
Triburile germanice au locuit inițial în sudul Scandinaviei, Schleswig-Holstein și Hamburg, dar culturile ulterioare din Epoca Fierului din aceeași regiune, cum ar fi Wessenstedt (800–600 î.Hr.) și Jastorf, ar putea să fi aparținut și ele acestei grupări. Deteriorarea climei în Scandinavia în jurul anilor 850 î.Hr. până la 760 î.Hr. și mai târziu și mai rapid în jurul anului 650 î.Hr. ar fi putut declanșa migrații. Dovezile arheologice sugerează în jurul anului 750 î.Hr. un popor germanic relativ uniform din Țările de Jos până în Vistula și sudul Scandinaviei. În vest, noii veniți au așezat pentru prima dată câmpiile inundabile de coastă, deoarece în zonele mai înalte adiacente populația crescuse și solul se epuizase. Până când această migrație a fost completă, în jurul anului 250 î.Hr., au apărut câteva grupări culturale și lingvistice generale.
O grupare – denumită „germanică a Mării Nordului” – locuia în partea de nord a Țărilor de Jos (la nord de marile râuri) și se extindea de-a lungul Mării Nordului și în Iutlanda. Acest grup este uneori denumit și „Ingvaeones”. În acest grup sunt incluse popoarele care s-au transformat mai târziu în, printre altele, primii frizi și primii sași.
O a doua grupare, pe care savanții au numit-o ulterior „germanica Weser-Rhine” (sau „germanica Rhin-Weser”), s-a extins de-a lungul Rinului mijlociu și Weser și a locuit în partea de sud a Olandei (la sud de marile râuri). Acest grup, denumit uneori și „Istvaeones”, a constat din triburi care s-au dezvoltat în cele din urmă în francii salieni.