dat peste bateria care a provocat pierderi grave la 1 și 2/3 Chasseurs. Au deschis focul și i-au măturat pe trăgători. Flancul stâng al careului lor a fost acum atacat de o formațiune grea de escarmători britanici, pe care șansorii i-au alungat înapoi. Dar luptatorii au fost înlocuiți de a 52-a Infanterie Ușoară (Divizia a 2-a), condusă de John Colborne, care s-a întors în linie pe flancul cășutorilor și a turnat un foc devastator în ei. Căsutorii au întors un foc foarte ascuțit care a ucis sau rănit aproximativ 150 de oameni din 52. Cel de-al 52-lea a încărcat apoi, iar sub acest atac, cășitorii au spart.

Ultimul din Gardă s-a retras cu capul. Un val de panică a trecut prin liniile franceze în timp ce vestea uluitoare s-a răspândit: "La Garde recule. Sauve qui peut!" („Garda se retrage. Fiecare om pentru el!”) Wellington se ridică acum în etrierii Copenhaga și își flutură pălăria în aer pentru a semnala o înaintare generală. Armata sa s-a repezit de pe linii și s-a aruncat asupra francezii care se retrăgeau.

Garda Imperială supraviețuitoare s-a adunat pe cele trei batalioane de rezervă (unele surse spun că patru) chiar la sud de La Haye Sainte pentru o ultimă rezistență. O încărcare din partea Brigăzii lui Adam și a Batalionului Hanoverian Landwehr Osnabrück, plus brigăzile de cavalerie relativ proaspete ale lui Vivian și Vandeleur din dreapta lor, i-au aruncat în confuzie. Cei rămași în unități semi-coezive s-au retras spre La Belle Alliance. În timpul acestei retrageri, unii dintre Gărzi au fost invitați să se predea, stârnind celebra, deși apocrifă, replică „La Garde meurt, elle ne se rend pas!” ("Garda moare, nu se preda!").

Cam în aceeași oră a atacului Gărzii Imperiale, Brigăziile 5, 14 și 16 prusace începeau să împingă prin Plancenoit, în al treilea asalt al zilei. Biserica era acum în flăcări, în timp ce cimitirul ei – centrul francez de rezistență – avea cadavre presărate „ca de un vârtej”. Cinci batalioane de gardă au fost desfășurate în sprijinul Gărzii Tinere, practic toate fiind acum dedicate apărării, împreună cu rămășițele corpului lui Lobau. Cheia poziției Plancenoit s-a dovedit a fi pădurea Chantelet de la sud. Corpul II al lui Pirch sosise cu două brigăzi și întărise atacul Corpului IV, înaintând prin pădure.

Batalioanele de mușchetari ale Regimentului 25 i-au aruncat pe grenadierii 1/2e (Garda Veche) din pădurea Chantelet, înconjurând Plancenoit și forțând o retragere. Vechea Gardă s-a retras în bună ordine până când a întâlnit masa de trupe care se retrăgeau în panică și a devenit parte din acea destramă. Corpul IV prusac a avansat dincolo de Plancenoit pentru a găsi mase de francezi care se retrăgeau în dezordine din urmărirea britanică. Prusacii nu au putut să tragă de teamă să nu lovească unitățile lui Wellington. Aceasta a fost a cincea și ultima oară când Plancenoit și-a schimbat mâinile.

Forțele franceze care nu se retrăgeau cu Garda au fost înconjurate în pozițiile lor și eliminate, niciuna dintre părți nu a cerut și nici nu a oferit sferturi. Divizia Franceză de Gardă Tânără a raportat 96% victime, iar două treimi din Corpul lui Lobau a încetat să mai existe.

Dreapta, stânga și centrul francezilor eșuaseră acum. Ultima forță franceză unită a fost formată din două batalioane ale Gărzii Vechi staționate în jurul Alianței La Belle; fuseseră astfel plasați pentru a acționa ca rezervă finală și pentru a-l proteja pe Napoleon în cazul unei retrageri franceze. El spera să ralieze armata franceză în spatele lor, dar, pe măsură ce retragerea s-a transformat în dezamăgire, și ei au fost forțați să se retragă, unul de fiecare parte a Alianței La Belle, în pătrat ca protecție împotriva cavaleriei Coaliției. Până când a fost convins că bătălia a fost pierdută și că ar trebui să plece, Napoleon a comandat careul din stânga hanului. Brigada lui Adam a încărcat și a forțat înapoi acest pătrat, în timp ce prusacii s-au angajat pe celălalt.

Când s-a lăsat amurg, ambele piețe s-au retras într-o ordine relativ bună, dar artileria franceză și orice altceva au căzut în mâinile armatelor prusace și anglo-aliate. Gărzile care se retrăgeau au fost înconjurate de mii de trupe franceze care fugiseră, sparte. Cavaleria coaliției i-a stârnit pe fugari până în jurul orei 23:00, Gneisenau urmărindu-i până la Genappe înainte de a ordona oprirea. Acolo, trăsura abandonată a lui Napoleon a fost capturată, conținând încă o copie adnotată a Prințului lui Machiavelli și diamante lăsate în urmă în graba de a scăpa. Aceste diamante au devenit parte din bijuteriile coroanei regelui Friedrich Wilhelm al Prusiei; un maior Keller din F/15 a primit Pour le Mérite cu frunze de stejar pentru feat. Până atunci fuseseră luate și 78 de arme și 2.000 de prizonieri, inclusiv mai mulți generali.

La 10:30 pe 19 iunie, generalul Grouchy, urmând încă ordinele sale, l-a învins pe generalul Thielemann la Wavre și s-a retras în bună ordine - deși cu prețul a 33.000 de trupe franceze care nu au ajuns niciodată pe câmpul de luptă din Waterloo. Wellington și-a trimis dispecera oficială în care descria bătălia în Anglia la 19 iunie 1815; a ajuns la Londra la 21 iunie 1815 și a fost publicată ca London Gazette Extraordinary la 22 iunie. Wellington, Blücher și alte forțe ale coaliției au înaintat asupra Parisului.

După ce trupele sale s-au retras, Napoleon a fugit la Paris în urma înfrângerii sale, sosind la 5:30 am pe 21 iunie. Napoleon i-a scris fratelui și regentului său de la Paris, Iosif, crezând că încă mai poate ridica o armată pentru a lupta împotriva forțelor anglo-prusace în timp ce fugea de pe câmpul de luptă din Waterloo. Napoleon credea că poate aduna susținătorii francezi pentru cauza sa și să ceară recruților să rețină forțele invadatoare până când armata generalului Grouchy l-ar putea întări la Paris. Cu toate acestea, după înfrângerea de la Waterloo, sprijinul lui Napoleon din partea publicului francez și a propriei sale armate a scăzut, inclusiv de către generalul Ney, care credea că Parisul va cădea dacă Napoleon rămâne la putere.

Napoleon și-a anunțat a doua abdicare la 24 iunie 1815. În ultima luptă a războaielor napoleoniene, mareșalul Davout, ministrul de război al lui Napoleon, a fost învins de Blücher la Issy la 3 iulie 1815. Se presupune că Napoleon a încercat să evadeze în America de Nord, dar Royal Navy bloca porturile franceze pentru a preveni o astfel de mișcare. El sa predat în cele din urmă căpitanului Frederick Maitland de la HMS Bellerophon pe 15 iulie. Ludovic al XVIII-lea a fost readus pe tronul Franței , iar Napoleon a fost exilat în Sfânta Elena, unde a murit în 1821. Tratatul de la Paris a fost semnat la 20 noiembrie 1815.