Cele mai timpurii urme ale prezenței umane în ceea ce este acum Elveția datează de acum 300.000 de ani, când Homo erectus a creat un topor de mână găsit în Pratteln. Mai târziu, oamenii de Neanderthal au locuit și ei în zonă, cu dovezi din Grotte de Cotencher din Neuchâtel în urmă cu aproximativ 70.000 de ani și peșterile Wildkirchli din Alpii Appenzell cu aproximativ 40.000 de ani în urmă. Oamenii moderni din punct de vedere anatomic au ajuns în Europa Centrală în urmă cu aproximativ 30.000 de ani, dar o mare parte din Elveția a fost acoperită de ghețari în timpul ultimului maxim glaciar. Numai regiunile nordice, cum ar fi Rinul Înalt și părți din bazinul Aar, au rămas fără gheață, deși erau sub permafrost.

Pe măsură ce ghețarii s-au retras, locuința umană a devenit mai proeminentă în perioada mezolitică, cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, cu așezări precum Wetzikon-Robenhausen pe Platoul Elvețian. Până în anul 9.000 î.Hr., artefacte precum Venus din Monruz reflectă dezvoltarea culturală în timpul erei postglaciare timpurii.

Perioada neolitică, începută în jurul mileniului al VI-lea î.Hr., a văzut răspândirea culturii ceramicii liniare în regiune. Rămășițele arheologice indică faptul că această epocă a adus populații relativ dense, dovadă fiind numeroasele locuințe pe pilot construite de-a lungul malurilor lacului. Culturi precum Cortaillod, Pfyn și Horgen au prosperat, lăsând în urmă artefacte precum cele descoperite la Schnidejoch, datate din mileniul al V-lea î.Hr.

Trecerea la epoca bronzului a fost marcată de cultura Bell Beaker, care a urmat epocii cuprului. Această perioadă reflectă legături regionale tot mai mari, cu Ötzi Omul de Gheață – găsit lângă granița cu Elveția – ilustrând trăsăturile culturale comune ale comunităților alpine de la sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr. Aceste evoluții timpurii au pus bazele așezărilor ulterioare și creșterii culturale în Elveția preistorică.

În timpul epocii bronzului, Elveția s-a aliniat cu evoluțiile culturale din Europa Centrală. În mileniul al 3-lea î.e.n., s-a întins pe marginea de sud-vest a orizontului Corded Ware și a trecut la începutul epocii bronzului prin cultura Bell Beaker. Elveția de Vest, influențată de această cultură, a dezvoltat cultura Rhône (2200–1500 î.Hr.), care a împărtășit legături cu cultura Unetice din Europa Centrală.

Pe măsură ce a apărut Epoca Bronzului Mijlociu, cultura Tumulus (1500–1300 î.Hr.) a devenit proeminentă, urmată de cultura Urnfield în timpul epocii bronzului târzie (începând în jurul anului 1300 î.Hr.). Așezările din această epocă au inclus sate de pe malul lacului și fortificații de pe deal, reflectând atât nevoile practice, cât și cele defensive.

Unul dintre cele mai remarcabile artefacte din perioada Tumulus este Mâna de bronz a lui Prêles (secolele XVI-XV î.Hr.). Probabil un obiect ritual sau simbol al puterii, această mână de metal – cea mai veche reprezentare cunoscută a unei părți a corpului uman în metalul european – a fost găsită într-un mormânt cu un ac de bronz, un pumnal și un inel de păr. O brățară aurie împodobită cu motive solare înconjură mâna, subliniind semnificația ceremonială sau simbolică a acesteia.

În timpul epocii fierului, Elveția a fost modelată de două faze culturale majore: cultura Hallstatt timpurie a epocii fierului și cultura La Tène, care a apărut în jurul secolului al V-lea î.Hr., provenind din Lacul Neuchâtel. Regiunea a devenit adăpostul diferitelor triburi celtice, inclusiv helveții în vest, vindelicii în est și leponții din jurul Lugano. În contrast, reeții, un popor non-celtic, locuiau în văile alpine din estul Elveției.

Cultura La Tène a înflorit pe platoul elvețian, cu populații dense între Lausanne și Winterthur și așezări cheie de-a lungul văii Aare, lacul Zurich și Reuss. Aceste comunități celtice au construit așezări fortificate, sau oppida, adesea lângă râurile majore. Unele dintre cele mai semnificative oppida includ Bern-Engehalbinsel (posibil Brenodurum), Altenburg-Rheinau pe Rin și Zürich-Lindenhof. Alte oppida notabile au existat la Geneva (Genava), Lausanne (Lousonna), Windisch (Vindonissa) și Mont Terri în Munții Jura.

O descoperire arheologică notabilă din această perioadă este o înmormântare a unei femei bine conservată, găsită în 2017 la Aussersihl. Femeia, care a murit în jurul anului 200 î.Hr., avea aproximativ 40 de ani și nu prezenta semne de muncă silnică. A fost înmormântată într-un trunchi de copac sculptat, îmbrăcată într-o ținută de lână, cu o haină din piele de oaie, lanț de curea, eșarfă și un pandantiv din mărgele de sticlă și chihlimbar, care reflectă bogăția și măiestria vremii. Aceste descoperiri oferă o perspectivă asupra stilului de viață, comerțului și structurii sociale a comunităților din Epoca Fierului din Elveția pre-romană.

Helveții au fost un trib celtic care a jucat un rol semnificativ în istoria Elveției preromane. Potrivit unei legende păstrate de Pliniu cel Bătrân (77 e.n.), un helvet pe nume Helico, după ce a lucrat la Roma, a adus acasă smochine, struguri, ulei și vin, inspirându-și poporul să invadeze nordul Italiei. Din punct de vedere istoric, istoricul grec Posidonius (secolele II-I î.Hr.) i-a descris pe Helveții ca fiind bogați în aur și pașnici, deși interpretările timpurii ale activităților lor de spălare a aurului în râurile elvețiene, cum ar fi Emme, sunt acum puse sub semnul întrebării. În schimb, se crede că helveții au trăit inițial în sudul Germaniei, așa cum au confirmat Tacitus și Ptolemeu, care au remarcat ținuturile helvetice abandonate la nord de Rin.

Până la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., sub presiunea incursiunilor germanice, unele grupuri helvetiene, precum Tigurini, au început să migreze spre sud în Podișul Elvețian. În această perioadă, Helveții au stabilit așezări, inclusiv oppidum-ul de pe dealul Lindenhof din Zürich. O descoperire remarcabilă din Alpenquai din Zürich a implicat „bulgări de Potin”, o masă topită de 18.000 de monede celtice din aproximativ 100 î.Hr., sugerând o ofrandă rituală parțial finalizată.

Alte situri religioase și de așezări elvețiane includ sanctuare de pe fostele insule din Lacul Zurich, cum ar fi siturile Grosser și Kleiner Hafner din apropierea curgerii Limmat. Aceste descoperiri reflectă integrarea Helveților în rețelele comerciale locale și practicile culturale, punând bazele prezenței lor în regiune înainte de cucerirea romană.

Epoca romană a Elveției s-a întins din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr., marcată de cucerirea treptată și integrarea regiunii în Republica și Imperiul Roman. Expansiunea romană inițială a început odată cu anexarea Ticinoului în 222 î.Hr., urmată de victoria lui Iulius Cezar asupra helveților în bătălia de la Bibracte din 58 î.Hr. Cucerirea regiunii alpine, finalizată sub împăratul Augustus până în 15 î.Hr., a asigurat rute strategice întreItalia și Galia .

Elveția în epoca romană. © Marco Zanoli

Pax Romana a adus prosperitate si romanizare in Elvetia. Au fost construite drumuri romane, orașe și vile, cu așezări importante, inclusiv Nyon (Iulia Equestris), Avenches (Aventicum) și Augusta Raurica. Triburile celtice locale, cum ar fi helveții, au fost integrate în sistemul administrativ roman, adoptând limba latină, participând la guvernarea locală și menținându-și statutul de elită. Religia romană s-a amestecat cu tradițiile celtice locale, iar eventuala răspândire a creștinismului a început în secolul al IV-lea.

Cu toate acestea, controlul roman a slăbit în timpul crizei secolului al treilea. Alemanii au invadat în 260 d.Hr., ducând la abandonarea multor orașe romane. Eforturile defensive de-a lungul Rinului au crescut sub Dioclețian și Constantin, dar până la începutul secolului al V-lea, regiunea a trecut de sub controlul roman. Burgunzii și Alamanii s-au stabilit în vestul și nordul Elveției, pregătind scena pentru diviziunile lingvistice și culturale care persistă în țară până în prezent.

Odată cu căderea Imperiului Roman de Vest, triburile germanice s-au mutat în Elveția, remodelând peisajul politic și cultural al regiunii. În 443, burgunzii, plasați de generalul roman Flavius ​​Aetius pentru a se apăra împotriva hunilor, au preluat controlul vestului Elveției, stabilindu-se în Jura, Valea Ronului și zonele de la sud de Lacul Geneva. Între timp, alemanii au trecut Rinul în 406 și au asimilat sau au strămutat treptat populația galo-romană din nordul și centrul Elveției.

Până în 534, atât Burgundia, cât și Alemannia au devenit parte a regatului franc în expansiune. Creștinizarea a progresat neuniform în întreaga regiune: în Burgundia, au fost fondate noi mănăstiri precum Romainmôtier și Sf. Maurice în Valais, promovând credința. Cu toate acestea, teritoriile alemanice și-au păstrat inițial credințele păgâne, inclusiv închinarea lui Wuodan, până când misionarii irlandezi precum Columbanus și Gallus au reintrodus creștinismul în secolul al VII-lea. În această perioadă a apărut și Episcopia Constanței, ajutând la reînființarea bisericii din zonă.

Aceste așezări tribale au pus bazele diviziunii lingvistice și culturale durabile a Elveției. Zonele burgunde au evoluat în Romandia francofonă, în timp ce regiunile alemanice au devenit Suisse alémanique vorbitoare de germană. Raetia și-a păstrat obiceiurile romane mai mult decât în ​​alte părți ale țării, dar în cele din urmă cea mai mare parte a asimilat-o, doar o mică zonă păstrând romanșa, o moștenire a latinei vulgare. Prăbușirea autorității romane în Elveția a marcat începutul tranziției regiunii în Evul Mediu.

După perioada carolingiană, sistemul feudal s-a răspândit în toată Elveția, mănăstirile și episcopiile jucând roluri cheie în guvernare. Tratatul de la Verdun din 843 a împărțit regiunea: vestul Elveției (Burgundia Superioară) a trecut în Lotharingia sub Lotar I, în timp ce estul Elveției (Alemannia) a devenit parte a regatului de est al lui Ludovic Germanul, care mai târziu avea să evolueze în Sfântul Imperiu Roman. Granița dintre aceste teritorii mergea de-a lungul Aare, Rinului și peste Alpi până la Pasul Saint Gotthard.

Mănăstirile au jucat un rol cheie în guvernare și autonomie locală. În 853, Ludovic Germanul a acordat terenuri în Valea Reuss Abației Fraumünster din Zürich, a cărei primă stareță a fost fiica sa Hildegard. Mănăstirea, împreună cu altele, s-a bucurat de Reichsfreiheit (imediatitatea imperială), scutindu-o de domnii feudali și promovând autonomia locală. Această independență a atras comunitățile locale să se alinieze la mănăstire pentru o mai mare libertate și impozite reduse.

Declinul puterii carolingiene în secolul al X-lea a lăsat regiunea vulnerabilă la amenințările externe. Maghiarii au distrus Basel în 917 și St. Gallen în 926, în timp ce raidurile sarazine au devastat Valais și au jefuit mănăstirea Sf. Maurice până în 939. Stabilitatea a revenit abia după victoria decisivă a regelui Otto I asupra maghiarilor în bătălia de la Lechfeld din 955, reintegrarea teritoriilor elveţiene în imperiu. Aceste evenimente au pregătit scena pentru creșterea influenței monahale și a autonomiei locale care va modela regiunea în secolele următoare.

Alemannia și Burgundia Superioară pe la 1000. Portocaliu = Alemannia. Verde = Burgundia superioară. © Marco Zanoli

În timpul Evului Mediu Înalt, Elveția a fost modelată de dinastii concurente, de dezvoltarea unor rute comerciale cheie și de mișcările timpurii către independență. Regiunea a fost împărțită între diferite puteri: familiile Zähringer, Habsburg și Kyburg, cu influențe suprapuse din partea Sfântului Imperiu Roman și Burgundia vecină.

Zähringeții au stabilit orașe precum Freiburg (1120), Fribourg (1157) și Berna (1191). Cu toate acestea, odată cu moartea lui Berchtold al V-lea în 1218, dinastia Zähringer s-a încheiat, iar multe dintre orașele lor au devenit reichsfrei (orașe libere imperiale). Controlul zonelor rurale a trecut în mâinile Kyburgilor și Habsburgilor. Când dinastia Kyburg s-a prăbușit, Habsburgii și-au extins puterea peste Podișul Elvețian, devenind dominatori în regiune.

Trecătorile alpine, în special Pasul Sf. Gotard, au câștigat importanță strategică ca rute comerciale cheie. În 1198, construcția Podului Diavolului peste Cheile Schöllenen a crescut traficul peste trecătoare, ceea ce a devenit crucial pentru conexiunile nord-sud. Pentru a asigura aceste rute, comunităților de pădure — Uri, Schwyz și Unterwalden — li ​​s-a acordat Reichsfreiheit (imediatitatea imperială) între 1173 și 1240, dându-le autonomie sub Sfântul Imperiu Roman.

În ciuda independenței lor, au apărut tensiuni între comunitățile de pădure și habsburgi, care au căutat să exercite controlul. Habsburgii au construit castelul Neu Habsburg în 1244 pentru a domina zona Lacului Lucerna, ceea ce duce la conflicte cu comunitățile forestiere. În 1273, Rudolf I de Habsburg a devenit rege al romanilor și a consolidat controlul asupra regiunii. Impozitarea crescută și restricțiile pe rutele comerciale au amenințat autonomia Comunităților de Păduri.

Domini în jurul anului 1200. © Marco Zanoli

După moartea lui Rudolf în 1291, Comunitățile Pădurilor s-au temut de pierderea în continuare a independenței și au format Liga Eternească la 1 august 1291, marcând un pas timpuriu către Confederația Elvețiană. Între timp, conflictele dintre episcopii din Sion și conții de Savoia privind controlul asupra Valaisului au culminat cu bătălia de la Leuk din 1296, asigurând episcopul Valaisul superior. Aceste evenimente au pus bazele pentru dinamica politică și teritorială care va modela Elveția în secolele următoare.

Întemeierea Vechii Confederații Elvețiene a început la sfârșitul secolului al XIII-lea, pe fondul instabilității politice după moartea lui Rudolf I de Habsburg în 1291. Waldstätten (Uri, Schwyz și Unterwalden), care câștigase Reichsfreiheit (imediatitatea imperială) sub dinastia Hohenstaufen. pentru a controla rute comerciale cheie, cum ar fi Pasul Sf. Gotthard, se temeau să-și piardă autonomia sub influența crescândă a Habsburgilor.

Moartea lui Rudolf a declanșat o luptă pentru putere între fiul său Albert I și Adolf de Nassau pentru controlul tronului german, slăbind autoritatea habsburgică asupra regiunilor alpine. Ca răspuns, Waldstätten s-au aliat pentru apărare reciprocă. La 1 august 1291, ei au format o Ligă eternă, documentată în Carta Federală din 1291, marcând începutul Confederației Elvețiene.

Habsburgii, însă, nu și-au abandonat eforturile de a reafirma dominația. Când succesorul lui Albert I, Henric al VII-lea, a confirmat oficial Reichsfreiheit-ul lui Unterwalden în 1309, cele trei cantoane și-au reînnoit alianța. În 1315, tensiunile cu Habsburgii au escaladat într-un conflict deschis. Schwyz, implicat într-o dispută cu Abația de la Einsiedeln, s-a confruntat cu o armată invadatoare habsburgică condusă de Leopold I. Comunitățile de pădure le-au învins Habsburgilor o înfrângere decisivă în bătălia de la Morgarten din 1315, întărindu-le independența.

În urma victoriei, cele trei cantoane și-au consolidat unitatea prin Pactul de la Brunnen, reafirmându-și statutul de teritorii reichsfrei. Deși cronicile elvețiene ulterioare, cum ar fi Cartea Albă din Sarnen, au descris perioada ca fiind una de distrugeri coordonate de castel (Burgenbruch), dovezile arheologice sugerează că multe castele au fost abandonate treptat, mai degrabă decât distruse într-o singură revoltă. Cu toate acestea, această alianță a pus bazele Vechii Confederații Elvețiene, marcând primii pași ai regiunii către autoguvernarea colectivă și independența față de guvernarea externă.

Bătălia de la Morgarten din 15 noiembrie 1315 a fost un eveniment decisiv în formarea Vechii Confederații Elvețiene. Cele trei cantoane forestiere — Uri, Schwyz și Unterwalden — au luat o ambuscadă a armatei austriece condusă de Leopold I, Ducele Austriei , lângă lacul Ägeri. În ciuda faptului că erau o miliție improvizată de fermieri și păstori, confederații i-au înfrânt pe cavalerii bine antrenați ai lui Leopold, ucigând sau înecându-i pe mulți dintre ei. Victoria elvețiană a solidificat alianța dintre cantoane și a marcat o afirmare timpurie a autonomiei acestora.

Bătălia a rezultat din tensiunile de lungă durată cu Habsburgii, care au căutat controlul asupra Pasului Gotthard, important din punct de vedere strategic. Conflictul s-a intensificat în 1314, când confederații l-au sprijinit pe Ludovic al IV-lea al Bavariei în lupta sa pentru tronul Sfântului Roman împotriva prințului habsburgic Frederic cel Frumos. Temându-se de anexarea Habsburgilor, Schwyz a atacat Abația Einsiedeln, protejată de Habsburg, declanșând campania militară a lui Leopold.

Ambuscada de la Morgarten a prezentat tactici inovatoare, inclusiv utilizarea eficientă a halebardelor – posibil prima lor utilizare înregistrată împotriva cavalerilor – care a devenit emblematică a infanteriei elvețiene. Coeziunea și adaptabilitatea tactică a Confederaților au prefigurat viitoarele succese militare elvețiene.

Ulterior, cantoanele forestiere și-au reînnoit alianța în Pactul de la Brunnen (1315), întărindu-și confederația. Împăratul Ludovic al IV-lea le-a confirmat drepturile și privilegiile în 1316, deși tensiunile cu Habsburgii au persistat. Au urmat armistițiile temporare, iar cantoanele forestiere și-au extins alianțele, inclusiv cu Berna și Glarus. În următoarele decenii, mai multe orașe precum Lucerna, Zug și Zürich s-au alăturat Confederației, care a obținut autonomie virtuală. Victoria de la Morgarten a pus bazele independenței Elveției, Confederația crescând constant până la următorul conflict major din Bătălia de la Sempach din 1386.

În urma bătăliei de la Morgarten din 1315, Vechea Confederație Elvețiană sa extins prin victorii militare, alianțe strategice și achiziții teritoriale. Alianța inițială a celor trei cantoane forestiere (Uri, Schwyz și Unterwalden) a crescut pentru a include orașe cheie precum Lucerna, Zürich și Berna, formând o uniune de comunități rurale și urbane sub protecția imediată imperială în cadrul Sfântului Imperiu Roman . Berna, adesea în dezacord cu nobilii locali și cu Habsburgii, era dornică să se alăture confederației, la fel ca și alte teritorii precum Glarus și Zug, care au devenit membri cu drepturi depline în urma campaniilor militare.

Din 1353 până în 1481, confederația – cunoscută sub numele de Acht Orte (Opt cantoane) – și-a întărit poziția. Elvețienii s-au extins profitând de oportunitățile create de slăbirea puterii habsburgice, cucerind Argovia în 1415 și Turgovia în 1460. În sud, Uri a condus eforturile de extindere în Ticino, deși această regiune va rămâne un condominiu, administrat în comun de mai multe cantoane. .

Războaiele din Burgundia (1474–1477) au sporit și mai mult influența elvețiană. Confederația a învins Ducatul de Burgundia, punând capăt amenințării din partea lui Carol Îndrăznețul, iar ulterior a acceptat Fribourg și Solothurn ca membri cu drepturi depline în 1481. Elvețienii au demonstrat și putere militară în războiul șvabului (1499), unde victoria lor asupra împăratului Maximilian I le-a acordat. ei scutire de legile imperiale. Ca urmare, Basel, Schaffhausen și Appenzell s-au alăturat, extinzându-se confederația la treisprezece cantoane (Dreizehn Orte) până în 1513.

Reputația militară a confederației a fost întărită de utilizarea inovatoare a formațiunii pătrate de știuci, făcând ca trupele elvețiene să fie foarte căutate ca mercenari în toată Europa, inclusiv în Garda Elvețiană Papală. Cu toate acestea, expansiunea elvețiană a fost oprită de înfrângerea lor în bătălia de la Marignano în 1515 în timpul războaielor italiene . După această pierdere, cuceririle teritoriale ulterioare au încetat, deși Berna și Fribourg au reușit să anexeze regiunea Vaud în 1536. Aceasta a marcat sfârșitul erei expansiunii, confederația de treisprezece cantoane rămânând intactă până în 1798.

Reforma protestantă din Elveția, inițiată în anii 1520 de Huldrych Zwingli, a adus schimbări religioase, politice și sociale profunde. Zwingli, un preot din Zürich, a criticat corupția bisericii, indulgențele și practicile mercenare, câștigând sprijinul liderilor orașului, antreprenorilor și breslelor. Zürich s-a convertit oficial la protestantism în 1523, ceea ce a dus la secularizarea proprietăților bisericești și la noi reforme sociale. Au urmat curând și alte orașe precum Berna, Basel și St. Gallen, în timp ce orașul francofon Geneva a adoptat calvinismul în 1536 sub conducerea lui Ioan Calvin.

Răspândirea protestantismului a divizat însă Vechea Confederație Elvețiană. Câteva cantoane rurale — Uri, Schwyz, Unterwalden, Lucerna și Zug — au rămas catolice, parțial datorită dependenței lor economice de serviciul mercenar, pe care reformatorii l-au condamnat. Aceste cantoane catolice au format „Liga celor cinci cantoane” pentru a rezista Reformei, ducând la conflict cu regiunile protestante.

Tensiunile religioase au escaladat în două războaie. Primul Război de la Kappel din 1529 s-a încheiat fără vărsări de sânge majore, dar al Doilea Război de la Kappel din 1531 a dus la o victorie a catolicilor și la moartea lui Zwingli pe câmpul de luptă. Pacea rezultată a permis fiecărui canton să-și aleagă religia, urmând principiul Cuius regio, eius religio. Canoanele catolice au menținut controlul în zone cheie, în timp ce protestantismul a luat stăpânire în centrele urbane și teritoriile supuse acestora.

Influența lui Ioan Calvin la Geneva a întărit protestantismul, răspândindu-l în toată Europa prin rețele de savanți și refugiați. Heinrich Bullinger, succesorul lui Zwingli la Zürich, a lucrat cu Calvin pentru a alinia facțiunile protestante elvețiene, culminând cu Consensus Tigurinus din 1549 și Confessio Helvetica (1566), stabilind fundamentul teologic al protestantismului reformat.

Între timp, cantoanele catolice au lansat o Contrareformă pentru a reduce influența protestantă, cooperând cu iezuiții și capucinii pentru a recatoliciza zonele contestate. În 1597, tensiunile religioase au dus la împărțirea pașnică a orașului Appenzell în Rhoden Ausserrhoden protestant și Innerrhoden catolic. Diviziunea religioasă din cadrul confederației a modelat și alianțele sale politice, cantoanele protestante susținând hughenoții în timpul războaielor de religie din Franța , în timp ce cantoanele catolice s-au aliniat cu Savoia șiSpania .

Pe tot parcursul Războiului de Treizeci de Ani (1618–1648), Elveția a rămas neutră, beneficiind de contracte de mercenari cu puteri multiple. Confederația și-a menținut unitatea în ciuda diviziunilor religioase, asigurând neutralitatea trecătorilor alpine și blocând mișcările militare străine. Grisons au fost atrași în conflict, pierzând controlul asupra Valtellinei în fața forțelor spaniole, înainte de a o recâștiga în 1639.

Reforma a lăsat o amprentă durabilă asupra societății elvețiene, împărțind confederația pe linii religioase și influențând politica, educația și economia. Canoanele catolice și protestante au coexistat neliniștit, modelând peisajul religios al Elveției pentru secolele următoare.

În timpulRăzboiului de 30 de ani (1618–1648), Elveția a reușit să rămână neutră în ciuda diviziunilor religioase profunde dintre cantoanele catolice și protestante. Această neutralitate a fost menținută prin diplomație strategică, deoarece cantoanele catolice și protestante și-au asigurat contracte de mercenari cu diferite puteri europene, asigurându-se că nicio facțiune străină nu ar putea domina regiunea. Trecătorile alpine cheie au rămas închise mișcărilor militare, protejând independența Elveției.

În timp ce Confederația Elvețiană a evitat implicarea directă în conflict, Grisons (Trei Ligi) au fost atrași în război. Valtellina, importantă din punct de vedere strategic, un teritoriu supus Grizonilor, a fost ocupată de Spania în 1620, declanșând ani de tulburări cunoscute sub numele de Confuzia Ligilor. Deși Franța a intervenit pentru scurt timp în Grisons,Spania și Austria și-au reafirmat controlul, re-catolizând părți ale regiunii. Până în 1639, Grisons și-au recâștigat teritoriile, deși Valtellina a rămas catolic.

Neutralitatea Elveției și independența de facto au fost recunoscute oficial în Tratatul de la Westfalia din 1648, marcând separarea sa oficială de Sfântul Imperiu Roman. Această victorie diplomatică a asigurat suveranitatea Elveției și a pus bazele politicii de neutralitate a Confederației în conflictele europene de viitor.

În timpul erei moderne timpurii, puterea politică din Elveția sa solidificat în jurul celor 13 cantoane originale ale confederației - Berna, Zürich, Zug, Glarus, Uri, Schwyz, Unterwalden, Fribourg, Solothurn, Basel, Lucerna, Schaffhausen și Appenzell. Perioada a fost marcată de dominația tot mai mare a familiilor patriciene, multe dintre ele provenind de la lideri de bresle, negustori sau foști mercenari. De-a lungul timpului, aceste familii și-au consolidat controlul, locurile în consiliile orășenești devenind din ce în ce mai ereditare. Deși consiliile au invitat inițial contribuția publicului, în special în timpul Reformei, tradiția adunărilor cetățenești a dispărut în mare măsură pe măsură ce patricienii și-au înăsprit puterea.

Locurile în consiliile orășenești, care în mod tradițional s-au schimbat din cauza ciumăților, războaielor sau conflictelor religioase, au devenit posturi pe viață cu locuri libere limitate până în secolul al XVII-lea. Familiile care dețineau puterea umpleau consiliile cu rudele lor, iar satele mai bogate au intrat sub autoritatea orașelor învecinate pentru protecție împotriva imigrației și a populației în creștere. Până în secolul al XVIII-lea, mai puțin de 70 dintre cele 360 ​​de familii burghere inițiale din Berna și-au păstrat orice influență politică, deși noi familii se puteau alătura ocazional în rândurile patricienilor dacă erau bogate și de succes.

În timpul Anticului Regim, nobilimea Elveției și-a extins autoritatea, devenind conducători aproape absoluti. Între timp, populația s-a confruntat cu o influență în scădere, taxe în creștere, tensiuni între comunitățile rurale și urbane și dispute religioase, toate acestea au declanșat revolte și conflicte în întreaga Confederație.

Tensiuni economice și rebeliuni

În timp ce Elveția a evitat devastarea directă a Războiului de 30 de ani (1618–1648), perioada postbelică a adus dificultăți economice. În timpul războiului, orașele elvețiene au prosperat prin vânzarea de bunuri către țările vecine, iar pensiile mercenarelor din Franța și Spania au stimulat economiile locale. Cu toate acestea, pacea a pus capăt acestor plăți, comerțul cu Germania a încetinit, iar țăranii elvețieni care luaseră împrumuturi în timpul războiului s-au trezit în imposibilitatea de a-și rambursa datoriile. Simultan, orașele s-au confruntat cu noi cheltuieli pentru fortificațiile defensive, determinând autoritățile să ridice taxele și să bată monede Batzen de cupru, care și-au pierdut rapid din valoare în comparație cu moneda de argint. Inflația și povara fiscală rezultate au declanșat revolte în mai multe cantoane.

Între 1629 și 1646, au avut loc revolte fiscale în Lucerna, Berna și Zürich. În 1653, cea mai mare dintre aceste revolte, Războiul Țărănesc Elvețian, a izbucnit în timp ce țăranii din teritoriile conduse de Lucerna, Berna, Solothurn și Basel au rezistat devalorizării monedei și creșterii impozitelor. Deși autoritățile au zdrobit rebeliunea, au introdus reforme fiscale pentru a preveni alte tulburări. Conflictul a contribuit, de asemenea, la prevenirea apariției unui regim absolutist, menținând Elveția descentralizată în contrast cu alte state europene.

Revolte regionale și rezistență

De-a lungul secolului al XVIII-lea, revoltele au continuat în diferite părți ale confederației. În 1707, tulburările de la Geneva au reflectat tensiuni de lungă durată între elitele locale și populație. Alte regiuni au urmat exemplul, rebela Werdenberg (1719–1722) provocând Glarus și revolte minore izbucnind în Berna (1749) și Uri (1755).

În 1781, la Fribourg a izbucnit Revolta de la Chenaux, când populațiile rurale s-au răzvrătit împotriva conducătorilor patricieni ai orașului. Deși în cele din urmă nu au avut succes, aceste revolte au reflectat frustrarea crescândă față de dominația aristocratică, punând terenul pentru viitoarele schimbări politice, pe măsură ce presiunile inegalității, diviziunilor religioase și dificultățile economice continuau să se dezvolte.

Războiul țărănesc elvețian din 1653 a fost o revoltă rurală majoră împotriva elitelor guvernamentale ale orașului în timpul Antichiului Regim. Dificultățile economice care au urmat după Războiul de 30 de ani, combinate cu inflația cauzată de devalorizarea monedei și impozitele crescute, au stârnit tulburări. Revolta a început în valea Entlebuch (Lucerna) și s-a extins în Emmental (Berna), Solothurn, Basel și Aargau. Țăranii au cerut scutiri de taxe de la consiliile urbane care guvernează aceste zone, dar când cererile lor au fost respinse, au organizat Liga Huttwil, pretinzând independența față de autoritățile orașului.

Țăranii, conduși de Niklaus Leuenberger, au asediat Berna și Lucerna, forțând acorduri de pace inițiale, cum ar fi pacea de la Murifeld. Cu toate acestea, când orașele au refuzat să dizolve Liga Huttwil, consiliul federal (Tagsatzung) a mobilizat o armată sub comanda lui Zürich pentru a zdrobi rebeliunea. Forțele țărănești au fost învinse decisiv în bătălia de la Wohlenschwil din iunie 1653, iar Liga Huttwil a fost desființată.

Au urmat represalii dure: lideri precum Leuenberger și Christian Schybi au fost executați, iar mulți rebeli au fost amendați, închiși sau exilați. Cu toate acestea, autoritățile orașului și-au recunoscut dependența de populația rurală și au implementat reforme moderate, reducând impozitele și ținând sub control excesele funcționarilor locali. Revolta, deși zdrobită, a limitat ascensiunea absolutismului în Elveția, asigurând o guvernare mai prudentă în comparație cu state precum Franța sub Ludovic al XIV-lea. Acest eveniment a evidențiat echilibrul fragil dintre puterea rurală și cea urbană în cadrul Confederației Elvețiene.

Primul Război de la Villmergen (1656) și Războiul Toggenburg (1712) au marcat momente esențiale în tensiunile religioase continue din Vechea Confederație Elvețiană. Aceste conflicte au apărut din adâncirea diviziunii dintre cantoanele protestante și catolice în urma Reformei și luptele pentru putere care au persistat în ciuda acordurilor de pace precum Al doilea Kappel Landfrieden (1531) și al treilea Landfrieden (1656).

Primul război de la Villmergen (1656)

Primul Război de la Villmergen a fost declanșat de execuția protestanților în cantonul catolic Schwyz, aprinzând tensiunile cu cantoanele protestante Zürich și Berna. Forțele protestante au asediat Rapperswil și au înaintat către fortărețele catolice din centrul Elveției. Cu toate acestea, ofensiva lor a fost oprită atunci când armata catolică, în ciuda faptului că era depășită numeric, i-a învins pe berni în bătălia de la Villmergen din 24 ianuarie 1656. Al treilea Landfrieden a restabilit status quo-ul, confirmând dominația catolica în cadrul Confederației. Acest rezultat a înrădăcinat hegemonia politică catolică, care a rămas intactă până la următorul conflict major din 1712.

Războiul din Toggenburg (al doilea război de la Villmergen, 1712)

Tensiunile au reaprins la începutul secolului al XVIII-lea. Conflictul a început când prințul-egumen de St. Gall a încercat să impună un control catolic mai strict asupra populației predominant protestante din Toggenburg, provocând tulburări. Zürich și Berna, susținute de alți aliați protestanți, i-au susținut pe toggenburgi împotriva abației catolice și a cantoanelor catolice interioare.

Războiul din Toggenburg a escaladat într-un conflict civil mai larg între cantoanele protestante și catolice. Forțele protestante au învins armata catolică în mod decisiv la a doua bătălie de la Villmergen (1712), solidificând dominația militară protestantă. Pacea de la Aarau (1712) care a rezultat a pus capăt hegemoniei catolice în teritoriile comune și a stabilit paritatea religioasă. Berna și Zürich și-au asigurat controlul politic asupra zonelor cheie, cum ar fi județul Baden și Freie Ämter.

În timp ce războiul s-a încheiat cu restaurarea libertăților religioase și un compromis, conflictul a cimentat schimbarea puterii, dând cantoanelor protestante o influență mai mare în cadrul Confederației.

În timpul Epocii Luminilor, Elveția a devenit un centru de dezvoltare intelectuală și culturală, în ciuda conservatorismului politic. Perioada a cunoscut o înflorire a științei, literaturii și gândirii filozofice, contribuind atât la studiile europene, cât și la identitatea culturală a Elveției. Savanți precum Johann Jakob Scheuchzer din Zürich au făcut pași în geologie și istorie, în timp ce familia Bernoulli și Leonhard Euler din Basel au avansat matematica și fizica, punând bazele științei moderne. Realizările literare și științifice ale unor figuri precum Albrecht von Haller și Jean-Jacques Rousseau au declanșat, de asemenea, un val timpuriu de turism, atrăgând vizitatori precum Goethe în 1775.

Realizări literare și științifice în Elveția germanofonă

Zürich a apărut ca un centru intelectual de frunte, cu savanți precum Johann Jakob Bodmer, Johann Caspar Lavater și Johann Heinrich Pestalozzi contribuind la literatură, filozofie și educație. Elita intelectuală a orașului a promovat o scenă culturală vibrantă, făcând comparații cu marile republici Veneția și Geneva.

Basel, casa familiei Bernoulli și Euler, a devenit renumit pentru inovația științifică, în special în matematică și fizică. Isaak Iselin, un alt personaj din Basel, a scris despre economie și istorie și a ajutat la înființarea Societății Helvetice, care a promovat schimbul intelectual.

Berna a jucat, de asemenea, un rol dublu în cultura elvețiană, făcând o punte între lumea vorbitoare de limbă germană și cea francofonă. Albrecht von Haller a celebrat frumusețea naturală a peisajului elvețian atât prin poezie, cât și prin lucrări științifice. Alți scriitori din Elveția germanofonă, precum Johannes von Müller și Heinrich Zschokke, au început să documenteze istoria Elveției în moduri noi, punând bazele istoriografiei elvețiene.

Contribuții franceze și italiene la gândirea elvețiană

Sosirea refugiaților francezi după revocarea Edictului de la Nantes în 1685 a îmbogățit viața intelectuală elvețiană, în special în zonele francofone. Lausanne și Neuchâtel au devenit centre ale gândirii filozofice, figuri notabile precum Jean-Jacques Burlamaqui și Emeric de Vattel contribuind la teoria dreptului și a drepturilor naturale.

Filosoful Jean-Jacques Rousseau, născut la Geneva, a scris acolo unele dintre cele mai influente lucrări ale sale, îmbinând filozofia politică cu admirația sa pentru natura elvețiană. Aproximativ în aceeași perioadă, Voltaire s-a stabilit lângă Geneva și a cimentat și mai mult reputația regiunii ca centru al gândirii iluministe. Lausanne, de asemenea, a devenit un centru literar, atrăgând personalități precum Edward Gibbon, care a finalizat o parte din Istoria declinului și căderii Imperiului Roman acolo.

Explorarea științifică a Alpilor

Interesul științific pentru Alpi a crescut și în această perioadă, Horace-Bénédict de Saussure fiind pionier în geologie și meteorologie prin explorările sale. Expedițiile sale în Alpi, conduse de curiozitatea științifică, au deschis noi frontiere atât pentru cercetători, cât și pentru turiști. Personalități precum Marc Théodore Bourrit, deși mai mult călător decât om de știință, și-au cronicizat experiențele cu un sentiment de mirare care a inspirat turismul timpuriu.

Identitatea culturală și naționalismul regional

Sfârșitul secolului al XVIII-lea a văzut începuturile sentimentului naționalist, în special în regiunea francofonă Vaud, care se afla sub controlul Bernez la acea vreme. Scriitori precum Philippe Cyriaque Bridel au contribuit la dezvoltarea unei identități vaudoise distincte prin poezie și literatura de călătorie, punând bazele viitoarelor mișcări politice.

Această eră a dinamismului intelectual și cultural a contribuit la modelarea identității în evoluție a Elveției, nu numai ca o confederație de regiuni independente, ci și ca un far al educației, științei și realizărilor artistice în Europa.

În 1798, în timpul războaielor revoluționare franceze, Elveția a fost invadată de francezi, marcând prăbușirea Vechii Confederații Elvețiene și înființarea Republicii Helvetice, un stat client centralizat al Franței Revoluționare. Invazia franceză a fost motivată de nevoia strategică de a securiza trecerile alpine pentru accesul în nordul Italiei și de a exploata resursele Elveției. Alimentată de revoltele interne cunoscute sub numele de Revoluția Helvetică din Elveția, în special în Vaud (pe atunci un teritoriu supus al Bernei), unde populația francofonă a căutat independența, a oferit Franței o oportunitate. Forțele revoluționare și elementele pro-franceze din Elveția au început revolte, ducând la proclamarea a numeroase republici de scurtă durată.

Trupele franceze, comandate de generalii Guillaume Brune și Balthazar Alexis Henri Schauenburg, au înaintat din mai multe direcții, întâmpinând rezistență în primul rând din partea forțelor din Berna și din Elveția Centrală sub comandanți precum Karl Ludwig von Erlach și Alois von Reding. În ciuda unor succese inițiale, inclusiv o victorie a Bernei la Neuenegg, francezii au capturat Berna, ducând la capitularea acesteia pe 5 martie 1798. Bătălia decisivă de la Grauholz a confirmat prăbușirea rezistenței Bernei.

Republica Helvetică a fost proclamată la 12 aprilie 1798, introducând un guvern centralizat inspirat de Revoluția Franceză. Acest nou regim a abolit suveranitatea cantonală, a stabilit cetățenia elvețiană și a restructurat guvernarea cu o legislatură cu două camere. Cu toate acestea, a stârnit rezistență, în special în zonele conservatoare catolice, cum ar fi cantoanele forestiere (Uri, Schwyz și Unterwalden), ducând la revolte care au fost aspru suprimate.

Elveția a devenit curând un câmp de luptă pentru Franța , Austria și Rusia în timpul conflictelor din 1799, în special în Zürich și Winterthur, unde francezii au luptat pentru a menține controlul. Diviziunile interne dintre unitari (care au favorizat unitatea) și federali (care doreau guvernare descentralizată) au destabilizat Republica Helvetică, iar regimul a devenit dependent de sprijinul militar francez. Până în 1802, colapsul financiar și revoltele precum Stecklikrieg au slăbit și mai mult guvernul.

Napoleon Bonaparte a intervenit în 1803 cu Actul de mediere, care a restabilit autonomia cantonale și a transformat Elveția din nou într-o confederație. Au fost adăugate șase cantoane noi — Vaud, Ticino, Aargau, Thurgau, Graubünden și St. Gallen —, oferind fostelor teritorii supuse calitatea de membru deplină și egalitate.

În această perioadă de „Mediere” (1803–1815), neutralitatea elvețiană a fost compromisă, deoarece francezii au ocupat părți ale teritoriului elvețian (de exemplu, Ticino și Valais) pentru a asigura treceri strategice alpine. Slăbirea puterii lui Napoleon în 1812–1813 a încurajat forțele austriece să ocupe Elveția în 1813, ceea ce a dus la dizolvarea oficială a constituției din 1803.

În 1815, Congresul de la Viena a recunoscut oficial neutralitatea Elveției și a restabilit Confederația Elvețiană cu 22 de cantoane, inclusiv Valais, Geneva și Neuchâtel recent adăugate. Această așezare a marcat sfârșitul erei napoleoniene și începutul perioadei de restaurare, cu suveranitatea cantonală restabilită, dar pământurile supuse abolite.

Perioada napoleonică a fost esențială în modelarea Elveției moderne prin introducerea ideilor de identitate națională, egalitate între cantoane și guvernare centralizată, chiar dacă elvețienii au rămas profund divizați în privința acestor schimbări.

În urma Congresului de la Viena (1814–1815), independența și neutralitatea permanentă a Elveției au fost recunoscute oficial de puterile europene. Trei noi cantoane – Valais, Neuchâtel și Geneva – s-au alăturat Confederației, extinzând teritoriul elvețian până la granițele sale moderne. Tratatul Federal (Bundesvertrag) din 1815 a restabilit guvernarea Elvețiană ca o confederație liberă de 22 de cantoane, fiecare păstrând o autonomie semnificativă.

Provocări sociale și politice (1815–1840)

În ciuda păcii nominale, tensiunile dintre facțiunile protestante liberale și catolice conservatoare s-au intensificat. În perioada Restaurației, multe cantoane au revenit la privilegii feudale și la stăpânire conservatoare, inversând reformele introduse în timpul ocupației franceze. Cu toate acestea, mișcările liberale care pledează pentru modernizarea economică și reformele politice au câștigat avânt, în special în regiunile urbane, protestante.

Partidul Liber Democrat (Freisinn) a devenit o forță politică puternică, făcând eforturi pentru centralizare și reforme progresive. În anii 1840, liberalii au câștigat controlul asupra Dietei Federale (Tagsatzung), propunând o nouă constituție elvețiană pentru a unifica mai strâns cantoanele și pentru a introduce protecția comerțului, educației și libertăților religioase. Acest lucru a declanșat o opoziție acerbă din partea cantoanelor conservatoare, catolice, care au căutat să-și păstreze autonomia și structurile religioase tradiționale.

Tensiuni în creștere: formarea Sonderbundului (1845)

Ca răspuns la măsurile liberale - cum ar fi închiderea mănăstirilor din Aargau în 1841 - șapte cantoane catolice (Lucerna, Uri, Schwyz, Unterwalden, Zug, Fribourg și Valais) au format Sonderbund ("Alianța separată") în 1845. Scopul lor trebuia să reziste la continuarea centralizării și să apere educația catolică, mai ales după ce Lucerna a invitat iezuiții să-și conducă școlile.

Sonderbund a încălcat Tratatul Federal din 1815, care interzicea alianțele separate între cantoane. Dieta a dispus dizolvarea acesteia în octombrie 1847, dar cantoanele catolice au refuzat să se conformeze, punând calea unui război civil.

Războiul Sonderbund (noiembrie 1847)

La 3 noiembrie 1847, armata federală elvețiană — condusă de generalul Guillaume Henri Dufour — s-a mobilizat pentru a demonta Sonderbundul. Armata națională era formată din 100.000 de soldați din cantoanele protestante și neutre, în timp ce Sonderbund a adunat 79.000 de soldați. Conflictul a durat mai puțin de o lună, cu bătălii majore purtate la Fribourg, Gisikon și Lucerna. În ciuda rezistenței timpurii, forțele Sonderbund au fost învinse decisiv până la 29 noiembrie. Învingătorii au tratat cantoanele învinse cu o generozitate neașteptată, încurajându-le să reunească eforturile pentru unificarea națională. Războiul Sonderbund a avut ca rezultat doar aproximativ 130 de victime și a marcat ultimul conflict armat de pe pământ elvețian.

Consecințe și Constituția federală din 1848

În urma războiului, majoritatea liberală a introdus Constituția Federală Elvețiană din 1848, transformând Elveția într-un stat federal cu un guvern centralizat. Noua constituție a pus capăt independenței aproape totale a cantoanelor și a oferit parlamentului național controlul asupra comerțului, politicii externe și apărării. Iezuiții au fost interziși, iar libertățile religioase au fost întărite pentru a preveni viitoare conflicte între catolici și protestanți.

Victoria forțelor liberale din Elveția a inspirat teamă în rândul guvernelor conservatoare din întreaga Europă, contribuind la valul de revoluții din 1848. Cu toate acestea, modelul elvețian de rezoluție și cooperare pașnică a devenit o bază pentru statul federal elvețian modern, care a rămas stabil și neutru. de atunci.

După adoptarea constituției federale în 1848 și revizuirea acesteia în 1874, Elveția a început să se dezvolte într-un stat modern cu supraveghere federală în domenii precum apărare, comerț și drept, menținând în același timp o autonomie cantonală semnificativă. Stabilitatea politică a țării a pus bazele creșterii economice rapide și industrializării, în special în zonele urbane.

Textilele au devenit industria lider în această perioadă, Basel devenind un centru pentru producția de mătase. Până în 1888, 44% din forța de muncă era formată din femei, majoritatea angajate în fabricile de textile și în serviciul casnic. Interesant este că ponderea femeilor în forța de muncă între 1890 și 1910 a fost mai mare decât în ​​anii 1960 și 70.

Extinderea rețelei feroviare a accelerat industrializarea. Prima cale ferată elvețiană, care leagă Zürich și Baden, a fost deschisă în 1847, cu proiecte majore de infrastructură, cum ar fi Tunelul Feroviar Gotthard, finalizate până în 1881. Banca a devenit, de asemenea, centrală pentru economie, marcată de înființarea Băncii Unirii Elveției în 1862 și a Elveției. Bank Corporation în 1872.

Orologeria elvețiană, care a început în secolul al XVIII-lea, a înflorit în timpul secolului al XIX-lea, stabilind La Chaux-de-Fonds ca centru industrial. Zürich s-a extins și el, absorbind suburbia industrială Aussersihl în 1891. Între timp, turismul a apărut ca o industrie majoră, stimulat de „Epoca de Aur a alpinismului” din anii 1850 și 60, atrăgând aventurieri și călători în Alpii elvețieni.

Aceste evoluții au pus bazele reputației Elveției ca o putere industrială, financiară și turistică în secolul al XX-lea.

Elveția și-a menținut poziția de neutralitate armată pe tot parcursul primului război mondial , în ciuda poziției sale geopolitice provocatoare. Înconjurată atât de Puterile Centrale ( Germania și Austria - Ungaria ) cât și de Puterile Antantei ( Franța șiItalia ), Elveția a navigat cu atenție tensiunile, desfășurând trupe de-a lungul regiunii Jura și a granițelor de sud pentru a preveni orice deversare a conflictului. Deși planurile militare germane au luat în considerare pentru scurt timp invadarea Elveției, terenul muntos al țării și armata bine organizată au descurajat o astfel de acțiune.

Pe plan intern, diviziunile lingvistice și culturale reflectau loialitatea facțiunilor în război. Elvețianii vorbitori de limbă germană tindeau să simpatizeze cu Puterile Centrale, în timp ce cetățenii vorbitori de limbă franceză și italiană s-au înclinat spre Antanta, creând tensiuni politice interne, în special spre sfârșitul războiului în 1918. Economia elvețiană a suferit sub blocada Aliaților, dar neutralitatea a permis industria bancară să crească pe măsură ce Elveția a devenit un refugiu pentru revoluționarii și intelectualii străini.

Armata elvețiană a mobilizat 220.000 de soldați în 1914 sub comanda generalului Ulrich Wille, deși numărul a fluctuat pe tot parcursul războiului. Până în 1916, nivelul trupelor a fost redus la 38.000, dar a crescut din nou în 1917 din cauza temerilor unei ofensive franceze. Până la sfârșitul războiului, grevele pe scară largă și dificultățile economice au redus forța activă la doar 12.500 de oameni. În ciuda încălcărilor ocazionale de frontieră, Elveția și-a menținut cu succes neutralitatea.

Elveția a devenit și un sanctuar pentru revoluționari, inclusiv pentru Vladimir Lenin, care a trăit la Zürich până în 1917, pregătindu-se pentru Revoluția Rusă. În același timp, mișcarea de artă Dada a apărut la Zürich, folosind arta abstractă pentru a se opune războiului și a critica structurile politice și sociale.

În 1917, Afacerea Grimm-Hoffmann a amenințat neutralitatea Elveției atunci când politicianul elvețian Robert Grimm a încercat negocieri de pace neautorizate între Germania și Rusia. Impactul a dus la demisia lui Arthur Hoffmann, un consilier federal elvețian care sprijinise eforturile lui Grimm.

Elveția a jucat și un rol umanitar, acceptând 68.000 de prizonieri de război răniți din ambele părți pentru recuperarea în stațiunile elvețiene. Acest aranjament, coordonat de Crucea Roșie, oferea un spațiu neutru pentru prizonierii care nu mai erau apți pentru luptă.

După Primul Război Mondial , Elveția a evitat cu strictețe schimbările teritoriale. Într-un referendum din 1920, statul austriac Vorarlberg a votat în majoritate covârșitoare să se alăture Elveției, dar planul a fost blocat de opoziția din partea Austriei, a Aliaților și a anumitor facțiuni elvețiene. În schimb, Elveția și-a consolidat relația cu noul Principat independent Liechtenstein, semnând o uniune monetară și vamală care a garantat independența Liechtensteinului.

În 1920, Elveția s-a alăturat Societății Națiunilor, echilibrând angajamentul internațional cu politica sa de neutralitate. Legea bancară elvețiană din 1934 a introdus conturi numerotate anonime, permițând germanilor, inclusiv evreilor persecutați, să-și protejeze bunurile de confiscarea nazistă.

Creșterea tensiunilor politice din Europa în anii 1930 a determinat Elveția să se rearmeze și să se pregătească pentru un potențial conflict. Cheltuielile pentru apărare au crescut, iar programele de pregătire a armatei au fost extinse sub conducerea consilierului federal Rudolf Minger, care a prezis că va izbucni războiul până în 1939. Guvernul a promovat stocarea de alimente și a dezvoltat o structură a economiei de război.

Elveția a lansat, de asemenea, o politică culturală cunoscută sub numele de Geistige Landesverteidigung („apărare națională spirituală”) pentru a consolida identitatea națională și a rezista influențelor fasciste. În 1938, romanșa a fost recunoscută ca limbă națională pentru a contracara naționalismul italian, iar germană elvețiană a fost promovată pe scară largă. În același an, Elveția s-a retras din Liga Națiunilor, reafirmându-și neutralitatea tradițională pe fondul instabilității europene în creștere. Aceste pregătiri au asigurat că Elveția era bine poziționată pentru a-și menține neutralitatea din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial .

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939, Elveția și-a mobilizat rapid armata, pregătindu-se pentru posibilitatea unei invazii. Sub conducerea generalului Henri Guisan, 430.000 de soldați au fost dislocați în câteva zile, numărul atins în cele din urmă un vârf de 850.000. Deși planurile germane precum Operațiunea Tannenbaum au detaliat o invazie a Elveției, țara a rămas independentă prin menținerea descurajării militare, oferind concesii economice Germaniei și beneficiind de evoluții geopolitice mai mari care au întârziat acțiunea Axei. Strategia defensivă a Elveției a trecut de la apărarea frontierei la un plan de „Redută Națională”, care se concentra pe retragerea în poziții fortificate din Alpi pentru a face invazia costisitoare și impracticabilă.

Amenințări interne și externe

În timp ce Elveția a rezistat presiunilor din partea Mișcării Naționale pro-naziste din Elveția, care a avut un sprijin minim în rândul populației, unii ofițeri și politicieni au avut simpatii naziste. Cu toate acestea, democrația elvețiană și libertățile civile au rămas intacte, iar publicul s-a opus în mare măsură fascismului. Germania a criticat neutralitatea Elveției și libertățile presei, referindu-se la aceasta drept o „rămășiță medievală”, în timp ce ziarele elvețiene au criticat deschis al Treilea Reich.

Spionajul a jucat un rol major în timpul războiului. Atât puterile Axei, cât și cele aliate operau rețele de informații în interiorul Elveției, care mediau adesea comunicațiile între ele. În 1942, SUA au înființat Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS) la Berna, unde Allen Dulles a coordonat operațiuni ascunse, inclusiv eforturi în Italia și Corsica.

Sentimentul pro-nazist a existat într-adevăr în cercuri limitate, cu simpatizanți naziști precum Franz Burri încercând să alinieze Elveția cu cel de-al treilea Reich. Totuși, încercările de colaborare au fost zădărnicite, iar cei găsiți vinovați de spionaj sau trădare au fost urmăriți penal. Armata elvețiană a executat 17 persoane pentru trădare, iar alte sute au fost închise pentru acte împotriva securității naționale.

Încălcări ale spațiului aerian al Aliaților și ale Axei

Elveția s-a confruntat cu numeroase încălcări ale spațiului său aerian de către aeronavele Axei și aliate. În 1940, luptătorii elvețieni au doborât 11 avioane Luftwaffe, provocând furia Germaniei. Drept urmare, piloților elvețieni li s-a ordonat să forțeze aeronavele intruse să aterizeze, mai degrabă decât să le angajeze direct. Bombardierele aliate, adesea avariate și căutând refugiu, treceau frecvent în spațiul aerian elvețian și erau internați împreună cu echipajele lor în stațiunile de schi până la sfârșitul războiului.

Mai multe incidente de bombardare ale forțelor aliate au afectat și Elveția. În 1944, bombardierele americane au atacat din greșeală orașul Schaffhausen, ucigând 40 de oameni. Au urmat și alte bombardamente accidentale la Basel și Zürich, ceea ce a determinat Elveția să adopte o poziție mai strictă împotriva încălcărilor Axei și Aliaților. Luptătorii elvețieni au interceptat mai multe avioane, cu încălcări ducând la moartea a 36 de aviatori aliați.

Relații financiare cu Germania nazistă

Comerțul Elveției a fost puternic constrâns de blocade atât din partea puterilor Axei, cât și a celor aliate. Cooperarea economică cu Germania nazistă a atins apogeul după ce Elveția a fost încercuită de teritoriul controlat de Axe în 1942. Țara s-a bazat pe comerțul exterior pentru bunuri esențiale, menținând în același timp controlul asupra rutelor feroviare critice alpine și a surselor de energie electrică. Elveția a exportat instrumente de precizie, ceasuri și produse lactate în Germania și, în schimb, Banca Națională Elvețiană a acceptat cantități mari de aur de la Reichsbank.

O parte semnificativă din aurul vândut de Germania băncilor elvețiene includea rezerve jefuite din țările ocupate, precum și aur „Melmer” luat de la victimele Holocaustului. Implicarea guvernului elvețian în aceste tranzacții financiare ar rămâne controversată, criticii punând la îndoială etica neutralității Elveției în timpul războiului.

Roluri umanitare și diplomatice

În ciuda acestor provocări, Elveția a jucat un rol umanitar important. Crucea Roșie, cu sediul la Geneva, a ajutat la coordonarea schimburilor de prizonieri și a aranjat transferul a 68.000 de prizonieri de război răniți în grija elvețiană. Elveția a acționat și ca o „putere protectoare”, reprezentând interesele diplomatice ale națiunilor beligerante și facilitând întoarcerea civililor prinși în teritoriile inamice. Guvernul elvețian a sprijinit în continuare activitățile intelectuale prin Serviciul de Asistență Intelectuală a Prizonierilor de Război (SIAP), oferind cărți și oportunități educaționale prizonierilor de război.

Din 1959, Consiliul Federal – ramura executivă elvețiană – a fost restructurat pentru a include membri ai celor mai mari patru partide politice: liberali-democrați liberi, creștin-democrații catolici, social-democrații de stânga și Partidul Popular de dreapta. Acest sistem de concordanță a urmărit să reflecte natura pluralistă a politicii elvețiene, minimizând opoziția prin distribuirea puterii între facțiunile majore, o abordare aliniată cu tradiția Elveției de democrație directă.

Sufragiul femeilor și incluziunea politică

Lupta pentru drepturile de vot ale femeilor a durat decenii. În timp ce mai multe cantoane au acordat femeilor dreptul de a vota în 1959, abia în 1971 femeile elvețiene au obținut votul la nivel federal. Cu toate acestea, rezistența a persistat în Appenzell Innerrhoden, care a acordat votul femeilor doar în 1990, în urma unei hotărâri judecătorești. Odată eliberate de drepturi, femeile au avansat rapid în politică. Elisabeth Kopp a devenit prima femeie membru al Consiliului Federal în 1984, iar Ruth Dreifuss a făcut istorie ca prima femeie președinte a Elveției în 1999.

Ambițiile nucleare și războiul rece

În timpul Războiului Rece , Elveția a explorat posibilitatea dezvoltării armelor nucleare, cu progrese semnificative realizate de fizicieni precum Paul Scherrer de la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. Cu toate acestea, un referendum din 1962 nu a interzis armele nucleare, dar constrângerile financiare și adoptarea de către Elveția a Tratatului de neproliferare nucleară în 1968 au condus la abandonarea programului până în 1988.

Evoluții interne

În 1979, cantonul Jura a fost creat, oferind unor părți din Jura Berneză o mai mare independență, rămânând în același timp în Federația Elvețiană. Între timp, populația Elveției s-a extins rapid, crescând de la 4,5 milioane în 1945 la 7,5 milioane până în anii 2000, în mare parte din cauza imigrației. Deși odată dominată de italieni, schimbările demografice – în special după războaiele iugoslave – au făcut ca imigranții din fosta Iugoslavie să devină cel mai mare grup străin, reprezentând 3% din populație. În plus, afilierea religioasă s-a schimbat, populația nereligioasă depășind 10% și populația musulmană crescând la aproximativ 4%.

Relațiile cu Uniunea Europeană

Relația Elveției cu Uniunea Europeană (UE) a rămas complexă. În ciuda faptului că au fost înconjurați geografic de țări UE din 1995 (cu excepția Liechtensteinului), alegătorii elvețieni s-au opus în mod repetat aderării. Un referendum din 1992 a respins cu strictețe intrarea în Spațiul Economic European, iar în 2001, 76,8% dintre alegători au respins aderarea la UE.

Deși apartenența la UE nu a fost discutată, alegătorii elvețieni au susținut acordurile bilaterale. În 2000, au aprobat acorduri comerciale și de cooperare, iar în 2005, au votat pentru aderarea la spațiul Schengen, permițând călătoriile fără pașapoarte. Cu toate acestea, tensiunile au apărut în 2014, când un referendum elvețian a aprobat cote privind imigrația, complicând angajamentul Elveției față de principiile UE de liberă circulație.

Elveția a menținut, de asemenea, legături economice strânse cu Europa prin Asociația Europeană de Liber Schimb, pe care a co-fondat-o în 1960 ca organizație paralelă cu UE. Acest delicat act de echilibrare între integrare și independență continuă să definească relațiile Elveția-UE.