Preistoria Suediei începe după glaciațiile din Pleistocen, care au lăsat peisajul în mare măsură lipsit de dovezi din perioadele anterioare. Pe măsură ce gheața s-a retras, prima activitate umană cunoscută în ceea ce este acum Suedia a apărut în jurul anului 12.000 î.Hr. în timpul interstadialului Allerød, cu tabere din paleoliticul târziu ale culturii Bromme în regiunile sudice. Pe măsură ce perioada Younger Dryas s-a încheiat în jurul anului 9600 î.Hr., grupuri precum Ahrensburgian (sau cultura Hensbacka) au început să apară pe coasta de vest a Suediei, practicând vânătoarea, pescuitul și sigilarea.

În timpul perioadei mezolitice (începând cu cca. 9600 î.Hr.), aceste grupuri de vânători-culegători au continuat să se extindă spre nord în urma retragerii ghețarilor. Două grupuri distincte s-au întâlnit în Scandinavia - unul din sud, cu pielea mai închisă și ochi albaștri, și altul din nord-est, cu pielea mai deschisă și culorile ochilor variate - amestecându-se în cele din urmă în timp. În această epocă s-au dezvoltat unelte microlitice de piatră, așezări semi-permanente de pescuit și utilizarea timpurie a ceramicii.

Ridicarea terenului, o consecință geologică semnificativă a deglaciației, a jucat un rol important în modelarea peisajului preistoric. Așezările de coastă, cândva situate în apropierea mării, se găsesc acum în interior, datorită scoarței terestre care returează din greutatea ghețarilor. Această ridicare le-a permis arheologilor să dateze site-urile de coastă timpurii după înălțimea lor deasupra nivelului mării.

Perioada neolitică din Suedia a început în jurul anului 4000 î.Hr. odată cu sosirea Culturii Paharului Pâlnie, care a introdus agricultura, creșterea animalelor, unelte din silex lustruit și practici monumentale de înmormântare. Această nouă cultură a înlocuit poporul Ertebølle, care a menținut un stil de viață mezolitic de vânător-culegător timp de secole, după ce agricultura se răspândise deja în Europa Centrală. În câteva secole, sudul Suediei a devenit complet „neolitizat”, comunitățile care practică agricultura și construiesc morminte megalitice.

Cu toate acestea, nu toate regiunile au acceptat această schimbare în mod uniform. Nordul Suediei și-a păstrat tradițiile mezolitice pentru încă un mileniu, iar în sud-est, Cultura Pitted Ware de coastă a apărut ca un grup arheologic distinct, revenind la un accent pe vânătoare și pescuit după o scurtă perioadă de neolitizare.

În jurul anului 2800 î.Hr., Cultura Funnel Beaker a trecut la Cultura Battle Axe, o expresie locală a complexului cultural Corded Ware, care s-a răspândit în toată Europa. Se crede că această schimbare a rezultat din migrațiile din stepa ponto-caspică. Culturile Battle Axe și Pitted Ware au coexistat până când s-au fuzionat în cele din urmă în jurul anului 2400 î.Hr., formând o cultură omogenă din Neoliticul târziu, cunoscută pentru producerea de instrumente de silex de înaltă calitate și construirea mormintelor megalitice finale din regiune.

În timpul epocii nordice a bronzului (aproximativ 1700–500 î.Hr.), treimea sudică a Suediei făcea parte dintr-o cultură mai largă care a cuprins Scandinavia, puternic influențată de centrul său central din Danemarca . Această epocă a marcat importul bronzului, cu surse timpurii din Irlanda și mai târziu, din ce în ce mai mult din Europa Centrală. În ciuda abundenței locale de cupru, Scandinavia nu avea depozite de staniu, așa că tot bronzul - un aliaj de cupru și staniu - a fost importat, deși a fost adesea turnat în modele locale.

De-a lungul epocii nordice a bronzului, societatea a fost pre-urbană, cu oameni care trăiau în ferme și cătune centrate în jurul caselor lungi. Perioada a cunoscut o stratificare socială clară, după cum indică înmormântările individuale bogate, statutul fiind probabil moștenit. Prezența armelor purtate de luptă sugerează că războiul a jucat un rol în ierarhia socială, elitele controlând rutele comerciale care au facilitat importul de bronz.

Sculpturile în stâncă găsite în sudul Suediei înfățișează adesea nave lungi cu vâsle, care pot reprezenta atât călătorii comerciale reale, cât și simbolism mitologic. Interesant este că zonele bogate în descoperiri de bronz sunt adesea distincte de zonele cu artă rupestre bogată, ceea ce sugerează că sculpturile în stâncă ar fi putut fi o formă mai accesibilă de expresie socială sau religioasă pentru cei care nu și-au putut permite bunuri scumpe din bronz.

Practicile religioase din timpul epocii bronzului s-au concentrat pe fertilitate, natură și soare, ritualurile publice și sacrificiile zonelor umede fiind comune. Spre sfârșitul acestei perioade, schimbările au inclus trecerea de la inhumare la incinerare în înmormântări și o scădere a investițiilor în înmormântări, bijuteriile înlocuind armele ca bunuri de sacrificiu primare. Acest lucru reflectă evoluția obiceiurilor religioase și sociale care duc în epoca fierului.

Epoca fierului din Suedia (aproximativ 500 î.Hr.–1100 î.Hr.) este o perioadă crucială care creează scena pentru dezvoltarea societății suedeze de mai târziu. Este împărțit în două perioade principale: epoca fierului preromană și epoca fierului romană.

Epoca fierului preromană (500 î.Hr.–1 î.Hr.)

La începutul epocii fierului, Suedia a cunoscut schimbări culturale și de mediu semnificative. Înregistrările arheologice din această perioadă arată o abundență de așezări rurale și activitate agricolă, dar foarte puține artefacte, în mare parte din cauza obiceiurilor de înmormântare austere. Mulți oameni nu au fost îngropați oficial, iar cei care au primit bunuri funerare minime, indicând o mică stratificare socială la acea vreme. În această perioadă, importurile de bronz au scăzut, iar producția locală de fier a început să descopere. Înrăutățirea climei a forțat inovații în agricultură, în special utilizarea gunoiului de grajd pentru îmbunătățirea solului, și a condus la o schimbare către sisteme de câmp sezoniere, cum ar fi gropile de defrișare și câmpurile scufundate.

Epoca fierului romană (1–400 d.Hr.)

Pe măsură ce Imperiul Roman și-a extins influența în nordul Europei, Suedia a experimentat o schimbare în cultura materială, reflectând un contact sporit cu romanii. În această perioadă, influența romană poate fi văzută prin mărfuri din bronz importate, precum uneltele de băut, care au apărut în morminte. Creșterea numărului de înmormântări cu arme în această perioadă, după o lungă absență, sugerează o ierarhie socială în creștere, similară cu cea observată în epoca bronzului.

Perioada romană a văzut și stabilirea unor împărțiri permanente de terenuri agricole cu ziduri de piatră care separă pășunatul de terenul agricol. În secolul al II-lea d.Hr., au început să apară forturi de deal, probabil folosite ca refugii în perioadele de conflict. În plus, inscripțiile runice au început să iasă la suprafață, marcând cea mai timpurie formă de proto-norvegiană, limba din care s-a dezvoltat în cele din urmă suedeză modernă.

Suedia intră, de asemenea, în proto-istorie cu *Germania* a lui Tacitus (98 d.Hr.), care menționează triburi care corespund suedezilor și sami, oferind una dintre cele mai vechi relatări scrise despre regiune, deși acuratețea ei este dezbătută.

Perioada de migrație în preistoria suedeză (c. 400–550 d.Hr.) a fost o perioadă de schimbări culturale și materiale semnificative, care a coincis cu sosirea hunilor în Europa și cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Această epocă a văzut un aflux de aur în Scandinavia, care a fost folosit de elită pentru a produce lucrări de aurară fină, cum ar fi gulere din filigran și pandantive bracteate. Aceste articole de lux reflectau bogăția claselor conducătoare și au fost profund simbolice în ciclurile timpurii de poezie germanică precum Beowulf și Niebelungenlied.

Interpretările anterioare ale Perioadei de Migrație au sugerat că a fost o perioadă de criză și devastare, dar studiile mai recente o consideră o perioadă de prosperitate pentru elita scandinavă. Cu toate acestea, această prosperitate s-a încheiat probabil cu evenimentul de praf atmosferic din 535–536 d.Hr., care a provocat o schimbare dramatică a climei și foamete ulterioară, aducând o scădere semnificativă în regiune. Această perioadă a pregătit scena pentru perioada Vendel, care a urmat și a continuat să modeleze peisajul cultural și politic al Suediei timpurii.

Perioada Vendel (aproximativ 540–790 d.Hr.) este o fază cheie în preistoria suedeză, situată între perioada migrației și epoca vikingilor. Această epocă este numită după bogatele descoperiri arheologice de la Vendel, în Uppland, Suedia, în special cimitirul său de inhumare a bărcilor, care a oferit o mulțime de obiecte din aliaj de cupru, artă animală și căști elaborate. O caracteristică definitorie a acestei perioade este deficitul de artefacte din metale prețioase și inscripții runice în comparație cu epoca vikingă ulterioară. Cu toate acestea, se remarcă prin arta animală complicată, în special pe bronzul aurit, și articole precum guldgubbar (imagini minuscule din folie de aur în relief), împreună cu căști similare cu cea a Sutton Hoo din Anglia .

Perioada Vendel marchează o eră de expansiune pentru comercianții și atacatorii suedezi care au început să exploreze căile navigabile ale Rusiei actuale și ale Belarusului. De asemenea, a fost martor la trecerea de la sistemul de scriere Elder Futhark la sistemul de scriere Younger Futhark în Scandinavia, marcând o transformare lingvistică și culturală esențială. În ciuda lipsei de înregistrări scrise detaliate, descoperirile arheologice rămân esențiale pentru înțelegerea acestei perioade, în special în ceea ce privește practicile funerare și expresia artistică.

Din punct de vedere politic și religios, Old Uppsala a fost un centru important, prezentând movile regale și, posibil, servind ca un centru al activității religioase. Dinastia merovingiană a francilor a dominat o mare parte din Europa în acest timp, iar influența lor, împreună cu altele, a modelat lumea germanică mai largă, din care perioada Vendel face parte.

În timpul epocii vikingilor, Suedia era o colecție de mici regate și regate cunoscute sub numele de regate mărunte. La fel ca vecinii lor scandinavi, suedezii au fost profund implicați în expedițiile vikinge, atât în ​​raiduri, cât și în comerț. În timp ce suedezii s-au alăturat raidurilor occidentale asupra Angliei , câștigând tribut cunoscut sub numele de Danegeld, ei au fost activi mai ales în est, călătorind în Rusia actuală, Imperiul Bizantin și chiar lumea musulmană. Vikingii suedezi, cunoscuți sub numele de Varangie, au jucat un rol cheie în formarea statului Rus timpuriu, iar unii au servit ca războinici de elită în Garda Varangiană bizantină.

Europa în secolul al IX-lea. © „Atlasul istoric al școlilor publice” de Charles Colbeck. Longmans, Green

Birka, un important centru comercial în Suedia în această perioadă, a înflorit în secolele al IX-lea și al X-lea, acumulând o mare bogăție prin comerțul cu țările îndepărtate. Cu toate acestea, a scăzut în jurul anului 960, marcând sfârșitul dominației sale. În ceea ce privește conducătorii, regii suedezi timpurii, cum ar fi cei din dinastia Yngling, sunt în mare măsură cunoscuți prin mituri și legende, surse precum Beowulf și Ynglingatal îmbinând faptele cu mitologia. Primii regi suedezi atestați istoric apar în surse din secolul al IX-lea precum Vita Ansgarii.

Până la sfârșitul secolului al X-lea, epoca vikingă a văzut o centralizare tot mai mare sub conducători precum Eric cel Victorios și fiul său Olof Skötkonung, primul rege creștin al Suediei, care a ajutat la unificarea țării și la integrarea creștinismului în societatea suedeză. Această perioadă a pus bazele formării ulterioare a regatului suedez.

În timpul epocii vikingilor timpurii, oamenii din Suedia erau în primul rând adepți ai mitologiei nordice, la fel ca mare parte din sudul Scandinaviei. Influențele creștine au început să-și facă loc în regiune prin contacte timpurii în timpul călătoriilor și comerțului, unele înmormântări reflectând practicile creștine încă de la sfârșitul secolului al VIII-lea. Interacțiunea suedeză cu călugării irlandezi sugerează, de asemenea, că creștinismul a avut o prezență devreme, deoarece unii sfinți irlandezi au fost venerați în Evul Mediu.

Cel mai timpuriu efort semnificativ de creștinizare a Suediei a început cu călugărul Ansgar, care a sosit pentru prima dată în Birka în 829, sub conducerea Sfântului Imperiu Roman. Ansgar a construit o biserică și a încercat să înființeze o comunitate creștină, dar aceste eforturi au dispărut după plecarea sa. S-a întors în jurul anului 850, dar a găsit doar rămășițe din misiunea sa anterioară. Această încercare timpurie de a răspândi creștinismul nu a reușit în mare măsură să mențină o prezență puternică și de durată. Cu toate acestea, descoperirile arheologice, cum ar fi mormintele creștine de la Varnhem, arată că practicile creștine au fost adoptate de unele comunități încă din secolul al IX-lea.

Convertirea completă a Suediei a durat secole. Regele Emund cel Bătrân, care a urcat pe tron ​​în jurul anului 1050, a fost printre primii monarhi creștini. Cu toate acestea, creștinizarea completă a Suediei s-a confruntat cu rezistență, în special din regiuni precum Uppland, unde Templul din Uppsala, dedicat zeilor nordici, a rămas un centru religios semnificativ. Ultimul rege păgân, Blot-Sweyn, a domnit până în 1087, când a fost ucis de predecesorul său creștin, regele Inge. Abia în timpul domniei regelui Eric Sfântul (mijlocul secolului al XII-lea) Biserica creștină din Suedia a început să se organizeze mai formal, odată cu înființarea Arhiepiscopiei de Uppsala în 1164 marcând un pas major în consolidarea autorității creștine în ţară.

Această tranziție lentă de la păgânismul nordic la creștinism a avut un impact profund asupra societății, politicii și culturii suedeze, punând bazele pentru eventuala dominație a Bisericii creștine de-a lungul perioadei medievale.

În secolul al IX-lea, vikingii suedezi, cunoscuți sub numele de varangie, s-au aventurat spre est, impactând teritoriile slavilor de est. Potrivit Cronicii primare, acești vikingi au impus tribut triburilor slave și finnice până în 859. Cu toate acestea, în 862, triburile locale s-au răsculat, expulzându-i pe varangi și încercând să se guverneze. Cu toate acestea, confruntându-se cu dezordinea interioară, ei i-au invitat înapoi pe Rusul Varangian să-i conducă. Trei frați vikingi — Rurik, Sineus și Truvor — au răspuns, Rurik stabilind controlul în Novgorod. După moartea fraților săi, Rurik a devenit singurul conducător, întemeind dinastia Rurikid.

Doi dintre oamenii lui Rurik, Askold și Dir, au pornit apoi spre Constantinopol (Tsargrad). Pe parcurs, au capturat Kievul , care era sub controlul khazarului, stabilindu-și autoritatea asupra regiunii. Prin 863-866, Askold și Dir au condus o expediție navală pentru a ataca Constantinopolul, surprinzându-i pe bizantini și devastând zonele înconjurătoare. Deși nu au încălcat niciodată orașul în sine, aceasta a marcat prima întâlnire semnificativă între Rus și Bizanț, care a dus la eforturile misionare din Constantinopol de a converti pe Rus și slavi.

Savanții moderni consideră adesea aceste evenimente, în special invitația de a conduce, ca o fabricație ulterioară a cronicarilor ortodocși pentru a legitima stăpânirea vikingă și originile dinastiei Rurikid. Cu toate acestea, aceste povești surprind rolul semnificativ pe care l-au jucat vikingii suedezi în formarea structurilor politice timpurii slave de est și în interacțiunile lor cu Bizanțul.

Cruciadele suedeze din Finlanda , adesea încadrate ca un efort religios, au făcut parte din extinderea teritorială mai largă a Suediei și consolidarea puterii în perioada medievală. Istoria acestor cruciade este legată de ascensiunea Suediei ca putere regională în Marea Baltică și de relația sa atât cu Biserica Catolică , cât și cu teritoriile vecine precum Novgorod.

În secolul al XII-lea, Suedia începea să-și consolideze regatul sub influența creștinismului, care se răspândise treptat încă de la sfârșitul erei vikinge. Finlanda, la acea vreme, era o regiune fragmentată locuită de diverse triburi, dintre care multe practicau un amestec de credințe indigene și aveau o expunere limitată la creștinism. La est, Novgorod, un stat creștin ortodox, era și el interesat să influențeze Finlanda, ducând la o luptă pentru putere asupra regiunii.

Prima Cruciadă suedeză, datată în mod tradițional în jurul anilor 1150, este adesea atribuită regelui Eric al IX-lea al Suediei , deși înregistrările istorice despre această campanie sunt rare și oarecum mitologizate. Potrivit legendei, Eric a condus o cruciadă pentru a creștina finlandezii păgâni cu ajutorul episcopului de origine engleză Henry de Uppsala, care mai târziu a fost martirizat și a devenit un sfânt național finlandez. Acest eveniment, totuși, este probabil mai mult simbolic decât verificabil din punct de vedere istoric, deoarece se bazează în mare parte pe cronici ulterioare. Ceea ce este mai clar este că până la sfârșitul secolului al XII-lea, Suedia a început să exercite mai multă influență asupra Finlandei de sud, în special asupra regiunii din jurul actualului Turku.

A doua Cruciadă, în jurul anului 1249, a fost condusă de Birger Jarl, o figură cheie în consolidarea puterii regale suedeze. Această expediție este mai bine documentată și a dus la un control suedez mai permanent asupra unor părți din vestul Finlandei. Campaniile lui Birger au vizat nu numai creștinizarea Finlandei, ci și asigurarea controlului strategic asupra rutelor comerciale și apărarea împotriva influenței în expansiune a Novgorodului, care concura pentru dominația în estul Mării Baltice. Coroana suedeză a început să stabilească o administrație mai structurată în Finlanda după acest moment.

O ultimă campanie, uneori numită a treia cruciadă, a avut loc în anii 1290, în timpul domniei regelui Magnus Ladulås. Acest efort a întărit pretențiile teritoriale ale Suediei, în special după ce conflictele cu Novgorod au dus la Tratatul de la Nöteborg în 1323, care a împărțit oficial Finlanda între controlul suedez și cel novgorodian.

Aceste cruciade au jucat un rol crucial în integrarea Finlandei în Regatul Suediei, care a durat până în 1809. Evenimentele au ajutat și Suedia să-și afirme dominația în regiunea baltică de nord, punând bazele unui tărâm suedez care avea să dureze secole. Finlanda a devenit o parte importantă a creștinătății și guvernării suedeze, iar cruciadele și-au consolidat poziția ca parte a regatului suedez medieval.

Relația Suediei cu Liga Hanseatică a fost esențială în modelarea istoriei sale medievale și moderne timpurii, în special în ceea ce privește comerțul, politica și apariția sa ca putere europeană. În timpul Evului Mediu târziu, Liga Hanseatică - o alianță economică și defensivă a orașelor comerciale germane - a dominat comerțul peste Marea Baltică și nordul Europei. Influența sa a afectat profund dezvoltarea Suediei de la un regat fragmentat la un stat centralizat, în special în ceea ce privește interacțiunile sale economice și politice cu Liga.

În secolul al XIII-lea, Suedia era încă un regat relativ descentralizat, cu o mare parte din economia sa bazată pe agricultură și comerț regional. Liga Hanseatică, centrată în jurul orașelor precum Lübeck, Hamburg și Visby, controla comerțul cu bunuri cheie precum pește, cereale, cherestea și fier în regiunea baltică. Puterea economică a Ligii i-a oferit o pârghie considerabilă asupra Suediei, care se baza în mare măsură pe aceste rețele comerciale. Comercianții hanseatici, în special cei din Lübeck, și-au stabilit o prezență puternică în Suedia, în special în orașele de coastă precum Stockholm, care a devenit un centru comercial cheie la mijlocul secolului al XIII-lea.

Această relație a fost reciproc avantajoasă, dar a generat și tensiuni. Pe de o parte, Liga a oferit Suediei acces la piețele europene mai largi, în special pentru exporturile sale de fier și cherestea, importând în același timp bunuri de lux și cereale. Pe de altă parte, dominația Ligii a însemnat că conducătorii suedezi trebuiau să navigheze pe influența politică și economică a acestor negustori străini puternici, care dețineau adesea privilegii semnificative în orașele suedeze. Această influență a fost atât de puternică încât în ​​1280, regele Magnus al III-lea a acordat drepturi comerciale extinse negustorilor din Lübeck în schimbul sprijinului lor în consolidarea puterii sale.

Până în secolul al XIV-lea, Liga Hanseatică a atins apogeul influenței sale în Suedia. Controlul Ligii asupra comerțului baltic a dus la conflicte, mai ales că conducătorii suedezi au căutat să-și reducă dependența de negustorii germani și să-și afirme mai mult control asupra economiei lor. Regele Magnus al IV-lea a încercat să conteste dominația hanseatică, dar a fost forțat să acorde privilegii Ligii după o serie de conflicte. Instabilitatea politică din Suedia în timpul secolului al XIV-lea, inclusiv conflicte interne precum Rebeliunea Engelbrekt, a oferit Ligii oportunități suplimentare de a-și afirma influența.

Situația a început să se schimbe în secolul al XV-lea, când Suedia, sub Uniunea Kalmar (o uniune a coroanelor Danemarcei , Suediei și Norvegiei ), a încercat să se elibereze de controlul hanseatic. Mișcările naționaliste suedeze au crescut, mai ales că nobilimea și monarhia suedeză au căutat să reducă stăpânirea economică a Ligii. Tensiunile au culminat în timpul domniei lui Gustav Vasa, care a condus cu succes războiul de independență al Suediei împotriva Danemarcei și a Uniunii Kalmar la începutul secolului al XVI-lea. Ascensiunea la putere a lui Gustav Vasa în 1523 a marcat un punct de cotitură, deoarece a urmat politici menite să diminueze influența hanseatică și să promoveze independența economică a Suediei.

Sub conducerea lui Gustav Vasa, Suedia și-a dezvoltat propria marina și a început să promoveze comerțul direct cu alte puteri europene, ocolind comercianții hanseatici. În această perioadă, Suedia a pus bazele pentru a deveni o putere majoră în Marea Baltică. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, influența Ligii Hanseatice în Suedia a scăzut semnificativ, pe măsură ce Suedia însăși a devenit o forță dominantă în regiunea baltică, contribuind în cele din urmă la scăderea puterii Ligii în nordul Europei.

Întemeierea Stockholmului, deși este învăluită în mit, este de obicei plasată pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Numele „Stockholm” apare pentru prima dată în scrisorile scrise de Birger Jarl și regele Valdemar în 1252, sugerând că orașul avea deja o anumită semnificație până atunci. O legendă obișnuită din secolul al XVII-lea susține că locația a fost determinată de un buștean, legat cu aur, trimis în derivă din așezarea vikingă Birka, care a aterizat în cele din urmă la Riddarholmen de astăzi. Deși acest lucru nu este susținut de dovezi istorice, el reflectă importanța lacului Mälaren și a regiunii înconjurătoare în povestea originii Stockholmului.

Harta Stockholmului în 1547. @ Anonim

Teoria mai stabilită este că numele „Stockholm”, care înseamnă „Insulină de Bușteni”, derivă din buștenii băgați în apă la strâmtoarea la nord de orașul vechi de astăzi. Aceste structuri, datate în jurul anului 1000, au servit probabil ca fortificații timpurii. Locația strategică a Stockholmului, la joncțiunea lacului Mälaren cu Marea Baltică, a făcut din acesta un centru ideal pentru comerț și apărare. Comercianții germani, invitați de Birger Jarl, au jucat un rol crucial în dezvoltarea sa timpurie, ajutând Stockholm să devină cel mai mare oraș al Suediei până la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Stockholm a devenit rapid centrul politic și economic al Suediei, deși nu a fost o capitală formală în sensul modern decât mai târziu. Până la sfârșitul Evului Mediu, Stockholm și-a consolidat locul ca oraș cheie din Suedia, strâns legat de curtea regală și de guvernarea țării, punând bazele viitorului său rol de capitală națională.

Moartea Neagră, care a lovit Suedia între 1350 și 1351, a fost unul dintre cele mai devastatoare evenimente din istoria țării. La fel ca mare parte din Europa, Suedia a suferit pierderi uriașe de vieți omenești, o treime din populație fiind estimată. Impactul ciumei a fost atât de sever încât țara nu și-a revenit pe deplin timp de aproape 300 de ani, provocând o criză demografică, economică și socială care a reverberat timp de secole.

1346–1353 răspândirea hărții morții negre în Europa. @ Flappiefh

Suedia la acea vreme era într-o uniune personală cu Norvegia sub regele Magnus Eriksson. În 1349, Magnus a emis avertismente cu privire la ciuma, care se răspândise deja în mare parte din Europa, inclusiv în vecinătatea Norvegiei. În ciuda încercărilor de a preveni sosirea ei prin acte religioase de penitență, Moartea Neagră a intrat în Suedia în 1350, apărând pentru prima dată în orașul-port Visby pe Gotland, probabil cu o navă. Ciuma s-a răspândit rapid în toată țara, ajungând la Stockholm până în august. Deși înregistrările contemporane despre ciumă din Suedia sunt rare, progresul acesteia este urmărit indirect prin documente bisericești, testamente și rapoarte despre morți în masă.

Devastarea a fost imensă. Fermele și satele au fost abandonate, ceea ce a dus la o depopulare de lungă durată în multe zone. Pierderea populației a perturbat ordinea socială, un număr disproporționat de nobilimi inferioare și clerici murind, în timp ce nobilimea superioară și episcopii au supraviețuit relativ nevătămați. Consecințele economice ale ciumei au dus la o criză în agricultură și penurie de forță de muncă, care, la rândul lor, au declanșat tensiuni sociale. Încercările nobilimii de a impune iobăgie au eșuat, spre deosebire de Danemarca, unde nobilimea a reușit să întărească controlul asupra țăranilor. Lipsa muncitorilor și cererile crescute din partea populației supraviețuitoare au provocat fricțiuni, ducând la revolte țărănești mai târziu în secol.

Moartea Neagră a lăsat o moștenire culturală și religioasă de durată în Suedia. Declinul populației a fost adesea invocat ca motiv pentru așezările mici și împrăștiate ale Suediei în secolele următoare. Legendele locale și interpretările religioase ale ciumei, precum cele de la Sfânta Brigida a Suediei, au încadrat-o ca pedeapsă divină pentru păcatele omului. Amintirea ciumei a persistat, modelând sentimentul de vulnerabilitate al Suediei și contribuind la crizele politice și tensiunile sociale ulterioare, precum cele din timpul Uniunii Kalmar și revoltele țărănești din secolul al XV-lea.

Ascensiunea și activitățile Fraților Victual au avut un impact profund asupra comerțului baltic la sfârșitul secolului al XIV-lea, o perioadă critică în istoria Suediei și a regiunii baltice mai extinse. Suedia, cu poziția sa strategică la Marea Baltică, era strâns legată de comerțul maritim care lega Scandinavia, Liga Hanseatică și alte puteri.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Suedia a fost implicată într-o luptă pentru putere pentru tronul scandinav, în special între regina Margareta I a Danemarcei și Albert de Mecklenburg, care fusese rege al Suediei din 1364. Acest conflict, parte a mai ample războaie de succesiune scandinave, , a creat o oportunitate pentru Frații Victuale. Angajați inițial în 1392 de ducii de Mecklenburg pentru a-l sprijini pe Albert în lupta sa împotriva reginei Margareta, Frații Victual au fost însărcinați să aprovizioneze Stockholm, care era asediat de forțele Margaretei.

În acest moment, Suedia depindea în mare măsură de comerțul baltic pentru stabilitatea sa economică, exporturile precum lemnul, fierul și cuprul fiind esențiale pentru bogăția sa. Frații Victual, denumiți după misiunea lor inițială de a furniza „vinovații” (proviziuni) orașului asediat, au trecut rapid de la corsari care susțin cauza Mecklenburg la pirați pur și simplu. Ei au început să pradă chiar rutele comerciale care erau vitale pentru Suedia și vecinii săi baltici, ducând la aproape prăbușirea comerțului maritim în regiune. Orașele de coastă, inclusiv porturile suedeze precum Turku și Vyborg, au fost jefuite, destabilizand și mai mult regiunea și amenințând capacitatea Suediei de a-și menține economia.

Cucerirea Gotlandului de către Frații Victuale în 1394 a marcat apogeul puterii și controlului lor asupra Mării Baltice centrale. Gotland, o insulă cheie pentru comerțul din Marea Baltică, a fost, de asemenea, un teritoriu suedez semnificativ, iar capturarea sa de către pirați a dat o lovitură majoră intereselor suedeze. De la baza lor din Visby, Frații Victual nu numai că au perturbat comerțul, dar au reprezentat și o amenințare directă la adresa controlului teritorial al Suediei în Marea Baltică.

Consolidarea puterii reginei Margareta, care a dus la formarea Uniunii Kalmar în 1397, unind Danemarca, Norvegia și Suedia sub conducerea ei, a fost un punct de cotitură. Uniunea Kalmar a fost o alianță politică menită să întărească regatele scandinave împotriva amenințărilor externe, inclusiv a influenței în creștere a Ligii Hanseatice și a pirateriei în curs. Odată cu stabilirea dominației sale politice, Margaret a căutat să pună capăt pirateriei care devastase comerțul baltic. Ea s-a aliat cu Ordinul Teutonic , iar în 1398, sub conducerea Marelui Maestru Konrad von Jungingen, Ordinul Teutonic a lansat o campanie militară pentru a recuceri Gotland. Cavalerii teutoni, cu experiență atât în ​​războiul terestre, cât și în cel naval, au adunat o mare forță de invazie care a navigat spre insulă. Au capturat cu succes Visby, au distrus fortificațiile piraților și i-au expulzat pe Frații Victual din Gotland, punând capăt efectiv domniei lor asupra Mării Baltice. În 1409, Ordinul Teutonic a vândut Gotland Uniunii Kalmar.

Uniunea Kalmar, formată în 1397, a unit regatele Danemarcei , Suediei și Norvegiei sub un singur monarh, deși fiecare regat a rămas suveran. A fost creația reginei Margareta I a Danemarcei, un conducător priceput și capabil care a încercat să contracareze influența crescândă a Ligii Hanseatice , o puternică confederație comercială din nordul Europei. Unirea a fost convenită oficial în Kalmar, Suedia, și a reunit nu numai cele trei regate, ci și teritoriile de peste mări ale Norvegiei, cum ar fi Islanda , Groenlanda și Insulele Feroe.

Rădăcinile uniunii pot fi urmărite până la descendența și manevrele politice ale reginei Margareta. Margareta, fiica regelui danez Valdemar al IV-lea, a fost căsătorită cu regele Haakon al VI-lea al Norvegiei, care avea, de asemenea, legături cu Suedia prin tatăl său, regele Magnus al IV-lea. Când fiul lui Margareta, Olaf, a moștenit tronul danez în 1376, iar mai târziu tronul norvegian în 1380, se părea că se puneau bazele unei monarhii scandinave unite. Cu toate acestea, moartea prematură a lui Olaf în 1387 a lăsat-o pe Margaret fără un moștenitor direct, ceea ce a determinat-o să-și adopte strănepotul, Eric de Pomerania. Cam în același timp, nobilii suedezi, nemulțumiți de regele lor, au cerut ajutorul Margaretei, permițându-i să-l învingă pe regele Albert al Suediei în 1389.

Odată cu Eric declarat rege al tuturor celor trei regate, încoronarea de la Kalmar în 1397 a marcat stabilirea oficială a uniunii. Deși a fost conceput pentru a oferi un front unit împotriva expansiunii germane în regiunea baltică, dinamica internă a uniunii a fost adesea plină de tensiune. Nobilimea suedeză și daneză, în special, a rezistat încercărilor monarhiei de a centraliza puterea, iar uniunea a fost întreruptă periodic de revolte și conflicte, în special în Suedia.

Schimbările teritoriale au început și ele să testeze unitatea. În 1468, Christian I, regele Danemarcei și Norvegiei, a promis Scoției Insulele de Nord Orkney și Shetland ca garanție pentru zestrea fiicei sale, obligație care nu a fost niciodată îndeplinită. Ca urmare, aceste insule au fost anexate definitiv de Scoția în 1472, marcând o pierdere semnificativă de teritoriu pentru Norvegia.

În ciuda obiectivelor sale ambițioase, Uniunea Kalmar s-a destrămat în cele din urmă din cauza luptelor de putere din ce în ce mai adânci dintre monarhi și nobilimea celor trei regate. Suedia, în special, a căutat o mai mare independență. Lovitura finală a venit în 1523, când Gustav Vasa a fost ales rege al Suediei, despărțindu-se oficial de unire. Acceptarea Danemarcei a acestei secesiuni a fost consolidată prin Tratatul de la Malmö din 1524, punând capăt Uniunii Kalmar și restabilind suveranitatea Suediei.

Rebeliunea Engelbrekt, care a avut loc între 1434 și 1436, a fost un eveniment semnificativ în istoria Suediei, evidențiind tensiunile tot mai mari din cadrul Uniunii Kalmar. Suedia, împreună cu Danemarca și Norvegia , făcuseră parte din uniunea sub regele Eric al Pomeraniei. Cu toate acestea, nemulțumirea creștea în rândul populației suedeze din cauza deselor războaie ale Danemarcei, care au perturbat exporturile suedeze, în special fier. Impunerea de taxe, în ciuda dificultăților economice, a înfuriat țăranii și minerii suedezi, ducând la tulburări larg răspândite.

În fruntea revoltei s-a aflat Engelbrekt Engelbrektsson, un miner și nobil din regiunea Bergslagen. Conducerea lui Engelbrekt a fost stimulată de eșecul regelui Eric de a aborda nemulțumirile legate de oficialii corupți, în special de Jens Eriksen, executorul judecătoresc local. Când negocierile cu regele au eșuat, Engelbrekt a mobilizat mineri și țărani, ducând la o serie de incendii de castel, care au răspândit rebeliunea în toată Suedia.

În 1435, Engelbrekt a convocat o Dietă la Arboga, care este uneori denumită primul Riksdag al Suediei. Această adunare, care poate include sau nu țărani, a marcat un moment esențial în istoria politică a Suediei. Engelbrekt a fost ales căpitan al Suediei, dar diviziile interne din cadrul rebeliunii au apărut curând. Nobilimea, căutând să-și protejeze propriile interese, l-a susținut pe Karl Knutsson Bonde, care în cele din urmă a urcat la putere după asasinarea lui Engelbrekt în 1436.

Rebeliunea a provocat o expulzare temporară a forțelor daneze din Suedia, slăbind stăpânirea Uniunii Kalmar asupra regatului. Deși Danemarca avea să-și recapete mai târziu influența, rebeliunea a pregătit scena pentru viitoarea suveranitate a Suediei și a marcat începutul implicării țăranilor în politica suedeză, influențând dezvoltarea Riksdag-ului ca instituție democratică.

Bătălia de la Brunkeberg, purtată la 10 octombrie 1471, a reprezentat un punct de cotitură semnificativ în lupta Suediei împotriva dominației daneze în cadrul Uniunii Kalmar. A făcut parte din conflictul mai larg dintre forțele suedeze, conduse de Sten Sture cel Bătrân, și regele danez Christian I, care a căutat să mențină controlul asupra Suediei ca parte a uniunii. Sture, pledând pentru independența Suediei, fusese ales Lord Protector la începutul aceluiași an și a obținut un sprijin larg din partea țăranilor, locuitorilor orașului și minerilor, în special în regiunile legate economic de orașele germane și care se opuneau politicilor daneze.

Christian I, încercând să-și reafirme controlul, a adus o forță militară la Stockholm și a campat pe creasta Brunkebergsåsen. Pe 10 octombrie, Sten Sture a lansat un atac coordonat asupra forțelor lui Christian, prinzându-le într-o mișcare de clește. În timpul bătăliei, Christian a fost rănit, pierzând câțiva dinți, iar forțele sale au fost în cele din urmă înfrânte pe măsură ce trupele suedeze le-au copleșit, întrerupându-le retragerea. Mulți dintre soldații lui Christian s-au înecat după ce calea lor de evacuare a fost distrusă.

Victoria decisivă a lui Sten Sture i-a consolidat puterea ca regent al Suediei și a marcat un moment cheie în eforturile continue ale Suediei de a se elibera de dominația daneză. Bătălia a fost celebrată ulterior ca parte a luptei naționale a Suediei pentru independență, simbolizată de statuia Sfântului Gheorghe și Dragonului comandată de Sture, reprezentând triumful său asupra lui Christian I. Bătălia a întărit sentimentul de identitate și independență al Suediei, contribuind la creșterea sentimentului pentru suveranitate care ar duce în cele din urmă la secesiunea finală a Suediei de Uniunea Kalmar.

Baia de sânge de la Stockholm din 1520 a fost un eveniment esențial în istoria Suediei, care a adâncit diviziunea dintre Suedia și Danemarca , ducând la sfârșitul Uniunii Kalmar și la eventuala independență a Suediei. Masacrul a avut loc după ce Christian II al Danemarcei a revendicat cu succes tronul Suediei, după ani de conflict între facțiunile pro-unioniste și anti-unioniste. Conducerea lui Christian a fost marcată de represalii dure împotriva celor care i s-au opus, în special a susținătorilor partidului anti-unionist Sture, condus de Sten Sture cel Tânăr.

În urma victoriei lui Christian asupra forțelor lui Sture, el a fost încoronat rege al Suediei în noiembrie 1520. Cu toate acestea, la scurt timp după încoronarea sa, Christian, cu sprijinul arhiepiscopului Gustav Trolle, a organizat un proces în care acuză mulți suedezi de seamă de erezie. Pe parcursul mai multor zile, aproape 100 de oameni, inclusiv nobili, episcopi și cetățeni de rând, au fost executați în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Baia de sânge de la Stockholm. Aceste execuții au fost văzute ca o trădare brutală și perfidă, deoarece Christian promisese amnistia înainte de încoronarea sa.

Masacrul a stârnit indignare și rebeliune pe scară largă în Suedia. Printre cei direct afectați s-a numărat și Gustav Vasa, al cărui tată a fost executat în timpul băii de sânge. Vasa a fugit la Dalarna, unde a adunat poporul suedez, conducând o revoltă cu succes împotriva lui Christian II. Această rebeliune, cunoscută sub numele de Războiul Suedez de Eliberare, a avut ca rezultat în cele din urmă înfrângerea lui Christian și dizolvarea permanentă a Uniunii Kalmar. Baia de Sânge din Stockholm este amintită ca un punct de cotitură cheie în istoria Suediei, catalizând ruptura finală a Suediei de stăpânirea daneză și pregătind scena pentru ascensiunea lui Gustav Vasa la putere ca primul rege al Suediei independente în 1523.

Războiul de eliberare suedez (1521–1523) a fost un moment decisiv în istoria Suediei, marcând secesiunea acesteia de Uniunea Kalmar și punând bazele independenței sale. Condusă de Gustav Vasa, rebeliunea a început ca un răspuns la suprimarea brutală a nobilimii suedeze de către regele Christian al II-lea al Danemarcei , în special după Baia de sânge de la Stockholm din 1520. Impozitarea grea a lui Christian și prezența străină în castelele suedeze au alimentat nemulțumirea larg răspândită, în special în rândul ţărănimii şi comunităţile miniere.

Războiul a fost atât un conflict civil, cât și o luptă mai largă pentru putere, care a implicat interese economice în regiunea minieră vitală a Suediei, Bergslagen. Liga Hanseatică , în special orașul Lübeck, l-a susținut pe Vasa în schimbul privilegiilor comerciale, în timp ce Christian II a primit sprijin de la bogatul industriaș Jakob Fugger. Cu toate acestea, după o serie de înfrângeri, Fugger și-a retras sprijinul, slăbind baza financiară a lui Christian.

Gustav Vasa, începând cu un grup mic de susținători din Dalarna, și-a extins constant influența prin capturarea teritoriilor cheie, cum ar fi Västerås. Un moment de cotitură în campania sa a venit cu sprijinul crucial al orașului hanseatic Lübeck, care, condus de interesele economice din regiunea minieră Bergslagen a Suediei, s-a aliat cu Vasa în schimbul unor privilegii comerciale favorabile. Lübeck a oferit ajutor militar și financiar esențial, inclusiv nave, soldați și tunuri, care au ajutat forțele lui Vasa să perturbe controlul danez. Puterea navală a lui Lübeck a întrerupt, de asemenea, liniile de aprovizionare ale lui Christian II, permițându-i lui Vasa să-și întărească poziția și să treacă de la bazarea pe milițiile țărănești la comandarea armatelor profesioniste. Cu această forță militară consolidată, Vasa și-a asigurat victorii cheie, culminând cu capturarea Stockholmului în iunie 1523. În aceeași lună, a fost ales rege al Suediei, cimentându-și autoritatea și deschizând calea pentru independența Suediei.

Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Malmö din 1524, care a oficializat ieșirea Suediei din Uniunea Kalmar. Conflictul nu numai că a asigurat independența Suediei, dar a și diminuat influența Bisericii Catolice și a Ligii Hanseatice în regiunea nordică, creând scena Reformei Luterane și a ascensiunii unui stat suveran suedez sub conducerea lui Vasa. Această victorie a fost un eveniment esențial care a modelat identitatea națională a Suediei și independența sa politică de lungă durată.

Rebeliile dalecarliene (1524–1533) au fost o serie de revolte ale țăranilor din Dalarna împotriva regelui Gustav Vasa, în urma ascensiunii sale la putere după Războiul de eliberare suedez. Aceste rebeliuni au fost conduse de dificultățile economice, creșterea autorității regale și nemulțumirea față de Reforma suedeză, care a îndepărtat Suedia de catolicism. Războiul eliberase Suedia de stăpânirea daneză și de Uniunea Kalmar, dar consecințele politicilor lui Vasa au stârnit în curând tulburări, în special în Dalarna, o regiune care jucase un rol crucial în sprijinirea lui Gustav Vasa în timpul luptei de eliberare.

După război, Suedia s-a confruntat cu o criză economică. Pentru a-i răsplăti pe Lübeck pentru sprijinul acordat în timpul războiului, Gustav a acordat orașului hanseatic un monopol comercial, ceea ce a rănit comercianții suedezi și a contribuit la creșterea nemulțumirii, în special în rândul țărănimii. În plus, mișcările lui Gustav către Reforma protestantă, care a început în jurul anului 1524, au înstrăinat și mai mult țărănimea și clerul catolic în regiuni precum Dalarna, unde populația sprijinise familia Sture, care reprezenta rezistența la puterea regală centralizată.

Prima rebeliune dalecarliană (1524–1525)

Prima rebeliune a izbucnit când dificultățile economice, executorii judecătorești străini și întemnițarea de către Gustav a Christinei Gyllenstierna, văduva lui Sten Sture cel Tânăr, au alimentat nemulțumirea. Doi preoți catolici, Peder Jakobsson și Knut Mickelsson, au condus revolta. Au valorificat furia oamenilor față de noile tendințe luterane și loialitatea față de familia Sture. Rebeliunea a fost supusă când Gustav a promis că va răspunde cererilor rebelilor. Cu toate acestea, liderii au fost ulterior capturați și executați.

A doua rebeliune dalecarliană (1527–1528)

Nemulțumirea a persistat, în special în ceea ce privește problemele economice, impozitele și reforma continuă. De data aceasta, rebeliunea sa centrat în jurul „Daljunkern”, un bărbat care pretinde că este Nils Stensson Sture, fiul lui Sten Sture cel Tânăr. Revolta a creat diviziuni în Dalarna, unii sprijinindu-l pe rege, iar alții rămânând loiali Stures. Gustav Vasa a reușit să înăbușe rebeliunea declarând rebelii în afara legii și executând câțiva dintre liderii lor, după un impas tensionat în 1528.

A treia rebeliune dalecarliană (1531–1533)

Până în 1531, punerea în aplicare a Reformei de către Gustav Vasa s-a intensificat odată cu Reducerea, care a luat averea bisericii și a impus o nouă taxă care impunea fiecărei parohii să doneze unul dintre clopotele bisericii. Acest lucru a declanșat a treia și ultima rebeliune când țăranii au rezistat taxei ucigând colecționarii regali de clopoțe. Deși regele a acceptat inițial plata în bani, ulterior s-a întors cu forța militară în 1533. Gustav a impus amenzi, a strâns cu forța clopotele și i-a executat pe câțiva dintre liderii rebeliunii, punând capăt seriei de revolte.

Aceste rebeliuni reflectă tensiunea dintre țărănime și noua putere centralizată a lui Gustav Vasa, care transforma Suedia într-un stat puternic, independent. În timp ce Războiul de Eliberare suedez îi câștigase sprijinul popular ca eliberator de stăpânirea daneză, politicile sale ulterioare de control economic și reformă religioasă au dus la o rezistență crescândă, în special în regiunile rurale precum Dalarna, care fusese cândva fortăreața lui.

Reforma din Suedia , inițiată în timpul domniei regelui Gustav I în 1527, a marcat ruperea Suediei de Biserica Romano-Catolică și instaurarea protestantismului. Procesul a fost treptat și a întâmpinat rezistență, dar a remodelat fundamental societatea și religia suedeză, ducând la eventuala stabilire a luteranismului ca religie de stat.

Fundal

Semințele Reformei suedeze au fost plantate în perioada tulbure de după Războiul Suedez de Eliberare (1521–1523), în care Gustav Vasa a răsturnat stăpânirea daneză și a pus capăt Uniunii Kalmar. Biserica Catolică a fost o forță politică semnificativă în Suedia, condusă de arhiepiscopul Gustaf Trolle, care a susținut unirea cu Danemarca și cu regele Christian II. Cu toate acestea, după Baia de sânge de la Stockholm din 1520, în care Christian a executat numeroși nobili suedezi, inclusiv mulți oponenți ai Bisericii Catolice, sentimentul anti-catolic a crescut. După înfrângerea lui Christian și exilul lui Trolle, Gustav Vasa, cu un parlament suedez excomunicat alături, a refuzat să-l reintegreze pe Trolle, marcând începutul plecării Suediei de la Vatican.

Reforme timpurii (1526–1536)

În 1523, Gustav Vasa sa întâlnit cu reformatori precum Laurentius Andreae și Olaus Petri, care l-au introdus în ideile protestante. Regele a susținut căsătoria preoților, simbolizată de căsătoria lui Olaus Petri din 1525, și a rupt legăturile oficiale cu Roma în 1524. Publicarea Noului Testament în suedeză în 1526 a contribuit la răspândirea credințelor protestante. La Riksdag din Västerås în 1527, Gustav și-a asigurat aprobarea pentru a confisca bunurile bisericii, punând biserica sub control regal și slăbind-i independența.

Reformele economice care au urmat au inclus confiscarea averilor bisericești, iar suprimarea vieții monahale a început pe măsură ce mănăstirile și-au pierdut fundamentele economice. Din punct de vedere teologic, reformele au fost inițiate la Sinodul Örebro din 1529, care au descurajat ritualurile catolice precum venerarea sfinților și pelerinaje, asigurând în același timp că predicile se concentrau exclusiv pe Biblie.

În 1530, Gustav Vasa l-a numit pe Laurentius Petri ca arhiepiscop de Uppsala fără acordul Papei, o ruptură decisivă cu Roma. Până în 1536, Biserica Suedeză rupsese complet legăturile cu Biserica Catolică, abolirea dreptului canonic marcând ruptura finală.

Consolidare și rezistență (1536–1568)

Anii 1540 au văzut consolidarea Reformei, cu traducerea Bibliei în suedeză în 1541, un pas critic în modelarea noii identități protestante a Suediei. Cu toate acestea, aceste reforme s-au confruntat cu o rezistență semnificativă, fapt dovedit de rebeliunile Dalecarliene și Războiul Dacke, unde țăranii, supărați de schimbările religioase și economice, s-au ridicat împotriva lui Gustav Vasa, dar au fost în cele din urmă înfrânți.

În 1544, Riksdag of Västerås a consolidat reformele, eliminând ritualurile catolice precum folosirea apei sfințite și venerarea sfinților. Până la moartea lui Gustav Vasa în 1560, Suedia era ferm protestantă, deși au rămas zone de influență catolică.

Contrareforma și Sinodul Uppsala (1568–1593)

Sub regele Ioan al III-lea (1568–1592), Suedia a cunoscut o revenire temporară la catolicism, stimulată de soția catolică a regelui, Catherine Jagiellon. Ioan al III-lea a căutat un compromis cu Roma, introducând reforme catolice, cum ar fi *Cartea Roșie* din 1576, care a reintrodus anumite practici catolice. Eforturile sale au declanșat „Lupta liturgică” dintre facțiunile protestante și catolice din Suedia, dar încercările sale de a restabili pe deplin catolicismul au fost în cele din urmă eșuate.

După moartea lui Ioan al III-lea și ascensiunea fiului său, catolicul Sigismund al III-lea, tensiunile au atins un punct culminant. În 1593, Sinodul de la Uppsala a stabilit oficial luteranismul ca religie de stat, adoptând Confesiunea de la Augsburg. Catolicismul a fost interzis, iar mănăstirile rămase, inclusiv Abația Vadstena, au fost închise până în 1595.

Conflict final și concluzie (1592–1600)

Încercările lui Sigismund de a restabili catolicismul prin uniunea sa personală cu Polonia au dus la un conflict civil, culminând cu Războiul împotriva lui Sigismund (1598). Forțele protestante, conduse de ducele Charles, l-au învins pe Sigismund, ducând la consolidarea protestantismului în Suedia. Lovitura finală adusă influenței catolice a venit cu Baia de sânge din Linköping din 1600, unde susținătorii lui Sigismund au fost executați, punând capăt amenințării catolice din Suedia și cimentând identitatea protestantă a națiunii.

Reforma suedeză a marcat sfârșitul Evului Mediu în Suedia, transformând țara într-un stat protestant cu o biserică sub control regal. A avut un impact de durată atât asupra Suediei, cât și asupra Finlandei , care făcea parte din Suedia la acea vreme, modelându-le peisajele religioase și culturale de secole.

Războiul Livonian (1558–1583) a fost un conflict esențial în regiunea baltică, modelând rolul Suediei ca putere emergentă în Europa de Nord. Războiul, care s-a luptat în primul rând pentru controlul vechii Livonnie (azi Estonia și Letonia ), a înfruntat Rusia cu o coaliție de puteri, inclusiv Suedia, Danemarca și Polonia - Lituania . Războiul s-a desfășurat ca parte a competiției geopolitice mai ample, Suedia căutând să-și extindă influența în Marea Baltică.

Harta care arată campaniile din Livonia, 1558–1560. Săgețile verzi indică campanii lituaniene, săgețile roșii campanii rusești. @ Grandios

Implicarea Suediei a început în 1561 când a stabilit controlul asupra nordului Livoniei, formând Ducatul Estoniei. Acesta a marcat un pas cheie în eforturile Suediei de a asigura accesul la comerțul baltic, mai ales că Danemarca și Rusia au concurat pentru dominația în regiune. În primele etape ale războiului, Rusia, sub conducerea lui Ivan al IV-lea, a obținut victorii semnificative, dar în anii 1570, Suedia, alături de Polonia-Lituania, a început să renunțe.

Punctul de cotitură al Suediei a venit sub regele Ioan al III-lea, ale cărui campanii militare, alături de forțele poloneze conduse de regele Stephen Báthory, au contribuit la schimbarea impulsului împotriva Rusiei. În 1581, Suedia a capturat orașul strategic Narva, solidificându-și stăpânirea asupra regiunii. Conflictul s-a încheiat cu armistițiul de la Plussa din 1583, care a permis Suediei să păstreze controlul asupra nordului Livoniei și a unor părți din Ingria.

Războiul din Livonian a fost semnificativ pentru Suedia, deoarece a marcat începutul ascensiunii sale ca putere majoră baltică. Prin câștigarea teritoriului în Livonia, Suedia nu numai că și-a extins influența, ci și-a asigurat și poziții cheie care ar fi esențiale în conflictele viitoare. Acest câștig teritorial a pus bazele dominației ulterioare a Suediei în Marea Baltică în timpul secolului al XVII-lea, modelând peisajul politic și economic al regiunii.

Perioada de stăpânire suedeză în Estonia (1561–1710) a marcat o eră de transformări politice și sociale semnificative pentru regiune. Acest capitol din istoria Estoniei a început în timpul războiului din Livonian, când nobilimea locală germană baltică din nordul Estoniei, inclusiv Harrien (Harjumaa), Wierland (Virumaa) și orașul Reval (Tallinn), au căutat protecție de la coroana suedeză. Regele Eric al XIV-lea al Suediei a acceptat apelul lor în 1561, ducând la crearea Ducatului Estoniei sub stăpânire suedeză. În următoarele câteva decenii, Suedia și-a extins influența în regiune, câștigând controlul asupra sudului Estoniei (Livonia) după Tratatul de la Altmark din 1629 și dobândind insula Saaremaa de la Danemarca în 1645, controlând astfel toată Estonia actuală.

Implicarea Suediei în Estonia a fost determinată atât de interese economice, cât și de interese strategice. Poziția Estoniei ca o poartă pentru comerțul cu Rusia a fost foarte valoroasă, iar controlul regiunii a permis Suediei să împiedice rivalii săi, în special Danemarca și Rusia, să câștige un punct de sprijin în apropierea Finlandei controlate de Suedezi. Nobilimea locală germană baltică și-a păstrat o autonomie semnificativă, iar privilegiile lor au fost respectate sub dominația suedeză. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, regele Carol al XI-lea a inițiat reforme menite să reducă puterea nobilimii și să îmbunătățească condițiile pentru țărănimea estonă.

Provinciile baltice ale Imperiului Suedez în secolul al XVII-lea. Estonia actuală este formată din Ducatul Estoniei și părți din Livonia suedeză. @ Thomas Blomberg

În timpul stăpânirii suedeze, au fost implementate o serie de reforme, care au contribuit la îmbunătățirea statutului juridic și social al populației locale, în special în a doua jumătate a perioadei. Autoritățile suedeze au promovat luteranismul, au extins educația prin înființarea Universității din Tartu și au furnizat traduceri în Estonia ale textelor religioase, care au contribuit la răspândirea alfabetizării. Epoca este uneori denumită cu nostalgie „vremurile suedeze bune” ( vana hea Rootsi aeg ), reflectând opiniile pozitive ulterioare despre guvernarea suedeză, în special în comparație cu condițiile dure sub dominația rusă ulterioară.

Marele Război Nordic (1700–1721) a pus capăt stăpânirii suedeze în Estonia. În ciuda victoriilor suedeze inițiale, cum ar fi bătălia de la Narva din 1700, războiul a văzut în cele din urmă forțele ruse sub conducerea lui Petru cel Mare cucerind orașe cheie precum Riga și Tallinn. În 1710, Estonia suedeză a capitulat în fața Rusiei, iar războiul s-a încheiat oficial cu pacea de la Nystad din 1721, care a confirmat controlul Rusiei asupra Estoniei. Aceasta a marcat sfârșitul influenței Suediei în regiune și începutul hegemoniei ruse, care va dura secole.

Războiul de șapte ani din nord (1563–1570) a fost un conflict semnificativ în istoria Suediei, deoarece a marcat lupta continuă a Suediei de a-și afirma independența și de a-și consolida poziția în Scandinavia, în special împotriva Danemarcei . Războiul a fost purtat între Suedia, sub regele Eric al XIV-lea, și o coaliție a Danemarcei- Norvegia , Lübeck și Polonia - Lituania , condusă de regele Frederic al II-lea al Danemarcei. Ea a apărut din tensiunile de lungă durată dintre cele două regate scandinave, datând de la dizolvarea Uniunii Kalmar în 1523, care unise Suedia, Danemarca și Norvegia sub un singur monarh.

Suedia se desprinsese oficial de Uniunea Kalmar în timpul Războiului Suedez de Eliberare (1521–1523) sub conducerea lui Gustav Vasa, după care a început să se stabilească ca putere separată. Cu toate acestea, Danemarca a continuat să se vadă ca forța dominantă în Scandinavia și a căutat să restabilească uniunea sub conducerea daneză. În același timp, Suedia sub Eric al XIV-lea și-a propus să-și consolideze independența și să reducă influența Danemarcei, în special asupra comerțului și controlului Mării Baltice.

Unul dintre factorii principali ai conflictului a fost controlul Livoniei, o regiune din Estonia și Letonia de astăzi, unde atât Danemarca, cât și Suedia au căutat să-și extindă influența în timpul războiului din Livonia. Acest lucru a adus cele două regate în confruntare directă. Războiul a început în 1563, când Eric al XIV-lea a refuzat să îndepărteze însemnele daneze ale celor Trei Coroane de pe stema sa, un simbol de lungă durată al suveranității suedeze pe care Danemarca îl pretindea ca fiind al său. Confruntările dintre forțele suedeze și daneze s-au transformat într-un război la scară largă.

În timpul războiului, ambele părți au experimentat victorii și înfrângeri timpurii. Succesul inițial al Danemarcei în capturarea Älvsborg, portul vital al Suediei către Marea Nordului, a restricționat sever comerțul Suediei, în special importurile de sare. Suedia a ripostat cu campanii navale și a lansat raiduri asupra teritoriilor daneze din Skåne și Blekinge. Războiul a avut, de asemenea, campanii brutale, inclusiv infama Ronneby Bloodbath, în care forțele suedeze au executat civili și soldați danezi deopotrivă.

Marina suedeză, sub comanda lui Klas Horn, a câștigat avantajul pe mare până în 1565, asigurând controlul asupra unor părți ale Mării Baltice și slăbind dominația navală a Danemarcei. Cu toate acestea, pe uscat, armatele profesioniste de mercenari ale Danemarcei, comandate de Daniel Rantzau, s-au dovedit formidabile, atacând cu succes teritoriile suedeze și distrugând resurse vitale din Småland și Östergötland.

Pe măsură ce războiul a prelungit, ambele părți au fost epuizate din cauza greutății umane și economice. Nici Suedia, nici Danemarca nu au putut obține o victorie decisivă. În 1570, la Stettin au avut loc negocieri de pace, iar Tratatul de la Stettin a pus capăt războiului. Tratatul a dus la un impas: Suedia și-a abandonat pretențiile asupra teritoriilor Danemarcei-Norvegiei, inclusiv Skåne, Halland și Gotland, în timp ce Danemarca a renunțat la pretențiile sale asupra suveranității suedeze. Războiul nu a dus la nicio schimbare teritorială, dar a confirmat dizolvarea definitivă a Uniunii Kalmar.

Războiul de șapte ani din Nord a marcat un punct de cotitură în eforturile Suediei de a se elibera de dominația daneză și de a se afirma ca putere în creștere în regiunea baltică. Deși niciuna dintre părți nu a câștigat un teritoriu nou, războiul a evidențiat hotărârea Suediei de a se stabili ca stat suveran și a pus bazele pentru viitorul său rol în Europa de Nord. Disputele nerezolvate, în special cu privire la însemnele Trei Coroane, au continuat să alimenteze tensiunile între Suedia și Danemarca, ducând la viitoare conflicte, inclusiv Războiul Kalmar și Marele Război Nordic.

Unirea polono-suedeză (1592–1599) a fost un episod scurt, dar esențial din istoria Suediei, caracterizat de unirea personală a lui Sigismund al III-lea Vasa, care a fost atât rege ales al Poloniei , cât și rege al Suediei. Unirea a început când Sigismund, un catolic, a moștenit tronul suedez de la tatăl său Ioan al III-lea în 1592, unind Commonwealth-ul polono- lituanian și Suedia sub conducerea sa. Cu toate acestea, a fost plină de tensiuni religioase și politice, deoarece cea mai mare parte a Suediei s-a convertit la luteranism, iar credința catolică a lui Sigismund a stârnit temeri de o renaștere catolică.

Autoritatea lui Sigismund în Suedia a fost contestată de unchiul său protestant, Ducele Charles de Södermanland, care a câștigat un sprijin din ce în ce mai mare din partea nobilimii și clerului suedez. Promisiunile lui Sigismund de a susține luteranismul în Suedia au fost încălcate rapid pe măsură ce a început să-i favorizeze pe catolici, ceea ce a adâncit opoziția față de domnia sa. Charles a valorificat această tulburare, ducând în cele din urmă la un conflict civil.

Până în 1598, Sigismund a încercat să-și reafirme controlul asupra Suediei, dar a fost învins decisiv în bătălia de la Stångebro. În 1599, a fost detronat oficial de Riksdag suedez, iar Carol a preluat tronul ca Carol al IX-lea. Uniunea s-a prăbușit după numai șapte ani, marcând o separare permanentă între Suedia și Polonia. Ambiția lui Sigismund de a revendica coroana suedeză a dus la o serie de războaie polono-suedeze, care au culminat cu Potopul de la mijlocul secolului al XVII-lea, o invazie devastatoare a Poloniei de către Suedia. Această perioadă a întărit ruptura Suediei de influența catolică și a pregătit scena pentru ascensiunea sa ca putere protestantă în Europa de Nord.

Războiul împotriva lui Sigismund (1598–1599) a fost un conflict esențial în istoria Suediei, marcând ruptura finală între Suedia și Commonwealth-ul polono - lituanian . Războiul a izbucnit după ce Sigismund al III-lea Vasa, care era atât rege al Suediei, cât și rege al Poloniei, s-a ciocnit cu unchiul său, ducele Carol de Södermanland (mai târziu Carol al IX-lea al Suediei). Conflictul s-a centrat pe rezistența lui Carol la stăpânirea lui Sigismund, determinată de preocupările legate de credința catolică a lui Sigismund într-o Suedia în mare parte luterană și de nerespectarea acordurilor care garantează libertatea religioasă pentru protestanți.

După încoronarea lui Sigismund în 1594, tensiunile au escaladat când ducele Charles, susținut de nobilimea suedeză și de clerul luteran, a sfidat ordinele regelui și a preluat controlul Suediei în absența lui Sigismund. În ciuda încercărilor lui Sigismund de a revendica tronul suedez, inclusiv debarcarea cu o forță de trupe poloneze și mercenare în 1598, eforturile sale au fost zădărnicite. Momentul crucial a venit odată cu înfrângerea lui Sigismund în bătălia de la Stångebro din septembrie 1598, după care a fost forțat să renunțe la controlul Suediei.

În 1599, Sigismund a fost înlăturat oficial de către Riksdag (parlamentul) suedez, iar Carol și-a consolidat puterea, devenind în cele din urmă regele Carol al IX-lea. Aceasta a pus capăt scurtei uniuni polono-suedeze și a inițiat o serie de războaie între Suedia și Polonia, încercările lui Sigismund de a recâștiga coroana suedeză alimentand conflicte care aveau să dureze decenii. Războiul a solidificat ruptura Suediei de catolicism și alinierea sa politică cu protestantismul sub dinastia Vasa, modelându-i viitorul ca putere europeană majoră.

Războiul Ingrian (1610–1617) a fost un conflict semnificativ între Imperiul Suedez și Țaratul Rusiei , care a avut loc în timpul Necazurilor Rusiei. A făcut parte din strategia mai largă a Suediei de expansiune teritorială și un moment critic în ascensiunea sa ca putere baltică. Războiul a început când Carol al IX-lea al Suediei l-a sprijinit pe Vasily IV al Rusiei împotriva intervenției poloneze în conflictele civile din Rusia. Suedia a văzut o oportunitate de a instala un prinț suedez pe tronul Rusiei și de a-și extinde influența spre est.

În 1611, forțele suedeze sub conducerea lui Jacob De la Gardie au capturat Novgorod, iar novgorodienii au propus instalarea unuia dintre fiii lui Carol al IX-lea ca conducător. După ce Gustavus Adolphus i-a succedat tatălui său în 1611, Suedia a continuat să facă presiuni pentru controlul teritoriilor ruse, în ciuda alegerii lui Mihail Romanov ca țar în 1613, punând capăt perspectivei unui monarh suedez pe tronul Rusiei.

Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Stolbovo din 1617, o victorie diplomatică decisivă pentru Suedia. Tratatul a acordat Suediei controlul asupra Ingriei, o regiune vitală de-a lungul Mării Baltice, inclusiv orașe precum Ivangorod și Koporye, întrerupând efectiv accesul Rusiei la Marea Baltică timp de aproape un secol. Acest câștig teritorial a marcat o bază importantă pentru dominația Suediei în Epoca Măreției, solidificându-și statutul de putere majoră în Europa de Nord.

Pierderea accesului la Marea Baltică pentru Rusia a sporit importanța portului său din nordul Arhangelsk, în timp ce achiziția de către Suedia a Ingriei a consolidat controlul acesteia asupra rutelor comerciale baltice, creând terenul pentru viitoare conflicte cu Rusia. Războiul Ingrian a fost un moment cheie în expansiunea teritorială a Suediei și în rivalitatea continuă cu vecinul său estic.

Domnia lui Gustavus Adolphus (1611–1632) a fost transformatoare pentru Suedia, marcând apariția acesteia ca o mare putere europeană. Când Gustavus Adolphus a urcat pe tron, Suedia a fost implicată în mai multe conflicte, inclusiv Războiul Ingrian cu Rusia și Războiul Kalmar cu Danemarca - Norvegia . Printr-o serie de victorii militare și diplomatice, el a stabilizat granițele Suediei și și-a extins influența în regiunea baltică.

Gustavus Adolphus este cel mai bine cunoscut pentru rolul său înRăzboiul de 30 de ani (1618–1648), unde a susținut cauza protestantă în Europa. Inovațiile sale militare, în special în tactică și utilizarea artileriei mobile, au revoluționat războiul și i-au adus titlul de „Leul Nordului”. El a condus Suedia la un șir de victorii împotriva forțelor catolice habsburgice, în special la Bătălia de la Breitenfeld (1631), cimentând reputația Suediei ca o putere militară formidabilă.

Pe plan intern, Gustavus Adolphus a pus în aplicare reforme semnificative care au întărit statul suedez. A modernizat armata, a reorganizat guvernul și a promovat educația, inclusiv înființarea Universității din Uppsala. Domnia sa a cunoscut o creștere economică determinată de expansiunea comerțului și de dezvoltarea industriei miniere a Suediei, în special a cuprului și a fierului, care au finanțat eforturile militare ale Suediei.

Gustavus Adolphus a murit în 1632 în bătălia de la Lützen, dar moștenirea sa a durat. Domnia sa a pus bazele „Epocii măreției” (Stormaktstiden) a Suediei, timp în care a devenit o putere europeană majoră. Fiica sa, regina Christina, i-a succedat, iar reformele sale militare și administrative au continuat să modeleze traiectoria politică și militară a Suediei în anii următori.

Războiul Kalmar (1611–1613) a fost un conflict între Danemarca - Norvegia și Suedia, marcând un moment critic în lupta lor pentru dominația în Marea Baltică. La acea vreme, Danemarca-Norvegia controlau rute comerciale cheie prin Strâmtoarea Sound, pe care Suedia a căutat să o ocolească prin extinderea prin Laponia. Tensiunile legate de controlul acestor rute și teritoriu din nordul Norvegiei au dus la război când Danemarca-Norvegia, sub regele Christian al IV-lea, a declarat război Suediei după ce regele suedez Carol al IX-lea a revendicat pământ în nordul norvegiei.

Războiul a văzut inițial Danemarca-Norvegia câștigând avantajul, cucerind orașul strategic Kalmar și alte câteva fortărețe, inclusiv Älvsborg și Gullberg, întrerupând accesul Suediei la Marea Nordului. Cu toate acestea, războiul a devenit un conflict prelungit, regele suedez Gustavus Adolphus (care l-a succedat lui Carol al IX-lea în 1611) conducând raiduri și rezistând avansurilor daneze, în ciuda mai multor eșecuri, inclusiv aproape înecul în timpul bătăliei de la Vittsjö.

Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Knäred în 1613. Deși Danemarca-Norvegia a reușit să-și reafirme controlul asupra Laponiei și a cerut o răscumpărare uriașă pentru cetățile capturate, Suedia și-a asigurat dreptul la comerț liber prin Sound, o concesie economică semnificativă care i-a permis să ocoliți taxele de drum din Danemarca. Acest tratat a demonstrat, de asemenea, epuizarea ambelor părți, Danemarca-Norvegia bazându-se pe mercenari și limitată de efortul financiar, în timp ce potențialul militar al Suediei, sub Gustavus Adolphus, era în creștere.

În timp ce Danemarca-Norvegia și-a apărat dominium maris baltici (dominanța baltică) în acest război, Suedia avea să se redreseze în curând și să apară ca o putere baltică semnificativă sub Gustavus Adolphus, pregătind scena pentru viitoare conflicte, cum ar fi războiul Torstenson (1643–1645), unde Suedia avea să câștige în cele din urmă dominația în regiunea baltică. Rivalitatea dintre cele două națiuni a continuat să influențeze relațiile lor până în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Intervenția Suediei înRăzboiul de 30 de ani (1630–1648) a marcat un moment esențial atât în ​​conflict, cât și în istoria Suediei. Condusă de regele Gustavus Adolphus, Suedia a intrat în război pentru a proteja interesele protestante din Europa și pentru a contracara puterea tot mai mare a Sfântului Imperiu Roman sub dinastia Habsburgică catolică. Această intervenție a ridicat dramatic statutul Suediei ca putere militară europeană și a fost un capitol cheie în Epoca măreției.

Suedia a intrat în război în 1630, motivată atât de preocupări religioase, cât și geopolitice. În timp ce războiul a început inițial ca un conflict religios între statele protestante și catolice din cadrul Sfântului Imperiu Roman, acesta sa extins într-o luptă mai largă pentru controlul asupra Europei centrale. Pentru Suedia, intervenția a fost parțial o apărare a protestantismului și parțial un efort de a limita influența habsburgică, care amenința interesele suedeze în regiunea Mării Baltice.

Gustavus Adolphus, cunoscut pentru inovațiile și conducerea sa militare, a condus forțele Suediei la câteva victorii cheie, în special Bătălia de la Breitenfeld din 1631 și Bătălia de la Lützen din 1632. Aceste victorii au schimbat echilibrul războiului, poziționând Suedia ca forță dominantă. în Europa centrală. Cu toate acestea, Gustavus Adolphus a fost ucis la Lützen în 1632, o pierdere semnificativă pentru Suedia, deși efortul de război a continuat sub consilierii săi capabili, cum ar fi Axel Oxenstierna.

Implicarea Suediei a culminat cu Tratatul de la Westfalia din 1648, care a pus capăt războiului și a asigurat câștiguri teritoriale semnificative pentru Suedia, inclusiv pentru Pomerania și alte părți din nordul Germaniei. Aceste achiziții au extins foarte mult influența suedeză în regiune și i-au confirmat statutul de putere majoră în politica europeană.

Intervenția Suediei în Războiul de 30 de ani a marcat apogeul influenței sale militare și politice. Războiul a întărit puterea Suediei în Marea Baltică și a înrădăcinat-o ca protector al protestantismului, dar a tensionat și resursele Suediei și a început o perioadă de supraextindere care va contribui la declinul acesteia în secolul următor.

Războiul Torstenson (1643–1645) a fost un conflict între Suedia și Danemarca - Norvegia , care a apărut în timpul eforturilor expansioniste ale Suediei după succesul său în Războiul de 30 de ani. Numit după feldmareșalul suedez Lennart Torstenson, războiul a marcat încercarea Suediei de a slăbi dominația Danemarcei-Norvegia în regiunea Mării Baltice, determinată de concurența geopolitică și nemulțumirile de lungă durată, cum ar fi iritarea Suediei cu privire la taxele de sunet, taxa impusă de Danemarca-Norvegia navelor. trecând prin strâmtoarea Øresund.

Succesul militar al Suediei înRăzboiul de 30 de ani a încurajat conducerea suedeză să abordeze avantajele teritoriale și economice deținute de Danemarca-Norvegia datorită controlului său asupra regiunilor cheie din jurul Suediei. Până în 1643, Consiliul Privat Suedez a decis să lanseze un atac surpriză pe mai multe fronturi asupra Danemarcei-Norvegiei. Forțele suedeze sub comanda lui Torstenson au invadat Iutlanda în decembrie 1643, cucerind-o rapid. Simultan, generalul Gustav Horn a condus o invazie în Scania și Halland, câștigând teren substanțial. În ciuda șocului inițial al Danemarcei-Norvegiei, regele Christian IV a reușit să protejeze inima daneză cu marina sa, deși a suferit înfrângeri precum bătălia de la Fehmarn din octombrie 1644.

Pe frontul norvegian, guvernatorul general Hannibal Sehested a condus o forță norvegiană reticentă în Suedia, în timp ce trupele suedeze au capturat temporar Jämtland și au avansat pe teritoriul norvegian. În ciuda unor succese tactice ale trupelor norvegiene, eforturile generale danezo-norvegiene nu au putut schimba valul războiului.

Războiul s-a încheiat cu cel de-al Doilea Tratat de la Brömsebro în 1645, care a forțat Danemarca-Norvegia să facă concesii teritoriale semnificative. Suedia a câștigat provinciile norvegiene Jämtland, Härjedalen, Idre și Särna, precum și insulele daneze Gotland și Ösel. Suedia și-a asigurat, de asemenea, o ocupație de 30 de ani a Halland și a fost scutită de la plata taxelor de sunet, rupând astfel monopolul Danemarcei-Norvegia asupra rutelor comerciale baltice.

Războiul Torstenson a fost un moment esențial în istoria Suediei, care a consolidat semnificativ puterea teritorială a Suediei și a marcat sfârșitul controlului Danemarcei-Norvegiei asupra Mării Baltice. Aceste câștiguri au pregătit scena pentru Epoca Măreției a Suediei și alte conflicte cu Danemarca în războaiele ulterioare, deoarece Suedia a continuat să-și afirme dominația în regiune.

Al Doilea Război Nordic (1655–1660), cunoscut și sub numele de Primul Război Nordic sau Micul Război Nordic, a fost un conflict semnificativ în istoria Suediei, arătând puterea militară și expansiunea Suediei în timpul stormaktstiden (Epoca Măreției). S-a luptat între Suedia și o coaliție de adversari, inclusiv Commonwealth-ul polonez - lituanian , Rusia, Brandenburg-Prusia, monarhia habsburgică și Danemarca - Norvegia .

În centrul conflictului a fost ambiția lui Carol al X-lea Gustav de a extinde puterea Suediei în regiunea baltică. În 1655, Suedia a invadat Commonwealth-ul polono-lituanian, care era deja slăbit de conflictele interne și de o invazie rusă. Suedia a ocupat rapid porțiuni mari ale Commonwealth-ului în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Deluge suedez. Această expansiune a declanșat o serie de războaie cu aliații Poloniei, printre care Rusia și Danemarca-Norvegia, precum și Brandenburg-Prusia, complicând poziția Suediei.

În timpul războiului, Suedia s-a confruntat cu o rezistență considerabilă din partea Poloniei, unde Ioan al II-lea Casimir Vasa și-a adunat sprijinul pentru a-și revendica teritoriile. Pe măsură ce armata Suediei se supraîntindea, Danemarca-Norvegia a văzut o oportunitate de a lovi Suedia, ducând la traversarea dramatică de iarnă de către Suedia a strâmtorilor înghețate pentru a surprinde și a învinge Danemarca în 1658. Aceasta a dus la Tratatul de la Roskilde, unde Danemarca a cedat teritorii semnificative, inclusiv Scania, Blekinge și Halland, marcând câștigurile teritoriale de vârf ale Suediei în război.

Cu toate acestea, succesul Suediei a fost de scurtă durată. Decizia lui Carol al X-lea Gustav de a ataca Danemarca din nou în 1658 a fost inversată. Inamicii Suediei s-au regrupat, iar până în 1659, Suedia era în defensivă, protejându-și exploatațiile din Danemarca și Pomerania suedeză. După moartea lui Carol X Gustav la începutul anului 1660, Suedia, slăbită de război prelungit, a negociat pacea. Tratatul de la Oliva (1660) cu Polonia, Habsburgii și Brandenburg a restabilit pacea și a asigurat controlul Suediei asupra Livoniei. Tratatul de la Copenhaga (1660) cu Danemarca a forțat Suedia să returneze Bornholm și Trøndelag, dar a păstrat câștigurile cheie din Tratatul de la Roskilde.

Al Doilea Război de Nord a consolidat dominația Suediei în regiunea Mării Baltice, marcând apogeul expansiunii sale teritoriale, dar a evidențiat și tensiunile supraexpansiunii și a prefigurat provocările pe care Suedia se va confrunta în menținerea imperiului său.

Războiul scanian (1675–1679) a fost un conflict semnificativ pentru Suedia, deoarece a luptat pentru a-și menține dominația în regiunea baltică în timpul stormaktstiden (Epoca măreției). Războiul a fost purtat în primul rând între Suedia și o coaliție formată din Danemarca - Norvegia , Republica Olandeză și Sfântul Imperiu Roman . A avut loc în contextul mai larg al războiului franco-olandez, în care Suedia, ca aliat al Franței , a fost atrasă într-o confruntare cu Danemarca și aliații săi.

Suedia a apărut ca o putere dominantă în nordul Europei, în special după Tratatul de la Roskilde (1658), care cedase Suediei teritorii cheie daneze precum Scania, Blekinge și Halland. Danemarca a căutat să recupereze aceste teritorii, în special Scania, care deținea o importanță strategică și simbolică semnificativă. Când Suedia a fost slăbită după ce a suferit înfrângeri în războiul franco-olandez, Danemarca a profitat de ocazia de a lovi și a inițiat războiul în 1675.

Luptele din Scania (Skåne), la frontiera de sud a Suediei, au fost aprige. Deși Suedia fusese inițial încrezătoare în forța sa militară, forțele daneze, sub conducerea regelui Christian V, au avut un succes considerabil timpuriu, luând o mare parte din Scania și amenințând să inverseze schimbările teritoriale din Roskilde. În schimb, regele suedez Carol al XI-lea și generalii săi, inclusiv Johan Göransson Gyllenstierna, s-au luptat să apere teritoriul suedez.

Conflictul a văzut unele dintre cele mai sângeroase bătălii purtate pe pământul suedez, în special Bătălia de la Lund din 1676, unde armata lui Carol al XI-lea a reușit să obțină o victorie semnificativă, dar costisitoare asupra Danemarcei. În ciuda acestui fapt, războiul a durat fără un câștigător clar, iar poziția Suediei a rămas precară.

Războiul s-a încheiat în cele din urmă cu Tratatul de la Lund din 1679, mediat de Franța, aliatul Suediei, sub influența lui Ludovic al XIV-lea. Tratatul a restabilit status quo-ul dinainte de război, ceea ce înseamnă că Suedia a păstrat Scania și celelalte teritorii câștigate prin Tratatul de la Roskilde. Deși Suedia a apărut fără a pierde teritoriu, Războiul Scanian a scos la iveală vulnerabilitățile Imperiului Suedez, deoarece devenea din ce în ce mai dificil să-și apere exploațiile extinse.

În contextul mai larg al istoriei Suediei, războiul scanian a făcut parte din lupta continuă dintre Suedia și Danemarca pentru dominația în regiunea baltică și a marcat începutul declinului treptat al dominației Suediei, care va continua până la începutul secolului al XVIII-lea.

Marele Război Nordic (1700–1721) a fost un conflict esențial în istoria Suediei, marcând sfârșitul „Epocii Măreției” (Stormaktstiden) și declinul său ca putere europeană majoră. Războiul a fost purtat între Suedia, condusă de regele Carol al XII-lea, și o coaliție formată din Rusia , Danemarca – Norvegia , Polonia – Lituania și Saxonia, la care mai târziu li sa alăturat Prusia și Hanovra. Coaliția urmărea să provoace dominația Suediei în nordul Europei și să recupereze teritoriile pe care Suedia le-a dobândit în secolul al XVII-lea.

Fundal

La începutul anilor 1700, Suedia s-a impus ca putere dominantă în regiunea baltică prin victorii în războaiele împotriva Danemarcei, Rusiei și Poloniei, în special în timpulRăzboiului de 30 de ani și a conflictelor ulterioare. Cu toate acestea, vecinii Suediei, în special Rusia, sub țarul Petru cel Mare, au căutat să rupă supremația Suediei și să obțină acces la Marea Baltică. Acest lucru a dus la formarea unei coaliții pentru a desființa controlul suedez în regiune.

Succesul inițial suedez

Războiul a început în 1700 cu un atac coordonat asupra Suediei de către Danemarca, Polonia-Saxonia și Rusia. Inițial, Carol al XII-lea s-a dovedit a fi un lider militar foarte capabil. În campanii rapide, el a scos Danemarca din război, invadând Zeelanda și forțând Tratatul de la Travendal. Apoi și-a întors forțele împotriva Rusiei și a învins decisiv armata lui Petru cel Mare în bătălia de la Narva din 1700, în ciuda faptului că era mult depășit numeric.

Punctul de cotitură: invazia Rusiei

După succesele sale timpurii, Carol al XII-lea și-a îndreptat atenția către Polonia și Saxonia, forțându-l pe Augustus cel Puternic să abdice de la tronul Poloniei până în 1706. Cu toate acestea, în loc să-și valorifice victoriile, Carol a luat decizia fatidică de a invada Rusia în 1708, cu scopul de a depune. Petru cel Mare și a asigurat dominația suedeză. Această campanie s-a dovedit dezastruoasă. După ce au înaintat adânc în Rusia, forțele lui Charles au fost decimate de vremea dură, uzura și tacticile rusești de pământ ars. Armata suedeză a suferit o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Poltava din 1709, care a marcat punctul de cotitură al războiului.

Declinul suedez

După Poltava, Carol al XII-lea a fugit în Imperiul Otoman, lăsând Suedia vulnerabilă. Înfrângerea i-a încurajat pe dușmanii Suediei, ducând la reînnoirea atacurilor asupra teritoriilor suedeze. Danemarca, Polonia, Rusia și Prusia au invadat exploatațiile suedeze din Marea Baltică și nordul Germaniei. În următorii câțiva ani, Suedia a pierdut teritorii semnificative, inclusiv Livonia, Estonia , Ingria și părți din Finlanda .

Sfârșitul războiului și consecințele

Carol al XII-lea s-a întors în Suedia în 1715, dar nu a reușit să inverseze declinul Suediei. A continuat să ducă război, invadând Norvegia în 1718, unde a fost ucis în luptă. Războiul a continuat până la Tratatul de la Nystad din 1721, care a oficializat înfrângerea Suediei și pierderile teritoriale. Suedia a cedat Rusiei teritorii vaste, inclusiv Livonia, Estonia și Ingria, renunțând în același timp la controlul asupra unor părți din Finlanda și Marea Baltică.

Marele Război Nordic a marcat sfârșitul erei Suediei ca mare putere în Europa. Rusia, sub Petru cel Mare, a apărut ca forță dominantă în regiunea baltică, punând bazele viitorului său rol de putere europeană majoră. Pentru Suedia, războiul a însemnat un declin dramatic, iar țara a trecut de la un imperiu agresiv, expansionist, la un stat mai mic, mai neutru. Războiul a contribuit, de asemenea, la eventuala instaurare a Rusiei ca imperiu și a titlului lui Petru de Împărat. În contextul istoriei Suediei, Marele Război Nordic a reprezentat un punct de cotitură major, ducând la sfârșitul dominației sale militare și la declinul imperiului său. Pierderile Suediei în război au remodelat peisajul politic din nordul Europei pentru secolele următoare.

La începutul secolului al XVIII-lea, Suedia a fost implicată în Marele Război Nordic (1700–1721), un conflict care a coincis cu o izbucnire devastatoare a ciumei, care a afectat o mare parte din regiunea baltică. Această epidemie, parte a unei pandemii mai ample, a ajuns în Suedia prin rute militare și comerciale, exacerbant bilanțul deja grav al războiului. Ciuma a sosit la Stockholm în iunie 1710, probabil de pe o navă originară din Estonia sau Livonia, ambele fiind deja devastate de boală în timpul războiului. Peste 22.000 dintre cei 55.000 de locuitori din Stockholm au murit, femeile și copiii fiind deosebit de afectați. De acolo, ciuma s-a extins în alte regiuni ale Suediei și Finlandei , ucigând un număr mare în orașe precum Uppsala și Helsingfors (Helsinki).

Devastarea ciumei, care a ucis până la două treimi din populație în unele orașe finlandeze, a avut loc în una dintre perioadele cele mai dificile ale Suediei, deoarece s-a confruntat cu pierderi militare împotriva Rusiei . Combinația de război, ciumă și foamete a slăbit Suedia, grăbindu-i declinul ca putere europeană majoră. În urma războiului, Suedia a fost forțată să cedeze Rusiei Estonia, Livonia și părți ale Finlandei prin Tratatul de la Nystad din 1721, solidificând dominația Rusiei în Marea Baltică și marcând sfârșitul erei de mare putere a Suediei.

Epoca Libertății (1719–1772) în istoria Suediei a fost o perioadă de transformare politică și socială după sfârșitul epocii monarhiei absolutiste a Suediei. După moartea lui Carol al XII-lea în 1718 și înfrângerea ulterioară în Marele Război al Nordului (1700–1721), Suedia a suferit schimbări constituționale semnificative, trecând de la o guvernare autocratică la un sistem parlamentar. Această perioadă este marcată de ascensiunea monarhiei constituționale, declinul puterii regale și influența sporită a Riksdag-ului (parlamentului) suedez.

Context și începuturi

Înfrângerea din Marele Război Nordic a redus drastic statutul Suediei de putere europeană, ducând la pierderi teritoriale și dificultăți economice. Ca răspuns la aceste provocări, elitele conducătoare ale Suediei au căutat să limiteze puterea monarhiei, care a dus țara în războaie costisitoare. Moartea lui Carol al XII-lea, urmată de abdicarea succesoarei sale, Regina Ulrika Eleonora, în favoarea soțului ei, Frederic I, a deschis calea reformelor constituționale care au început Epoca Libertății.

În 1719 și 1720 au fost promulgate două noi constituții, reducând semnificativ autoritatea monarhului. Puterea reală s-a mutat la Riksdag, care a fost împărțit în patru moșii: nobilimea, clerul, burghezii și țăranii. Riksdag-ul a câștigat autoritatea de a controla impozitarea, politica externă și deciziile militare, creând efectiv un sistem parlamentar.

Ascensiunea facțiunilor politice

În timpul Epocii Libertății, peisajul politic al Suediei a fost dominat de două facțiuni: pălăriile și șepcile. Pălăriile, în general mai aristocrați și pro-militari, au căutat să restabilească influența Suediei în afacerile europene, pledând pentru politici externe agresive și expansiunea economică. Pe de altă parte, Caps au fost mai precauți și s-au concentrat pe reforme interne, stabilitatea economică și menținerea păcii.

• Pălăriile: Această facțiune a dominat prima parte a erei și a fost responsabilă pentru implicarea Suediei în războaie costisitoare și fără succes, cum ar fi Războiul de Succesiune Austriacă (1740–1748) și conflictele cu Rusia . Politicile lor agresive au dus în cele din urmă la tensiuni economice și înfrângeri militare.
• Caps: Ca răspuns la eșecurile Hats, Caps au câștigat putere la mijlocul secolului al XVIII-lea, pledând pentru pace și stabilitate financiară. Au pus capăt cu succes războaielor Suediei și s-au concentrat pe îmbunătățirile economice interne.

Schimbări constituționale și sociale

Riksdag of the Estates a devenit centrul vieții politice suedeze, făcând din Suedia una dintre puținele țări din Europa la acea vreme cu un sistem parlamentar funcțional. Deciziile erau luate prin vot majoritar, iar rolul monarhului era în mare parte ceremonial. Această schimbare a permis o mai mare participare politică a elitelor, deși puterea reală rămânea încă de un mic grup de aristocrați.

Perioada a cunoscut, de asemenea, reforme economice semnificative, în special în agricultură și comerț, care au avut ca scop abordarea sărăciei și provocărilor economice care au apărut în urma înfrângerilor militare ale Suediei. Au fost depuse eforturi pentru modernizarea economiei, îmbunătățirea infrastructurii și încurajarea inovației, deși rezultatele au fost mixte.

Declinul și sfârșitul erei

Epoca Libertății a luat sfârșit în 1772, când regele Gustav al III-lea, frustrat de limitările puterii sale în sistemul parlamentar, a dat o lovitură de stat. Cu larg sprijin public, a restabilit autoritatea regală și a pus capăt sistemului parlamentar, marcând începutul unei perioade de absolutism iluminat în Suedia.

În contextul istoriei Suediei, Epoca Libertății a fost o perioadă de experimentare politică și de libertate relativă în comparație cu regimurile absolutiste ale țărilor vecine. A fost o perioadă unică în care puterea monarhiei a fost redusă semnificativ, iar Suedia a adoptat o formă de guvernare mai democratică. Cu toate acestea, instabilitatea cauzată de fracționism și ineficiența guvernării parlamentare a dus în cele din urmă la căderea acesteia.

Era Libertății este amintită ca o perioadă de ferment politic și intelectual, cu deschidere sporită către idei noi în economie, știință și guvernare. A pus bazele importante pentru dezvoltarea viitoare a sistemului politic al Suediei, chiar dacă s-a încheiat cu reafirmarea puterii regale sub Gustav al III-lea.

Implicarea Suediei în Războiul de Șapte Ani (1756–1763), un conflict global major luptat în principal între puterile europene, a fost relativ limitată în comparație cu participarea sa la războaiele anterioare. Până în acest moment, Suedia nu mai era puterea militară dominantă care fusese în secolul al XVII-lea. Rolul țării în conflict este privit ca parte a Epocii Libertății, o perioadă de guvernare parlamentară și instabilitate politică dominată de două facțiuni — Pălăriile și Şapcile — ale căror politici au influenţat foarte mult decizia Suediei de a se angaja în război.

Fundal

În timpul Epocii Libertății (1719–1772), puterea politică a Suediei s-a mutat de la monarhie la Riksdag (parlamentul), care era controlat de pălării și șepci. The Hats, o facțiune pro-aristocrație și pro-militară, a căutat să revigoreze prestigiul militar al Suediei și să-și extindă influența, mai ales după pierderile teritoriale din Marele Război Nordic (1700–1721). Pe de altă parte, Caps, fracțiunea politică rivală, a favorizat neutralitatea și stabilitatea economică.

Când Războiul de Șapte Ani a izbucnit în 1756, a pus marile puteri europene una împotriva celeilalte, cu Prusia și Marea Britanie pe de o parte, iar Austria , Franța și Rusia pe de altă parte. Suedia a fost oficial neutră la începutul conflictului, dar pălăriile, care erau la putere la acea vreme, au văzut o oportunitate de a recupera teritoriile pierdute de Prusia la începutul secolului, în special Pomerania. Suedia a pierdut Pomerania suedeză în fața Prusiei în conflictele anterioare și a căutat să-și recapete influența în nordul Germaniei .

Implicarea Suediei

În 1757, Suedia a intrat oficial în război aliindu-se cu Austria, Franța și Rusia împotriva Prusiei, deschizând astfel un front de nord în război. Pălăriile au condus Suedia în război cu scopul de a recupera Pomerania suedeză, dar acțiunile militare suedeze au fost în mare parte fără succes. Forțele suedeze, sub o conducere slabă, s-au luptat în mai multe angajamente în Pomerania, inclusiv lupte împotriva forțelor prusace, și nu au reușit să obțină câștiguri semnificative.

Campania suedeză din nordul Germaniei a fost marcată de nehotărâre, lipsă de resurse și o armată slabă. Deși Suedia a reușit să-și mențină pozițiile în cea mai mare parte a războiului, nu a reușit să obțină victorii sau teritorii majore. Până în 1762, impasul războiului și presiunile economice crescânde au forțat Suedia să negocieze pacea.

Sfârșitul războiului și consecințele

Tratatul de la Hamburg din 1762 a marcat ieșirea Suediei din Războiul de Șapte Ani. Tratatul a restabilit în esență status quo-ul, ceea ce înseamnă că Suedia nu a câștigat și nici nu a pierdut niciun teritoriu. Acest rezultat a reflectat declinul influenței militare și politice a Suediei în Europa până la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Implicarea Suediei în Războiul de Șapte Ani și-a slăbit și mai mult economia, care fusese deja fragilă din cauza conflictelor anterioare. Războiul a demonstrat limitele capacității Suediei de a proiecta puterea militară în străinătate, în special în comparație cu marile puteri europene precum Prusia, Franța și Rusia. Războiul i-a slăbit și pe Pălării din punct de vedere politic, iar până în anii 1760, eșecurile lor au dus la preluarea puterii de către Caps în Riksdag suedez.

Războiul de șapte ani a evidențiat astfel rolul redus al Suediei în geopolitica europeană și a marcat ultima dată când Suedia va participa la un conflict european major ca putere militară semnificativă. După această perioadă, politica externă a Suediei a devenit mai concentrată pe neutralitate și evitarea încurcăturii în marile războaie care aveau să domine Europa în secolul al XIX-lea.

Epoca Gustavian (1772–1809) marchează domnia a doi regi suedezi, Gustav al III-lea și fiul său Gustav IV Adolf, și este caracterizată de schimbări politice, sociale și culturale semnificative în Suedia. A fost o perioadă atât de reformă, cât și de conflict, care s-a încheiat cu pierderea Finlandei în fața Rusiei și sfârșitul monarhiei absolutiste.

Fundal

Epoca a început după Epoca Libertății (1719–1772), o perioadă a guvernării parlamentare, în timpul căreia puterea s-a mutat de la monarhie la Riksdag (parlamentul), dominat de facțiuni politice, cum ar fi pălăriile și șepcile. Nemulțumirea față de guvernarea slabă și corupția politică a Riksdag-ului a pus bazele pentru ca regele Gustav al III-lea să ia măsuri.

Lovitura de stat și reformele lui Gustav al III-lea (1772–1792)

În 1772, Gustav al III-lea a organizat o lovitură de stat fără sânge, luând puterea de la Riksdag și restabilind autoritatea regală în ceea ce este cunoscut sub numele de Revoluția Gustaviană. Deși nu era complet absolutist, noua sa constituție a extins foarte mult puterea regelui în detrimentul parlamentului.

Gustav al III-lea a urmat o serie de reforme iluminate menite să modernizeze Suedia:

• El a reformat sistemul juridic, inclusiv abolirea torturii ca mijloc de interogatoriu și punerea în aplicare a pedepselor mai umane.
• Gustav a promovat libertatea presei și a căutat să reducă influența nobilimii, creând o birocrație mai centralizată și mai eficientă.
• În 1786, el a fondat Academia Suedeză, care urmărea standardizarea și promovarea limbii și literaturii suedeze, dând startul unei renașteri culturale.

În ciuda acestor reforme, domnia lui Gustav a fost marcată de o opoziție tot mai mare, în special din partea nobilimii, care era supărată de stilul său autocratic și de centralizarea puterii.

Politica externă și războiul ruso-suedez (1788–1790)

Gustav al III-lea a fost un conducător ambițios în politica externă și, în 1788, a lansat un război împotriva Rusiei (1788–1790) cu scopul de a recâștiga teritoriul pierdut în conflictele anterioare. Războiul, totuși, a fost în mare parte nepopular acasă și a avut un succes limitat. Deși s-a încheiat cu Tratatul de la Värälä din 1790, care a menținut status quo-ul, conflictul a adâncit și mai mult tulburările interne. În 1792, Gustav al III-lea a fost asasinat în timpul unui bal mascat de conspiratori din nobilime, care s-au opus guvernării sale absolutiste. Moartea sa a marcat un punct de cotitură în politica suedeză.

Gustav IV Adolf și pierderea Finlandei (1792–1809)

După moartea lui Gustav al III-lea, tânărul său fiu Gustav al IV-lea Adolf a urcat pe tron ​​sub o regență până când a ajuns la majoritate în 1796. Când a preluat controlul deplin, domnia lui Gustav al IV-lea Adolf a fost marcată de o instabilitate crescândă. A fost cu înverșunare anti-napoleonic și a urmat o politică externă rigidă care a izolat Suedia de restul Europei.

În 1808, Suedia a fost implicată în războiul finlandez împotriva Rusiei, care s-a dovedit dezastruos. Războiul a culminat cu Tratatul de la Fredrikshamn din 1809, prin care Suedia a pierdut Finlanda, teritoriu pe care îl controlase de secole, în fața Imperiului Rus. Pierderea Finlandei a fost o umilire națională și o lovitură majoră pentru poziția Suediei ca putere europeană.

Sfârșitul erei Gustavian și Constituția din 1809

Pierderea Finlandei, combinată cu conducerea nepopulară a lui Gustav al IV-lea Adolf, a dus la o lovitură de stat în 1809, în care a fost destituit. Suedia a adoptat o nouă constituție care a limitat puternic puterile monarhiei și a stabilit o monarhie constituțională cu un echilibru de putere între rege și Riksdag. Epoca Gustavian s-a încheiat oficial în 1809 cu depunerea lui Gustav al IV-lea Adolf, marcând tranziția la un sistem constituțional de guvernare mai modern.

Epoca Gustavian a fost o perioadă de mari transformări culturale și politice în Suedia. Reformele lui Gustav al III-lea și patronajul artelor au contribuit la înflorirea culturii suedeze, dar tendințele lui absolutiste și eșecurile domniei fiului său au pus bazele schimbării politice. Pierderea Finlandei și a constituției din 1809 au marcat sfârșitul ambițiilor Suediei ca mare putere europeană și începutul unei noi ere a monarhiei constituționale și a neutralității în conflictele internaționale.

Implicarea Suediei în războaiele napoleoniene (1803–1815) a jucat un rol esențial în modelarea istoriei sale moderne, în special în schimbarea ei către neutralitate și eventuala sa unire cu Norvegia . În această perioadă, Suedia a navigat prin alianțe schimbătoare, s-a confruntat cu pierderi teritoriale și, în cele din urmă, și-a redefinit locul în politica europeană.

Fundal

La începutul secolului al XIX-lea, Suedia încă se recupera după dezastruosul Mare Război Nordic (1700–1721), care îi slăbise statutul de mare putere. Țara a fost condusă de Gustav al IV-lea Adolf, un oponent ferm al Franței revoluționare și al lui Napoleon. Domnia lui avea să vadă Suedia să fie implicată în conflictul european mai larg care a fost declanșat de ascensiunea lui Napoleon la putere.

Alianțe inițiale și războiul împotriva Franței

Implicarea timpurie a Suediei în războaiele napoleoniene a fost marcată de aderarea sa la coalițiile anti-franceze. Gustav al IV-lea Adolf s-a opus cu înverșunare lui Napoleon și a aliniat Suedia cu Marea Britanie și Rusia , care erau ambii jucători importanți în forțele coaliției împotriva Franței napoleoniene. Suedia a rămas parte a celei de-a treia și a patra coaliții în primele faze ale războiului, deși angajamentele sale militare au fost limitate.

În 1805, Suedia s-a alăturat celei de-a treia coaliții, dar nu a reușit să joace un rol militar semnificativ. Participarea țării a implicat în mare parte cooperarea navală cu Marea Britanie și încălcări limitate în nordul Germaniei .

Pierderea Finlandei (1808–1809)

Una dintre cele mai critice consecințe ale implicării Suediei în războaiele napoleoniene a fost războiul finlandez (1808–1809), un conflict separat cu Rusia, un aliat al lui Napoleon la acea vreme. Rusia, cu scopul de a-și asigura flancul nordic, a invadat Finlanda , care se afla sub control suedez de secole. În ciuda rezistenței suedeze, Rusia a depășit rapid Finlanda, iar Suedia a fost nevoită să semneze Tratatul de la Fredrikshamn în 1809, cedând Finlanda Rusiei.

Consecințe ale războiului finlandez. Geopsis

Pierderea Finlandei, care fusese parte integrantă a Suediei, a fost o lovitură majoră și o umilire națională. Această înfrângere a dus la o nemulțumire larg răspândită față de regele Gustav al IV-lea Adolf, a cărui politică externă rigidă și nereușită a fost acuzată de dezastru.

Depoziția lui Gustav al IV-lea Adolf și o nouă constituție (1809)

În urma războiului finlandez, Gustav al IV-lea Adolf a fost răsturnat printr-o lovitură de stat în 1809 și a fost stabilită o nouă constituție care a limitat puterile monarhiei. Carol al XIII-lea, unchiul în vârstă al lui Gustav IV Adolf, a fost instalat ca rege, deși nu avea moștenitori. Suedia a căutat stabilitatea și o nouă cale înainte, cu locul său în politica europeană în discuție.

Alianța cu Franța și ascensiunea lui Bernadotte (1810)

În fața instabilității politice și a pierderii teritoriale, Suedia avea nevoie de o nouă conducere. Într-o întorsătură surprinzătoare a evenimentelor, Jean-Baptiste Bernadotte, mareșal francez și unul dintre comandanții de încredere ai lui Napoleon, a fost ales prinț moștenitor al Suediei în 1810, ca moștenitor al lui Carol al XIII-lea. Bernadotte a adoptat numele Charles John (Karl Johan) și a câștigat rapid influență în Suedia.

Numirea lui Bernadotte a marcat o schimbare majoră în politica externă a Suediei. Deși originar din cercul lui Napoleon, Bernadotte s-a distanțat curând de împăratul francez. El a căutat să echilibreze interesele Suediei, aliandu-se cu Marea Britanie și Rusia, dușmanii lui Napoleon, pentru a-și asigura ambițiile suedeze în regiune.

Războiul împotriva Danemarcei-Norvegiei și Congresului de la Viena

Sub conducerea lui Bernadotte, Suedia a intrat într-o alianță strategică cu Marea Britanie și Rusia, iar în 1813, Suedia s-a alăturat Coaliției a șasea împotriva lui Napoleon. Bernadotte a condus forțele suedeze în nordul Germaniei, participând la bătălii cheie, cum ar fi Bătălia de la Leipzig (1813), care a contribuit la înfrângerea lui Napoleon.

Scopul principal al lui Bernadotte nu a fost însă să-l învingă pe Napoleon, ci să asigure Norvegia pentru Suedia. Întrucât Danemarca-Norvegia era aliată cu Napoleon, Suedia a folosit aceasta ca o oportunitate de a revendica teritoriul norvegian. În 1814, după înfrângerea lui Napoleon, Tratatul de la Kiel a forțat Danemarca să cedeze Norvegia Suediei în schimbul păstrării coloniilor. Aceasta a dus la crearea Uniunii Suedeze-Norvegiene, care a durat până în 1905.

Rolul Suediei în Congresul de la Viena

După înfrângerea lui Napoleon, Suedia a participat la Congresul de la Viena (1814–1815), care a redesenat harta Europei după războaiele napoleoniene. Suedia, sub Bernadotte, a fost recunoscută ca un jucător cheie în noua ordine europeană, asigurând uniunea cu Norvegia și menținându-i integritatea teritorială. Aceasta a marcat sfârșitul rolului Suediei ca putere militară, întrucât țara a început să adopte o politică de neintervenție și neutralitate în conflictele europene, o poziție care avea să-și modeleze identitatea modernă.

Consecințe și moștenire

• Războaiele napoleoniene au remodelat fundamental peisajul politic și teritorial al Suediei:
• Pierderea Finlandei: Cesiunea Finlandei către Rusia a fost un moment definitoriu în istoria Suediei, marcând sfârșitul secolelor de influență suedeză în estul Mării Baltice.
• Uniunea suedeză-norvegiană: achiziționarea Norvegiei a compensat pierderea Finlandei și a format o nouă uniune politică care a durat până la începutul secolului al XX-lea.
• Sfârșitul statutului de mare putere suedeză: războaiele au confirmat tranziția Suediei de la o putere militară europeană majoră la o națiune mai mică, neutră, concentrată pe stabilitate și neintervenție.

Sub Bernadotte, care în cele din urmă a devenit regele Carol al XIV-lea Ioan al Suediei, țara a intrat într-o lungă perioadă de pace și dezvoltare internă. Implicarea Suediei în războaiele napoleoniene a marcat ultimul angajament militar major pentru țară și începutul identității sale moderne ca stat pașnic și neutru.

Emigrarea pe scară largă a suedezilor în Statele Unite în timpul secolului al XIX-lea a fost adânc înrădăcinată în dificultățile economice care au afectat Suedia în acea perioadă. Aceste provocări au provenit dintr-o combinație de declin agricol, industrializare lentă și presiuni sociale, împingând mulți suedezi să caute o viață mai bună în străinătate, în special în Statele Unite.

Dificultăți economice în Suedia

Economia Suediei în secolul al XIX-lea era în primul rând agrară, marea majoritate a populației depinzând de agricultura la scară mică. Cu toate acestea, țara s-a confruntat cu mai multe provocări critice:

1. Suprapopularea și ferme fragmentate: populația Suediei creștea rapid, dar terenurile agricole disponibile nu s-au extins în același ritm. Fermele au fost transmise din generație în generație și subdivizate continuu, rezultând parcele mai mici care nu mai puteau întreține familiile numeroase. Pe măsură ce pământul a devenit din ce în ce mai fragmentat, sărăcia rurală s-a adâncit.
2. Foamete și eșecuri ale culturilor: în anii 1860, o serie de recolte slabe, agravate de ierni grele, au adus foamete pe scară largă, în special în nordul Suediei. Foametea din 1867–1869 a fost deosebit de devastatoare, lăsând mulți suedezi din mediul rural să se confrunte cu foamete. Criza agricolă a condus și mai mult fermierii și muncitorii în ruină economică, forțându-i să considere emigrația ca o cale de ieșire din sărăcie.
3. Creștere industrială stagnantă: în timp ce Europa se industrializa, revoluția industrială a Suediei a întârziat să se instaleze. Zonele urbane nu au putut oferi suficiente locuri de muncă pentru a absorbi surplusul de populație care părăsește mediul rural. Această lipsă de oportunități de angajare a înrăutățit și mai mult situația economică, deoarece muncitorii rurali strămuți s-au luptat să-și găsească mijloace de trai în orașe.
4. Poveri fiscale grele și conscripție: Guvernul suedez a impus taxe mari asupra populației rurale aflate în dificultate, adăugând la presiunea financiară a acestora. Serviciul militar obligatoriu a stimulat și mai mult emigrarea, deoarece mulți bărbați tineri au căutat să scape de recrutare, mutându-se în Statele Unite.

Emigrarea ca soluție

Confruntați cu aceste circumstanțe îngrozitoare, mulți suedezi au văzut emigrația ca pe o modalitate de a scăpa de sărăcie și dificultăți. SUA au devenit o destinație principală datorită mai multor factori de „atragere”:

1. Oportunități de teren: Actul american Homestead din 1862 a oferit coloniștilor șansa de a achiziționa gratuit 160 de acri de pământ, atâta timp cât l-au îmbunătățit și cultivat. Această promisiune de proprietate asupra pământului a fost incredibil de atractivă pentru fermierii suedezi care aveau puțin sau deloc pământ propriu acasă.
2. Rețele suedeză-americane: primii emigranți au trimis scrisori înapoi în Suedia, descriind succesele lor și încurajând pe alții să le urmeze. Aceste conturi, combinate cu recrutarea activă de către agenții funciari americani, au pictat America ca pe un tărâm al oportunităților, motivând și mai mult pe mulți să plece.
3. Mobilitate socială și economică: mulți suedezi au văzut America ca pe un loc în care ar putea scăpa de ierarhia socială rigidă a Suediei și să-și construiască un viitor mai bun. Posibilitatea de a găsi de lucru, de a deține pământ și de a obține independența financiară a fost o atracție puternică.

Scara emigrării

Între 1850 și 1930, peste 1,3 milioane de suedezi au emigrat în SUA, apogeul având loc în anii 1880. Familii întregi și uneori comunități întregi au părăsit Suedia, în special din regiunile rurale unde criza economică a fost cea mai acută. Mulți dintre acești emigranți s-au stabilit în Vestul Mijlociu american, în special în state precum Minnesota, Illinois și Wisconsin, unde au format comunități suedeze strânse.

Acest exod în masă a schimbat fundamental societatea suedeză. Deși a oferit o supapă de eliberare pentru presiunile economice din Suedia, a generat și îngrijorări cu privire la depopulare, în special în zonele rurale. Guvernul suedez a încercat inițial să limiteze emigrația, dar în cele din urmă a acceptat-o ​​ca fiind inevitabil, având în vedere condițiile economice neplăcute cu care se confruntă mulți dintre cetățenii săi.

Impactul asupra societății suedeze

Emigrația pe scară largă a atenuat o parte din presiunile asupra zonelor rurale suprapopulate ale Suediei. Cu toate acestea, a avut și efecte sociale și economice semnificative. Pierderea atâtor tineri în vârstă de muncă a lăsat un gol în forța de muncă, iar multe regiuni au devenit slab populate. Cu timpul însă, condițiile economice din Suedia s-au îmbunătățit, mai ales odată cu modernizarea agriculturii și eventuala industrializare a țării la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În același timp, crearea comunităților suedeze-americane în Statele Unite a încurajat conexiuni transatlantice puternice care continuă să influențeze identitatea suedeză și schimbul cultural și astăzi.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Suedia a suferit o modernizare politică și economică semnificativă, care a transformat țara într-o națiune mai democratică și mai industrializată.

Modernizare politică

În 1866, Suedia a desființat Riksdag-ul Moșiilor, vechi de secole, care reprezentase cele patru clase sociale (nobilime, cler, burghezi și țărani). În locul său, Suedia a introdus un sistem parlamentar modern, bicameral, format din două camere, marcând un pas crucial către o structură de guvernare mai democratică. Această reformă a avut ca scop crearea unui sistem politic mai reprezentativ și mai eficient, mai potrivit pentru a răspunde provocărilor sociale și economice emergente ale țării.

La începutul secolului al XX-lea, reformele politice au continuat cu punerea în aplicare a votului universal masculin în 1909, extinzând semnificativ electoratul și oferind mai multor cetățeni o voce în procesul politic. Acest lucru a deschis calea pentru noi reforme democratice, inclusiv eventuala extindere a dreptului de vot la femei în 1921.

Modernizarea economică

În același timp, Suedia a cunoscut o industrializare rapidă, trecând de la o societate preponderent agrară la o economie modernă, industrială. Industriile cheie precum oțelul, lemnul și inginerie au crescut, iar urbanizarea s-a accelerat pe măsură ce oamenii s-au mutat din zonele rurale în orașe în căutarea unui loc de muncă. Această transformare industrială a pus bazele pentru prosperitatea viitoare a Suediei și a pregătit scena pentru dezvoltarea statului său social modern.

În timpul Primului Război Mondial , Suedia a menținut o politică de neutralitate, evitând implicarea directă în conflict în timp ce se confruntă cu presiunile politice și economice interne. Deși multe elite suedeze, inclusiv regele Gustaf al V-lea, au avut simpatii pro-germane din cauza legăturilor culturale și a preocupărilor reciproce cu privire la Rusia , Suedia nu a intrat în război. Țara și-a menținut neutralitatea armată, continuând comerțul atât cu Puterile Centrale (Germania), cât și cu Antanta (Puterile Aliate). Acest comerț, în special exportul de minereu de fier în Germania , a dus la tensiuni cu Aliații și a contribuit la penuria de alimente în Suedia din cauza blocajelor impuse de Antanta.

Dificultățile economice care au rezultat, exacerbate de recoltele slabe și tulburările publice, au dus la demisia prim-ministrului conservator Hjalmar Hammarskjöld în 1917. Guvernul său rezistase la acordurile comerciale cu Aliații pentru a evita mânia Germaniei. În locul său, un guvern liberal-social-democrat sub Nils Edén a preluat puterea, marcând începutul unor reforme politice majore în Suedia, inclusiv eventuala implementare a votului universal.

În afaceri externe, Suedia a intervenit pentru scurt timp în Insulele Åland, care aveau o populație semnificativă vorbitoare de suedeză, în timpul războiului civil finlandez din 1918, dar s-a retras după protestele finlandeze. Deși Suedia nu a semnat Tratatul de la Versailles care a încheiat Primul Război Mondial, s-a alăturat Societății Națiunilor în 1920. În ciuda neutralității sale, Suedia a asistat în secret reînarmarea Germaniei în perioada postbelică, ajutând companiile germane să evite restricțiile impuse de tratat. Acest sprijin ar avea efecte de durată, contribuind la consolidarea militară a Germaniei înainte de al Doilea Război Mondial .

Dezvoltarea statului bunăstării din Suedia este profund legată de conceptul de Folkhemmet, sau „Caminul poporului”, care a devenit esențial pentru politica socială suedeză în secolul al XX-lea. Această idee, care a câștigat proeminență sub Per Albin Hansson, liderul social-democraților, a căutat să transforme Suedia într-o societate bazată pe egalitate, solidaritate și responsabilitate colectivă. În această epocă, statul social modern al Suediei a luat forma cu adevărat, bazându-se pe reformele anterioare și extinzându-se într-un sistem cuprinzător de securitate socială.

Rădăcinile bunăstării suedeze datează din secolul al XVII-lea, când Biserica Suediei a organizat ajutor pentru săraci în conformitate cu Legea Cerșetorului din 1642 și Codul civil din 1734, obligând parohiile să întrețină case de pomană. În 1847, statul a preluat ajutorul pentru săraci cu Legea Săracilor, creând un sistem public finanțat din impozitele locale și separând bunăstarea de controlul bisericii. De-a lungul timpului, caritatea privată și practicile dure precum licitațiile pentru copii au completat acest sistem. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au apărut societăți de asistență medicală, iar în 1913, Suedia a introdus pensiile naționale în temeiul Legii Naționale a Pensiilor.

Era Folkhemmet, începând cu anii 1930, a transformat semnificativ acest cadru timpuriu într-un stat al bunăstării mai uman și mai incluziv. Folkhemmet a subliniat că societatea ar trebui să funcționeze ca o familie, în care toți cetățenii au fost îngrijiți și nimeni nu este lăsat în urmă. Această viziune a fost construită pe ideea cooperării de clasă și a respins vechile diviziuni dintre bogați și săraci, concentrându-se în schimb pe bunăstarea împărtășită. Legea privind îngrijirile sărace din 1918 a modernizat sistemul de asistență socială prin abolirea practicilor învechite, cum ar fi licitațiile pentru copii și transformarea caselor de săraci în case de bătrâni. Ea a reflectat o concentrare tot mai mare pe responsabilitatea socială, aliniată cu idealul Folkhemmet de unitate socială și îngrijire.

Această viziune a devenit realitate cu o serie de reforme care au cimentat statul bunăstării Suediei. În 1934, indemnizațiile de șomaj au fost reglementate și subvenționate, iar până la mijlocul secolului, statul a preluat și mai mult controlul asupra sistemelor de asigurări sociale. Legea ajutorului social din 1956 a marcat transformarea finală a sistemului de ajutor pentru săraci într-un sistem modern de asistență socială, oferind o securitate socială largă tuturor cetățenilor și reflectând obiectivele Folkhemmet.

În anii 1960, societățile private de asistență medicală au fost înlocuite cu sisteme publice de asigurări, iar guvernul a început să reglementeze mai direct prestațiile de șomaj, consolidând și mai mult rețeaua de protecție socială. Idealul Folkhemmet nu numai că a modelat politicile de bunăstare, dar a stimulat și un profund simț al responsabilității sociale care caracterizează și astăzi statul bunăstării Suediei.

Suedia și-a menținut politica de neutralitate de lungă durată pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), reușind să navigheze într-un peisaj geopolitic dificil și în schimbare. Deși oficial neutre, acțiunile Suediei au reflectat un echilibru între cerințele adaptabile atât din partea Germaniei naziste, cât și a puterilor aliate. Această abordare a fost condusă în primul rând de dorința Suediei de a evita să fie atrasă în război, de a-și proteja suveranitatea și de a-și gestiona poziția precară în Europa de Nord.

La începutul războiului, Suedia a permis Germaniei să transporte trupe și materiale prin teritoriul suedez, în special în timpul Operațiunii Barbarossa (invazia germană a Uniunii Sovietice ) în 1941. În plus, exporturile suedeze de minereu de fier în Germania au fost cruciale pentru mașina de război nazistă, o factor care a atras critici semnificative. Cu toate acestea, Suedia a furnizat și informații valoroase aliaților, a ajutat la antrenarea luptătorilor de rezistență norvegieni și danezi și, până în 1944, a permis bazele aeriene aliate pe pământul suedez.

Neutralitatea Suediei a fost un subiect de dezbatere continuă. Criticii, inclusiv Winston Churchill, au susținut că Suedia a profitat din a juca ambele părți, în special datorită comerțului său cu Germania. Pe de altă parte, Suedia a acceptat mii de refugiați evrei și dizidenți politici din Danemarca și Norvegia vecine, despre care unii susțin că evidențiază latura umanitară a neutralității sale.

În timpul Războiului de iarnă (1939-1940) dintre Finlanda și Uniunea Sovietică, Suedia a menținut o atitudine „non-beligerantă”, permițând suedezilor să se ofere voluntari pentru forțele finlandeze și oferind un ajutor economic și militar semnificativ Finlandei, deși Suedia nu s-a oprit în fața armatei directe. implicare.

Până în 1943, pe măsură ce averea Germaniei în război a scăzut, Suedia și-a schimbat atitudinea. A încetat trecerea trupelor germane prin teritoriul său și s-a apropiat de Aliați, inclusiv permițându-le să folosească bazele suedeze. Suedia a jucat, de asemenea, un rol în a ajuta la salvarea evreilor din Danemarca ocupată de naziști, subliniind și mai mult actul său complex de echilibrare între neutralitatea pragmatică și eforturile umanitare.

După război, Suedia s-a confruntat cu critici, în special pentru modul în care a tratat soldații germani și baltici după război, dintre care unii au fost repatriați forțat în Uniunea Sovietică. În ciuda acestui fapt, supraviețuirea Suediei ca țară neutră i-a permis să evite devastarea războiului, punând terenul pentru redresarea ei postbelică și pentru continuarea politicii sale de neutralitate de-a lungul secolului al XX-lea.

Decizia Suediei de a adera la Națiunile Unite (ONU) în 1946 a marcat un pas semnificativ în politica sa externă de după cel de-al Doilea Război Mondial . După ce și-a menținut neutralitatea în timpul ambelor războaie mondiale, Suedia a căutat să contribuie la pacea și diplomația globală prin intermediul instituțiilor internaționale. Prin aderarea la ONU, Suedia a trecut de la poziția sa istorică izolaționistă la a juca un rol activ în diplomația internațională.

Suedia a devenit un avocat puternic pentru drepturile omului, dezarmare și misiuni de menținere a păcii, aliniindu-se la obiectivele sale mai largi de promovare a păcii și cooperării globale. În special, diplomatul suedez Dag Hammarskjöld a ocupat funcția de secretar general al ONU din 1953 până în 1961, sporind prezența diplomatică globală a Suediei. Această perioadă a marcat integrarea mai profundă a Suediei în politica internațională, reflectând angajamentul său față de multilateralism și eforturile umanitare, teme centrale în politica sa externă modernă.

În 1952, Suedia s-a alăturat Consiliului Nordic, un organism de cooperare care promovează colaborarea între țările scandinave - Suedia, Norvegia , Danemarca , Islanda și Finlanda . Acesta a marcat un pas semnificativ în consolidarea legăturilor regionale în domenii precum legislația, comerțul și schimburile culturale.

Consiliul Nordic a permis Suediei să-și continue angajamentul față de cooperarea pașnică și dezvoltarea reciprocă în regiune. Prin aderare, Suedia și-a propus să sporească stabilitatea politică și integrarea economică în regiunea nordică, consolidând un sentiment de identitate și valori comune între națiunile scandinave. Această cooperare a fost esențială în timpul Războiului Rece , deoarece țările nordice au căutat să mențină neutralitatea și unitatea regională în mijlocul tensiunilor globale.

În 1995, Suedia a aderat oficial la Uniunea Europeană (UE), marcând o schimbare semnificativă în politica sa internațională și economică. Această decizie a urmat unui referendum național din 1994, unde majoritatea suedezilor au votat în favoarea aderării la UE. Timp de zeci de ani, Suedia menținuse o poziție de neutralitate, în special în timpul Războiului Rece , dar sfârșitul Războiului Rece și dorința de a strânge legăturile economice și politice cu Europa au dus la această schimbare.

Aderarea Suediei la UE a simbolizat angajamentul său pentru o integrare europeană mai profundă și a marcat un punct de cotitură în istoria sa, aliniându-se cu alte națiuni europene în materie de comerț, guvernanță și politică externă. Cu toate acestea, Suedia și-a menținut moneda, coroana suedeză, alegând să nu adopte euro, ceea ce reflecta abordarea prudentă pe care mulți suedezi au avut-o față de integrarea deplină în UE.

În 2000, Suedia a cunoscut o perioadă de creștere economică robustă, marcând începutul unui deceniu prosper. Țara a trecut cu succes de la provocările economice de la începutul anilor 1990, când s-a confruntat cu o criză financiară, la o economie mai stabilă și mai dinamică. Factorii cheie care au contribuit la această creștere au inclus statul social puternic al Suediei, nivelurile ridicate de inovare și un sector tehnologic în plină expansiune, companii precum Ericsson și Spotify devenind lideri mondiali.

Modelul economic al Suediei, care combină o economie de piață cu programe extinse de asistență socială, a continuat să servească drept fundație pentru această prosperitate. Națiunea a beneficiat de o forță de muncă foarte educată, exporturi puternice și politici progresive care susțin sustenabilitatea și tehnologiile ecologice. Stabilitatea economică din această perioadă a întărit și poziția Suediei în Uniunea Europeană, la care a aderat în 1995, menținându-și moneda independentă, coroana suedeză.

În 2015, în timpul crizei migrației europene, Suedia a devenit una dintre cele mai importante destinații pentru refugiați și migranți, în mare parte datorită reputației sale de lungă durată pentru umanitarism și politici liberale de azil. Țara, cu o populație de aproximativ 10 milioane de locuitori, a primit un număr record de cereri de azil - aproximativ 163.000 de persoane, în principal din țări distruse de război precum Siria, Afganistan și Irak .

Angajamentul istoric al Suediei de a oferi refugiu celor care fug de conflict datează de atitudinea sa neutră în cel de-al Doilea Război Mondial și de politicile sale umanitare în timpul conflictelor din Balcani și Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, amploarea crizei migrației din 2015 a pus o presiune considerabilă asupra sistemului de asistență socială, locuințe și programe de integrare din Suedia. Creșterea a dus la dezbateri tot mai mari despre imigrație, identitate națională și coeziunea socială în cadrul societății suedeze.

În timp ce Suedia a continuat să-și susțină principiile umanitare, guvernul a fost forțat să înăsprească politicile de azil la sfârșitul anului 2015, introducând controale la frontieră și limitând reîntregirea familiei, ceea ce a marcat o schimbare în poziția tradițional deschisă a Suediei în materie de migrație. Această perioadă a cunoscut, de asemenea, o creștere a sprijinului pentru partidele politice anti-imigrație, în special pentru democrații din Suedia, reflectând provocările sociale și politice generate de criza migrației. În contextul istoriei Suediei, criza migrației din 2015 a reprezentat un test semnificativ al idealurilor sale Folkhemmet de incluziune și bunăstare socială, precum și rolul său de lider în eforturile umanitare la nivel global.

La 7 martie 2024, Suedia a devenit oficial al 32-lea membru al NATO. Aceasta a marcat o schimbare istorică pentru o țară care și-a menținut peste 200 de ani de neutralitate, începând după războaiele napoleoniene. Decizia de a adera la NATO a fost puternic influențată de schimbările geopolitice care au urmat invaziei Ucrainei de către Rusia în 2022. Aderarea Suediei la NATO îi sporește securitatea în temeiul articolului 5 din tratatul NATO, asigurând apărarea colectivă și întărește capacitățile NATO în regiunea baltică.

Suedia fusese deja aliniată la politicile occidentale de apărare, dar această apartenență simbolizează un angajament formal față de alianță, aderându-se alături de Finlanda , care a devenit membră în 2023. Această mișcare subliniază preocupările tot mai mari de securitate în Europa, în special legate de acțiunile agresive ale Rusiei. Procesul de integrare a implicat coordonarea dintre experții militari suedezi și NATO pentru a se asigura că forțele armate ale Suediei îndeplinesc standardele NATO.

Aderarea Suediei la NATO este privită ca un pas semnificativ în consolidarea securității transatlantice și semnalează că ușa NATO rămâne deschisă altor țări care doresc să se alinieze.