După ultima epocă glaciară, primii oameni au ajuns pe teritoriul Lituaniei moderne în jurul mileniului al X-lea î.Hr., migrând din Peninsula Iutlanda și din Polonia actuală. Ei au adus unelte și culturi distincte, reflectând originile lor, dar au rămas inițial vânători nomazi fără așezări permanente. Condiții mai calde au sosit în mileniul al VIII-lea î.Hr., transformând peisajul în păduri dese, ceea ce a încurajat vânătoarea, culegerea și pescuitul mai localizate.

Prin mileniile al VI-lea și al V-lea î.Hr., locuitorii au început să domesticească animalele, iar adăposturile de familie au devenit mai dezvoltate. Cu toate acestea, din cauza climatului aspru și a terenului dificil, agricultura a apărut abia în mileniul al III-lea î.Hr. când uneltele s-au îmbunătățit. În jurul anilor 3200–3100 î.Hr., a apărut cultura Corded Ware, care poate purta limbi indo-europene timpurii, marcând o schimbare semnificativă către meșteșuguri, comerț și practici culturale în evoluție în regiune.

Istoria timpurie a Lituaniei își are rădăcinile în triburile antice baltice, o ramură a popoarelor vorbitoare de indo-european, care a început să se formeze în jurul mileniului al II-lea î.Hr. Aceste triburi s-au răspândit în Europa de Est, de la Marea Baltică până în zonele din apropierea Moscovei moderne. Principalele diviziuni au fost vechii prusaci și yotvingieni din Marea Baltică de Vest și lituanienii și letonii din Marea Baltică de Est. De-a lungul timpului, unele triburi - cum ar fi samogiții, semigallienii și curonianii - au fuzionat în identitățile lituaniene și letone, în timp ce altele, cum ar fi vechii prusaci, au fost cucerite sau asimilate de Ordinul teuton .

Triburi baltice în jurul anului 1200, în vecinătatea pe cale să se confrunte cu convertirea și cuceririle Cavalerilor Teutoni; rețineți că teritoriul baltic se întindea mult în interior. © Marija Gimbutas

Deși triburile baltice au menținut izolarea culturală, s-au conectat la civilizații mediteraneene mai largi prin Drumul Chihlimbarului. Chihlimbarul baltic, numit adesea „Aurul Baltic”, era foarte apreciat pentru bijuterii și artefacte religioase. Această rută comercială a legat coasta baltică de Imperiul Roman și alte societăți mediteraneene, favorizând schimburile ocazionale în ciuda distanței regiunii. Scriitorii romani au consemnat aceste ţinuturi îndepărtate; Tacitus, în jurul anului 97 d.Hr., a menționat poporul Aești în apropierea coastei baltice de sud-est, iar Ptolemeu i-a identificat pe galindieni și yotvingieni în secolul al II-lea e.n.

În secolele IX-X, au apărut triburi lituaniene distincte, centrate în regiuni precum Samogitia și Aukštaitija, fiecare cu obiceiuri de înmormântare unice - Samogitia cunoscută pentru înmormântările scheletice și Aukštaitija pentru incinerații. Tradițiile păgâne au rămas adânc înrădăcinate, conducători precum Marii Duci Algirdas și Kęstutis încă incinerați până la creștinizare.

Limbile lituaniană și letonă au început să divergă până în secolul al VII-lea, dar lituania a păstrat multe trăsături arhaice indo-europene. Lituania a apărut pentru prima dată în documentele scrise în 1009 e.n., când Analele din Quedlinburg l-au descris pe misionarul Bruno din Querfurt botezând un conducător local, „Regele Nethimer”. Acest moment a marcat cea mai veche intrare cunoscută a Lituaniei în istoria europeană înregistrată.

Pe măsură ce triburile baltice și-au consolidat prezența, balții de coastă s-au confruntat cu presiuni externe. Din secolele IX până în secolele XI, ei au fost atacați de vikingi și uneori au plătit tribut regilor Danemarcei . În aceeași perioadă, teritoriile lituaniene au căzut, de asemenea, sub influența Rusiei Kievene , conducători precum Yaroslav cel Înțelept invadând Lituania în 1040. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XII-lea, valul se întorsese, iar forțele lituaniene au început să lanseze raiduri în ruteni. terenuri. În 1183, au devastat Polotsk și Pskov și chiar au amenințat puternica Republică Novgorod.

De-a lungul secolului al XII-lea, forțele lituaniene și poloneze s-au ciocnit ocazional, deși teritoriul yotvingienilor a servit drept tampon între ele. Între timp, coloniștii germani au început să se extindă spre est, spre râul Daugava, ducând la confruntări timpurii cu lituanienii. În ciuda acestor conflicte, lituanienii au apărut ca o forță dominantă până la sfârșitul secolului, folosind puterea militară organizată pentru a efectua raiduri, a jefui bogățiile și a captura sclavi.

La est de triburile baltice: Rusia Kievană © Koryakov Yuri

Aceste activități au accelerat stratificarea socială și au intensificat luptele interne pentru putere, punând bazele formării statului. Această consolidare politică timpurie va da în cele din urmă naștere Marelui Ducat al Lituaniei. Până în 1231, Cartea de recensământ daneză a înregistrat Lituania (denumită Littonia) printre țările baltice care plăteau tribut Danemarcei, marcând proeminența crescândă a Lituaniei și evoluția statului.

Cu mult înainte de sosirea ordinelor cruciate germane, coasta baltică fusese deja modelată de secole de conflicte. Din secolele IX până în secolele XI, raidurile vikingilor au devastat coastele, iar regate precum Danemarca au cerut ocazional tribut de la triburile baltice. Prinții ruteni din Rusia Kievană au invadat și ținuturile lituaniene, complicând și mai mult dinamica regională. Cu toate acestea, pe măsură ce influența vikingă a scăzut, noi amenințări au apărut din Occident, regatele creștine din Scandinavia și Sfântul Imperiu Roman căutând să convertească și să supună popoarele baltice.

Biserica Catolică a văzut triburile baltice ca pe o barieră păgână care blochează răspândirea creștinismului . În timp ce încercările anterioare de convertire pașnică – cum ar fi cele conduse de misionari precum Meinhard – au avut un succes limitat, Biserica s-a orientat curând către forța militară. În 1195, Papa Celestin al III-lea a cerut oficial o cruciadă împotriva triburilor păgâne. Acest lucru a fost reafirmat de Papa Inocențiu al III-lea, care a echivalat cruciadele nordice cu cruciadele pentru Țara Sfântă, asigurându-se că cavalerii care au luptat în aceste campanii au câștigat recompense spirituale.

La începutul anilor 1200, comercianții și misionarii germani au urmat vechile rute comerciale vikinge în Livonia, deschizând calea cruciaților. În 1202, au fost înființați Frații Livonieni ai Sabiei, însărcinați cu cucerirea și creștinizarea triburilor baltice (inclusiv livonienii, curonianii și semigallienii) și, mai important, să protejeze comerțul german și să asigure controlul german asupra comerțului. Ordinul Livonian s-a extins agresiv, dar în curând a întâmpinat rezistență din partea războinicilor lituanieni și samogiți.

Starea Ordinului Teutonic în 1260. © S. Bollman

În 1236, cruciații au lansat o campanie în Samogitia. Cu toate acestea, în bătălia de la Saule, o forță combinată de samogiți și semigallieni a învins decisiv Ordinul Livonian, ucigându-și stăpânul, Volkwin. Bătălia a marcat prima victorie pe scară largă a păgânilor baltici și a declanșat revolte în rândul triburilor cucerite, oprind temporar expansiunea creștină. Ordinul Livonian a fuzionat cu Cavalerii Teutoni în 1237, schimbându-și strategia, dar intensificând presiunea asupra Lituaniei.

Amenințarea tot mai mare din partea ordinelor germane a forțat triburile lituaniene să se consolideze. Lideri precum Mindaugas au apărut în această perioadă de conflict, unind diferite grupuri baltice sub o singură autoritate. Pe măsură ce Marele Ducat al Lituaniei a început să prindă contur, s-a confruntat cu atacuri necruțătoare din partea Ordinului Livonian și Teutonic . Recunoscând importanța strategică a religiei, Mindaugas s-a convertit la creștinism și a fost încoronat rege al Lituaniei în 1253, sperând să asigure pacea cu cruciații.

În timp ce Ordinele Teutonice și Livoniene au supus majoritatea celorlalte triburi baltice până la sfârșitul secolului al XIII-lea, Samogitia a rămas un bastion al rezistenței păgâne. Cavalerii teutoni au lansat campanii continue de la baza lor din Prusia, sperând să-și lege teritoriile prin Lituania. Cu toate acestea, conducătorii lituanieni – mai întâi prin alianțe temporare și mai târziu prin conducere organizată – au respins aceste incursiuni. Victorii precum bătălia de la Durbe din 1260 au întărit și mai mult hotărârea lituaniană și au încurajat rebeliunile printre alte triburi baltice aflate sub control german.

Chiar dacă triburile învecinate precum curonianii, semigallienii și yotvingienii au căzut în fața cruciaților, Lituania a rămas fermă, devenind ultima fortăreață păgână din Europa. Vytenis, care a preluat puterea în 1295, a valorificat starea slăbită a ordinelor germane. În următoarele două decenii, Lituania a devenit mai puternică, extinzându-și influența în ținuturile rutene, în timp ce a respins atacurile atât ale forțelor teutone, cât și ale forțelor livoniene.

Până la începutul secolului al XIII-lea, unificarea triburilor baltice a câștigat avânt, condusă de amenințările externe din partea Ordinului Livonian și a Cavalerilor Teutoni . Trecerea de la triburile fragmentate la un stat centralizat a început odată cu tratatul din 1219, când 21 de duci lituanieni, inclusiv un tânăr Mindaugas, au semnat un acord de pace cu Galiția-Volinia. Acesta a marcat primul semn documentat al consolidării Lituaniei, deși liderii tribali dețineau încă o autonomie semnificativă. Amenințarea din partea ordinelor religioase germane a încurajat și mai mult unificarea, mai ales după înfrângerea Ordinului Livonian în bătălia de la Saule din 1236.

Mindaugas a apărut ca cel mai puternic lider dintre ducii lituanieni. Până în anii 1240, el și-a consolidat puterea prin alianțe, campanii militare și căsătorii strategice. Cu toate acestea, ascensiunea sa a implicat conflicte interne, inclusiv războaie împotriva nepoților săi și a altor duci rivali. Mindaugas s-a convertit la creștinism în 1251 și a fost încoronat rege al Lituaniei în 1253, stabilind temporar Lituania ca regat creștin și asigurând recunoașterea papală pentru a-și stabiliza domnia.

În ciuda acestui fapt, sprijinul lui Mindaugas pentru creștinism a șovăit. Încurajat de nepotul său Treniota, el a rupt pacea cu Ordinul Livonian, abandonând probabil credința sa creștină. Mindaugas s-a concentrat pe extinderea Lituaniei spre est, confiscând terenuri slăbite de prăbușirea Rusiei Kievene . Cu toate acestea, tensiunile tot mai mari dintre Mindaugas și aliații săi au culminat cu asasinarea sa în 1263, ducând Lituania într-o perioadă de instabilitate.

În anii de după moartea lui Mindaugas, conducerea s-a schimbat frecvent, șapte mari duci conducând în următorii 32 de ani. În ciuda conflictelor interne, Lituania nu s-a fragmentat. Până în 1295, Vytenis și-a asumat puterea, punând bazele expansiunii viitoare. Marele Ducat al Lituaniei, după ce a rezistat amenințărilor atât din partea diviziunilor interne, cât și a dușmanilor externi, era acum poziționat să devină un stat puternic și durabil.

Bătălia de la Saule, purtată la 22 septembrie 1236, a fost un eveniment esențial în istoria timpurie a Lituaniei. A marcat prima victorie majoră a triburilor baltice – în primul rând samogițieni și semigallieni – asupra Fraților Livonieni ai Sabiei, un ordin militar catolic însărcinat cu convertirea regiunii la creștinism . Bătălia a avut ca rezultat moartea maestrului livonian Volkwin și aproape distrugerea ordinului, forțând rămășițele acestuia să fuzioneze cu cavalerii teutoni în 1237.

Această victorie nu numai că a oprit înaintarea Livoniană în Samogitia, dar a inspirat și revolte pe scară largă printre alte triburi baltice, inclusiv curonienii și semigallienii, inversând anii de cuceriri creștine de-a lungul râului Daugava. Strategic, terenul mlăștinos a favorizat războinicii baltici ușor înarmați față de cavalerii puternic blindați, contribuind la victoria păgână decisivă.

Următoarele lui Saule au întărit unitatea lituaniană și au încurajat și mai mult consolidarea tribală, un proces esențial pentru formarea Marelui Ducat al Lituaniei. Lideri precum Vykintas au apărut în această perioadă, iar bătălia a demonstrat necesitatea unui stat mai organizat pentru a rezista incursiunilor ulterioare din partea Ordinelor Livoniane și Teutonice. Astăzi, 22 septembrie este comemorată Ziua Unității Baltice de către Lituania și Letonia, sărbătorind acest moment simbolic din istoria lor comună.

După asasinarea lui Mindaugas în 1263, Lituania a intrat într-o perioadă tulbure, dar statul nu s-a prăbușit. Treniota a preluat pentru scurt timp funcția de Mare Duce, dar puterea sa a fost contestată de Tautvilas, care a fost ucis de Treniota. Cu toate acestea, Treniota însuși a fost asasinat în 1264 de către loialiștii răposatului Mindaugas. Controlul a trecut la Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, și Švarnas din Galicia-Volhynia. Domnia lor a fost de scurtă durată, Vaišvilkas retrăgându-se în cele din urmă în viața monahală până în 1267, lăsându-l pe Švarnas în controlul unor părți din sudul Lituaniei până la moartea sa în jurul anului 1271.

Ascensiunea lui Traidenis în jurul anului 1269 a marcat începutul unei ere mai stabile. Traidenis a rezistat activ ordinelor germane, învingând Ordinul Livonian în bătălia de la Karuse în 1270 și câștigând o victorie majoră la Aizkraukle în 1279. Aceste victorii au asigurat dominația lituaniană și au dus la o rebeliune semigalliană împotriva Ordinului Livonian. Cu toate acestea, Traidenis a murit la scurt timp după aceea, lăsând Lituania fără conducerea sa puternică.

Odată cu moartea lui Traidenis, triburile baltice rămase au fost supuse de Ordinele Teutonice și Livoniene. Prusacii, skalvienii, nadruvienii și yotvingienii au fost cuceriți până în 1283, iar Semigalia a căzut în 1291. Lituania era acum ultimul stat păgân independent, confruntându-se cu atenția deplină a Ordinelor teutonice și livoniene în luptele viitoare.

La sfârșitul secolului al XIII-lea, pe măsură ce cruciadele nordice s-au intensificat, Lituania a continuat să lupte împotriva campaniilor necruțătoare ale Ordinelor Teutonice și Livoniene. O ciocnire semnificativă a avut loc pe 5 martie 1279, când forțele lituaniene, conduse de Marele Duce Traidenis, au învins Ordinul Livonian în bătălia de la Aizkraukle (în Letonia actuală). Victoria a dat o lovitură gravă ramului Livonian a Ordinului Teutonic , cu 71 de cavaleri uciși, inclusiv marele maestru, Ernst von Rassburg, și alți lideri de rang înalt.

Tensiunea dintre Lituania și Livonia creștea de ani de zile. În 1273, Ordinul Livonian a construit Castelul Dinaburga pe terenul revendicat de Traidenis. Castelul a devenit un avanpost strategic, permițând Ordinului să atace teritoriul lituanian și să slăbească sprijinul lui Traidenis pentru semigallieni, un trib baltic care rezistă dominației germane. Deși Traidenis a asediat Dinaburga în 1274, el nu a reușit să o captureze, iar ostilitatea continuă a culminat în campania din 1279.

Până în acest moment, rivalitatea Lituaniei cu Livonia nu se referea doar la controlul teritorial, ci și la influența asupra rutelor comerciale de-a lungul râului Daugava și dominația în Principatul Polotsk. Un tratat temporar de pace i-a permis lui Traidenis să se concentreze pe lupta Galiția-Volinia la sud, dar pacea a fost de scurtă durată. Ordinul Livonian, hotărât să submineze puterea lituaniană, a adunat o armată care includea forțe locale curoniene și semigalliene, împreună cu cavaleri din Estonia daneză și Arhiepiscopatul Riga.

În februarie 1279, Ordinul Livonian a lansat o chevauchée - un raid agresiv în adâncul teritoriului lituanian. Armata Livoniană a ajuns până la Kernavė, inima politică a Marelui Ducat, jefuind satele de-a lungul drumului. Confruntându-se cu foametea și resursele întinse, Lituania nu a rezistat inițial forței invadatoare în mod direct.

Cu toate acestea, pe măsură ce armata livoniană și-a început retragerea, îngreunată cu prada, forțele lui Traidenis i-au urmărit până la Aizkraukle. Când marele maestru a concediat mulți luptători locali pentru a se întoarce acasă cu partea lor din pradă, Traidenis a profitat de ocazie pentru a ataca. Semigallienii, care fuseseră forțați să lupte alături de livonieni, au fugit rapid de pe câmpul de luptă, dând forțelor lituaniene puterea. Rezultatul a fost o victorie decisivă pentru Lituania, Ordinul Livonian suferind pierderi grele, inclusiv moartea marelui maestru.

Victoria de la Aizkraukle a marcat un regres semnificativ pentru Ordinul Livonian, anulând șase ani de câștiguri teritoriale. Înfrângerea a declanșat și o altă rebeliune semigalliană, ducele Nameisis jurându-și loialitatea lui Traidenis în căutarea protecției împotriva cruciaților germani. Cu toate acestea, moartea lui Traidenis în jurul anului 1282 a lăsat Lituania în imposibilitatea de a-și consolida pe deplin câștigurile obținute în urma victoriei.

Ca răspuns la înfrângere, Ordinul Livonian și-a fuzionat conducerea cu Cavalerii Teutoni, plănuind să coordoneze atacurile viitoare împotriva Lituaniei atât din vest, cât și din nord. Această schimbare de strategie a marcat o nouă fază în lungul conflict dintre Lituania și ordinele cruciate, întărind nevoia ca Lituania să rămână unită împotriva inamicilor săi.

În urma perioadei tulburi de după moartea lui Mindaugas, Marele Ducat al Lituaniei s-a stabilizat sub Traidenis, care a domnit între 1269 și 1282. Traidenis a întărit stăpânirea Lituaniei asupra Ruteniei Negre, a asigurat victorii împotriva Ordinului Livonian, în special la Bătăliile de la Karuse și Aizkraukle (1270) (1279) — și a ajutat la apărarea yotvingienilor împotriva cavalerilor teutoni . Cu toate acestea, moartea sa a lăsat un gol de conducere, iar Lituania a intrat într-o scurtă perioadă de incertitudine, deoarece celelalte triburi baltice au fost cucerite de ordinele germane, lăsând Lituania să înfrunte singură cruciații.

Între 1282 și 1295, se știu puține despre conducătorii Lituaniei, dar până în 1295, Vytenis și-a asumat puterea, marcând începutul dinastiei Gediminide, care avea să conducă mai bine de un secol. Vytenis a extins influența Lituaniei prin securizarea ținuturilor cheie ale rutenilor, cum ar fi Pinsk și Turov, și a întărit legăturile cu Riga, folosind-o ca bază atât pentru eforturile militare, cât și pentru cele comerciale. El a dezvoltat, de asemenea, fortificații defensive de-a lungul râului Nemunas, pregătindu-se pentru continuarea conflictului cu cavalerii teutoni.

Domnia lui Gediminas (începând în jurul anului 1316) a marcat apogeul expansiunii Lituaniei, evoluând într-un stat puternic care se întinde de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Gediminas a cucerit Kievul în 1321, a consolidat controlul asupra principatelor rutene de vest și a mutat capitala la Vilnius. El a construit un guvern centralizat în timp ce a folosit diplomația pentru a echilibra relațiile atât cu creștinismul bizantin, cât și cu cel latin. Deși Gediminas a explorat convertirea la catolicism pentru a pune capăt conflictului cu cavalerii teutoni, rezistența internă a samogiților și a facțiunilor ortodoxe a zădărnicit aceste eforturi. De asemenea, Gediminas a stabilit o alianță poloneză prin căsătoria fiicei sale cu Cazimir al III-lea al Poloniei în 1325, semnalând prestigiul tot mai mare al Lituaniei.

Extinderea Marelui Ducat al Lituaniei, secolele XIII-XV. © Anonim

Sub Gediminas și succesorii săi — Algirdas și Kęstutis — Lituania a continuat să reziste cavalerilor teutoni în timp ce s-a extins în est și sud, luptându-se cu mongolii și încorporând teritorii precum Smolensk. În 1362, forțele Lituaniei au asigurat o victorie majoră asupra Hoardei de Aur în Bătălia de la Apele Albastre (extinderea controlului lituanian în adâncimea în fostele teritorii mongole) și au capturat ulterior Kievul.

Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Lituania a devenit unul dintre cele mai mari imperii multietnice din Europa. A rămas un imperiu păgân, reținând ordinele cruciaților și forțele mongole, construind în același timp un stat multietnic expansiv care va continua să influențeze politica est-europeană pentru generații.

În 1362 sau 1363, Bătălia de la Apele Albastre a marcat un moment esențial în ascensiunea Lituaniei ca putere regională. Sub conducerea Marelui Duce Algirdas, Marele Ducat al Lituaniei a învins decisiv Hoarda de Aur de pe malul râului Syniukha, finalizând cucerirea Kievului și extinzând controlul lituanian adânc în teritoriile sudice.

Hoarda de Aur, slăbită de luptele interne de succesiune după moartea lui Berdi Beg Khan în 1359, se făcea în facțiuni concurente. Algirdas a văzut o oportunitate de a extinde influența lituaniană spre sud, în special asupra Principatului Kiev, care a fost sub control parțial lituanian de la bătălia de pe râul Irpin la începutul anilor 1320, dar încă plătea tribut Hoardei.

În pregătire, Algirdas a mărșăluit între râurile Nipru și Bugul de Sud, cucerind zone cheie, inclusiv părți din Principatul Cernigov și atacând fortărețe precum Korșev de-a lungul râului Don. Pe măsură ce Algirdas a avansat, beii tătari din Podolia au organizat o rezistență, dar nu au reușit să monteze o apărare eficientă.

Cele două forțe s-au ciocnit în apropierea actualei Torhovytsia, cunoscută atunci sub numele de Sinie Vody (Ape Albastre). Conform cronicilor ulterioare, Algirdas și-a desfășurat trupele în șase grupuri, formând un semicerc. Armata tătară, bazându-se pe tirul cu arcul, a lansat salve de săgeți, dar acestea au avut un efect redus împotriva forțelor strâns organizate lituanieni și ruteni. Trupele lituaniene, înarmate cu sulițe și săbii, au înaintat și au spart liniile tătare. Între timp, unitățile din Naugardukas, conduse de nepoții lui Algirdas, au atacat flancurile cu arbalete, făcând ca formația tătară să se prăbușească într-o retragere haotică.

Victoria de la Blue Waters a fost o piatră de hotar majoră pentru Marele Ducat al Lituaniei. A consolidat controlul asupra Kievului și asupra unei mari părți a Ucrainei actuale, inclusiv asupra Podoliei și asupra regiunilor de frontieră slab populate cunoscute sub numele de Dykra. Lituania a obținut, de asemenea, acces la Marea Neagră, sporindu-și și mai mult influența strategică și economică. Algirdas l-a lăsat pe fiul său Vladimir drept conducător al Kievului, solidificând dominația lituaniană în regiune. Podolia a fost încredințată nepoților lui Algirdas, asigurând o guvernare stabilă a ținuturilor nou cucerite. Odată cu această victorie, Lituania nu numai că și-a extins granițele, ci a devenit și un rival direct al puterii tot mai mari a Marelui Ducat al Moscovei , creând scena pentru viitoarele conflicte dintre cele două puteri.

După moartea lui Algirdas, în 1377, fiul său Jogaila a devenit noul Mare Duce al Lituaniei, dar tensiunile au apărut curând cu unchiul său Kęstutis, care co-conducese părți ale ducatului. În acest moment, Lituania se confrunta cu o presiune din ce în ce mai mare din partea Cavalerilor Teutoni , iar Jogaila era mai preocupată de conservarea teritoriilor rutene ale Lituaniei decât de continuarea apărării de lungă durată a Samogitiei a lui Kęstutis împotriva cavalerilor. Ordinul teuton a exploatat aceste diferențe dintre Jogaila și Kęstutis, asigurând un armistițiu temporar cu Kęstutis în 1379.

În 1380, Jogaila a negociat în secret Tratatul de la Dovydiškės cu Ordinul Teutonic, acceptând pacea în schimbul sprijinului, trădându-l direct pe Kęstutis. Simțindu-se abandonat și trădat, Kęstutis a luat măsuri în 1381, în timp ce Jogaila a fost distras de o rebeliune în Polotsk. Kęstutis a pus mâna pe Vilnius și a îndepărtat-o ​​pe Jogaila de la putere, declanșând un război civil între cele două facțiuni. Kęstutis a organizat două raiduri împotriva cetăților teutonice în 1382, dar în timp ce era absent din Vilnius, Jogaila s-a regrupat, a reluat orașul și l-a capturat pe Kęstutis, care mai târziu a murit în custodia lui Jogaila în circumstanțe suspecte. Fiul lui Kęstutis, Vytautas, a reușit să scape.

Poziția lui Jogaila a rămas slabă, iar în 1382, a semnat Tratatul de la Dubysa cu Ordinul Teutonic, promițând să se convertească la catolicism și să cedeze jumătate din Samogitia Cavalerilor. Între timp, Vytautas a fugit în Prusia, căutând sprijinul Ordinului pentru a revendica Ducatul de Trakai, pe care el îl considera moștenirea sa. Cu toate acestea, când Ordinul și Vytautas nu au reușit să-și atingă obiectivele prin invazia Lituaniei din 1383, Vytautas s-a împăcat cu Jogaila. În 1384, Vytautas și-a schimbat partea, primind controlul asupra Grodno, Podlasie și Brest de la Jogaila. Vytautas a distrus chiar cetățile teutonice care i-au fost încredințate și, împreună, cei doi veri au lansat o campanie comună împotriva cavalerilor teutoni.

La mijlocul anilor 1380, era clar că Lituania trebuia să se alinieze creștinătății europene pentru a-și asigura supraviețuirea. Cavalerii teutoni, căutând să-și unească teritoriile prusace și livoniene, sperau să cucerească Samogitia și toată Lituania, așa cum făcuseră cu alte triburi baltice. Între 1345 și 1382, cavalerii au lansat 96 de raiduri în Lituania, în timp ce forțele lituaniene au putut răspunde doar cu 42 de campanii de răzbunare. La est, vastele teritorii rutene ale Lituaniei erau amenințate din ce în ce mai mult din cauza ambițiilor în expansiune ale Moscovei și ale conducătorilor locali care căutau independența, forțând Lituania să navigheze atât amenințărilor externe, cât și interne în lupta pentru supraviețuire.

După conflictele turbulente dintre Jogaila și Kęstutis, urmate de alianțele schimbătoare dintre Vytautas și Ordinul Teutonic , Lituania a ajuns la o răscruce critică. Marele Ducat al Lituaniei devenise un stat multietnic cu teritorii extinse rutene, dar era sub amenințare constantă din partea cavalerilor teutoni și a puterilor rivale precum Marele Ducat al Moscovei . Având în joc supraviețuirea Lituaniei, Jogaila a căutat o nouă cale – una care să alinieze ducatul cu creștinătatea occidentală și să o întărească printr-o unire cu Polonia.

Unirea Krewo și creștinarea Lituaniei

În 1385, Jogaila a negociat Unirea Krewo, acceptând să se convertească la catolicism și să se căsătorească cu Jadwiga, rege încoronat al Poloniei , în vârstă de 13 ani. Această căsătorie a pecetluit o uniune dinastică între Lituania și Polonia, dând ambelor tărâmuri un aliat puternic în luptele lor împotriva Ordinului Teutonic și extinzând influența Lituaniei în Europa. În 1386, Jogaila a fost botezat, a luat numele de Władysław și a fost încoronat rege al Poloniei, unind oficial cele două state într-o uniune personală.

Polonia și Lituania în 1387.

Această mișcare politică a fost esențială. Deși mulți ruteni din Lituania fuseseră deja creștini ortodocși, cavalerii teutoni au continuat să folosească statutul păgân al Lituaniei ca pretext pentru campanii militare. Convertirea lui Jogaila a lipsit Ordinul de justificarea sa pentru convertirea forțată prin război. Până în 1403, papa a interzis Ordinului Teutonic să conducă cruciade împotriva Lituaniei, marcând începutul sfârșitului amenințării cavalerilor.

Creștinizarea și schimbarea instituțională

După încoronarea sa, Jogaila s-a întors în Lituania în 1386 și a început convertirea în masă a populației. Până în 1387, a înființat o episcopie la Vilnius, înzestrând cu generozitate Biserica cu pământ și privilegii, transformând-o instantaneu în cea mai puternică instituție din țară. Boierii (nobilii) lituanieni care au acceptat botezul li s-au acordat privilegii care le-au îmbunătățit drepturile legale, creând o nouă clasă de nobilime catolică. În același timp, orășenii din Vilnius au primit autoguvernare, integrând în continuare Lituania în cadrul politic al Europei de Vest.

De asemenea, Biserica a inițiat o misiune civilizatoare, promovând alfabetizarea și educația, care a pus bazele apariției unor moșii și instituții separate în cadrul tărâmului. Deși creștinismul ortodox a continuat să fie o prezență semnificativă, catolicismul a devenit acum religia dominantă în Lituania propriu-zisă, aliniindu-l mai strâns cu Polonia și alte puteri occidentale.

Provocări și lupte pentru putere cu Vytautas

În timp ce unirea cu Polonia aducea noi oportunități, poziția lui Jogaila era încă precară. Vărul său Vytautas – care luptase inițial alături de Ordinul Teutonic împotriva lui Jogaila – a continuat să reprezinte o amenințare. Noua alianță a lui Jogaila cu Polonia i-a oferit sprijinul necesar pentru a-și stabiliza domnia și a gestiona relația cu Vytautas. Cu toate acestea, tensiunile dintre veri au persistat, iar nevoia de a echilibra puterea lor va modela relațiile lituano-polone pentru anii următori.

Unirea dinastică cu Polonia și creștinarea Lituaniei au marcat o transformare profundă pentru Marele Ducat. A îndepărtat Lituania de tradițiile sale păgâne și de dependența îndelungată de legăturile ortodoxe și a aliniat-o cu creștinătatea occidentală, asigurând supraviețuirea pe termen lung a statului. Ordinul teuton, care amenințase Lituania timp de două secole, și-a pierdut motivul principal de război, în timp ce unirea cu Polonia a deschis noi căi de cooperare și expansiune.

Deși Lituania se echilibrase anterior între Est și Vest, reformele inițiate de Jogaila au început procesul de integrare a Marelui Ducat al Lituaniei în ordinea politică europeană. Această tranziție a pus bazele expansiunii ulterioare a lui Vytautas cel Mare și formarea eventuală a unuia dintre cele mai mari și mai puternice state din Europa de Est.

După Unirea de la Krewo din 1385, tensiunile dintre Jogaila și Vytautas au escaladat, ducând la Războiul Civil Lituanian (1389–1392) - o a doua rundă a luptei lor de putere în curs. Deși Jogaila devenise rege al Poloniei în 1386, încercările lui de a-și asigura controlul asupra Lituaniei prin numirea fratelui său Skirgaila ca regent au fost nepopulare în rândul nobililor lituanieni. Mulți erau supărați de influența poloneză în creștere asupra afacerilor lituaniene și l-au favorizat pe Vytautas, care a căutat să-și revendice pământurile ancestrale și să mențină autonomia Lituaniei în cadrul uniunii.

Când prima încercare a lui Vytautas de a pune mâna pe Vilnius a eșuat în 1389, el s-a îndreptat din nou către cavalerii teutoni – la fel cum făcuseră atât el, cât și Jogaila în războiul civil anterior (1381–1384). În 1390, Vytautas și cavalerii au asediat Vilnius, dar nu au reușit să o captureze. Campania a demonstrat o profundă nemulțumire în rândul elitelor Lituaniei față de conducerea lui Jogaila, deși nicio parte nu a obținut o victorie decisivă.

Până în 1392, fără ca niciuna dintre facțiuni să câștige avantajul, Jogaila a oferit un compromis. În Acordul de la Ostrów, Vytautas a fost numit Mare Duce al Lituaniei cu condiția să-l recunoască pe Jogaila drept Duce Suprem. Vytautas a acceptat, și-a abandonat alianța cu Cavalerii și s-a întors asupra fortăților lor, marcând sfârșitul războiului civil.

Deși din punct de vedere tehnic era un vasal al lui Jogaila, Vytautas a deținut o autonomie considerabilă și a devenit conducătorul de facto al Lituaniei. Conducerea sa a ajutat la stabilizarea Marelui Ducat și la restabilirea unității, la fel ca aranjamentul anterior de împărțire a puterii dintre tații lor, Algirdas și Kęstutis. Domnia lui Vytautas (1392–1430) a permis Lituaniei să se reorienteze asupra amenințărilor externe, în special asupra cavalerilor teutoni, care au fost înfuriați de trădarea lui Vytautas. Deși Vytautas a cedat temporar Samogitia Cavalerilor în Tratatul de la Salynas (1398) pentru a câștiga timp, tensiunile au persistat. Războiul civil a pus bazele reînnoirii cooperării dintre Jogaila și Vytautas.

Numirea lui Skirgaila de către Jogaila ca regent în Lituania a declanșat opoziția din partea lui Vytautas, culminând cu Războiul Civil Lituanian (1389–1392). Acordul de la Ostrów din 1392 a rezolvat conflictul, făcându-l pe Vytautas Marele Duce al Lituaniei sub autoritatea nominală a lui Jogaila. Vytautas a preluat controlul deplin al Marelui Ducat, centralizând puterea prin revendicarea provinciilor de la ducii ruteni și consolidându-și autoritatea asupra teritoriilor lituaniene. Nobilimea lituaniană catolizată a devenit, de asemenea, mai influentă în politica statului în timpul domniei sale.

Cu toate acestea, Vytautas a respins ideea subordonării Lituaniei față de Polonia, străduindu-se să mențină independența ducatului, bazându-se pe sprijinul polonez atunci când era necesar. Această autonomie a permis lui Vytautas să extindă granițele de est ale Lituaniei, cucerind Smolensk în 1395 și lansând o campanie împotriva Hoardei de Aur. Deși Vytautas a suferit o înfrângere zdrobitoare în bătălia râului Vorskla (1399), ducatul a rămas intact și și-a dat seama că o alianță permanentă cu Polonia era esențială pentru securitate.

Conflict reînnoit cu Ordinul teuton

În timp ce Vytautas s-a concentrat pe consolidarea domniei sale, cavalerii teutoni și-au intensificat campaniile pentru a obține controlul asupra Samogitiei. Unirea Lituaniei și Poloniei a subminat misiunea Ordinului de a converti pământurile păgâne și au refuzat să recunoască creștinizarea Lituaniei de către Jogaila. Cavalerii urmăreau să-și unească teritoriile prusace și livoniene subjugând Samogitia, o regiune pe care au asigurat-o pentru scurt timp prin Tratatul de la Salynas din 1398. Vytautas, totuși, a căutat să recâștige Samogitia, determinând un nou conflict cu Ordinul.

Tensiunile s-au aprins în 1409, când samogiții, sprijiniți de Vytautas, s-au revoltat împotriva cavalerilor. Polonia a sprijinit cauza Lituaniei, iar Ordinul Teutonic a răspuns invadând Polonia Mare și Kuyavia, declanșând războiul polono-lituano-teutonic (1409–1411). Ambele părți s-au pregătit pentru o confruntare decisivă, știind că conflictul va determina echilibrul regional de putere.

Bătălia de la Grunwald

La 15 iulie 1410, forțele combinate polono-lituaniene, conduse de Jogaila (Władysław II) și Vytautas, s-au confruntat cu Ordinul Teutonic în bătălia de la Grunwald (Žalgiris/Tannenberg). Bătălia, una dintre cele mai mari din istoria medievală europeană, s-a încheiat cu o victorie decisivă pentru Polonia și Lituania. Majoritatea conducerii teutonice, inclusiv Marele Maestru Ulrich von Jungingen, au fost ucise sau capturate. Cu toate acestea, în ciuda succesului lor pe câmpul de luptă, aliații nu au reușit să cucerească capitala teutonă Marienburg (Castelul Malbork) în asediul următor.

Pacea lui Thorn (1411) a pus capăt oficial războiului, cu Samogitia revenită sub controlul lituanian, deși numai până la moartea lui Jogaila și Vytautas. Ordinul teuton, deși nu a fost complet demontat, nu și-a recuperat niciodată puterea anterioară. Slăbit financiar și politic, Ordinul a intrat într-o perioadă de declin, punând capăt dominației sale de secole asupra regiunii baltice. Victoria de la Grunwald a schimbat echilibrul de putere în Europa Centrală și de Est, marcând ascensiunea uniunii polono-lituaniene ca forță dominantă.

Cooperarea lui Vytautas și Jogaila, simbolizată de triumful de la Grunwald, a asigurat independența și integritatea teritorială a Lituaniei, asigurându-se că cavalerii teutoni nu vor mai amenința supraviețuirea ducatului. Vytautas și-a continuat campaniile de extindere a influenței estice a Lituaniei, dar Grunwald a consolidat dominația uniunii în regiune și a asigurat viitorul Lituaniei ca putere politică și militară semnificativă.

În urma bătăliei decisive de la Grunwald din 1410 și a Păcii de la Thorn din 1411, alianța polono-lituaniană a apărut ca forță dominantă în Europa Centrală și de Est. Cu toate acestea, relația complexă dintre Vytautas și Jogaila a continuat să modeleze natura evolutivă a uniunii polono-lituaniene.

În 1413, Uniunea de la Horodło a redefinit relația dintre Lituania și Polonia. În timp ce Lituania și-a păstrat autonomia, uniunea a stabilit principiul că ambele țări vor alege viitorii conducători numai cu acordul reciproc. Privilegiile nobililor catolici lituanieni au fost aliniate cu cele ale nobilimii poloneze (szlachta), întărind legăturile dintre cele două state. În plus, 47 de clanuri lituaniene au fost legate simbolic de 47 de familii nobiliare poloneze pentru a promova o viitoare fraternitate și a facilita o unitate mai strânsă. Diviziile administrative lituaniene — în Vilnius și Trakai — au fost create, după modele de guvernare poloneze, integrând în continuare cele două state din punct de vedere politic.

Războiul Gollub cu cavalerii teutoni (1419–1422) s-a încheiat cu Tratatul de la Melno din 1422, care a asigurat Samogitia ca parte a Lituaniei, marcând sfârșitul conflictelor lituano-teutonice. Deși Vytautas sa abținut să urmărească cucerirea în continuare a Prusiei de Est, supraviețuirea statului teuton i-a asigurat prezența timp de secole. Samogitia, ultima regiune păgână din Europa, a fost pe deplin creștinizată până în 1413, completând lunga călătorie a Lituaniei către creștinătatea occidentală.

În ultimii săi ani, Vytautas și-a extins influența Lituaniei în cea mai mare măsură. După moartea lui Vasily I al Moscovei în 1425, Vytautas și fiica sa Sofia a Lituaniei – văduva lui Vasily – au controlat temporar Moscova și au colectat tributuri de la prinții locali din Pskov și Novgorod. La Congresul de la Lutsk din 1429, Vytautas a fost aproape de a-și îndeplini ambiția de lungă durată de a fi încoronat rege al Lituaniei, cu sprijinul Sfântului Împărat Roman Sigismund. Cu toate acestea, intrigile politice și moartea sa subită în 1430 au zădărnicit planul.

Domnia lui Vytautas a lăsat o moștenire de durată. Sub conducerea sa, Lituania a atins apogeul expansiunii sale teritoriale, asigurându-și influența de la Marea Neagră la Marea Baltică. Eforturile sale de a echilibra autonomia Lituaniei cu cooperarea poloneză au asigurat stabilitatea uniunii și au modelat structura politică a regiunii pentru generații. Deși visul său de regalitate nu a fost niciodată realizat, realizările și legenda lui Vytautas au continuat să inspire generațiile viitoare, solidificându-i statutul de unul dintre cei mai mari conducători ai Lituaniei.

După moartea lui Vytautas în 1430, Lituania a intrat într-un alt război civil, în timp ce facțiunile rivale concurau pentru putere. În ciuda momentelor de tensiune, dinastia Jagiellonian, fondată de Jogaila, s-a asigurat că Lituania și Polonia rămân conectate sub conducere comună din 1386 până în 1572. Deși nobilii lituanieni au rupt uneori uniunea prin alegerea independentă a marilor duci - cum ar fi în 1440, când Casimir, Al doilea fiu al lui Jogaila, a fost numit Mare Duce – situația a fost rezolvată în mod repetat când acești lideri au fost aleși mai târziu regi ai Poloniei. Acest model de cooperare dinastică a beneficiat ambelor tărâmuri, asigurând continuitate politică și protecție împotriva amenințărilor externe.

Amenințări în creștere și conflicte regionale

Amenințarea teutonă s-a diminuat după pacea lui Thorn din 1466, care a văzut recuperate o mare parte din teritoriile Piast pierdute ale Poloniei. Cu toate acestea, au apărut noi pericole, în special de la tătarii din Crimeea, care au început să atace pământurile lituaniene în căutarea sclavilor și a bogăției. În 1482, tătarii au ars Kievul și, până în 1505, au avansat până la Vilnius, forțând Lituania să renunțe la multe dintre teritoriile sale din sudul Mării Negre până la sfârșitul secolului al XV-lea.

Între timp, ascensiunea Marelui Ducat al Moscovei a reprezentat o provocare și mai serioasă. Începând cu 1492, Ivan al III-lea al Rusiei a lansat primul dintr-o serie de războaie moscovit-lituaniene, Moscova urmărind să recupereze fostele teritorii ortodoxe. Drept urmare, Lituania a pierdut o treime din teritoriul său în fața Rusiei până în 1503, iar pierderea Smolenskului în 1514 a dat o nouă lovitură, în ciuda unei victorii ulterioare a Lituaniei în bătălia de la Orsha. Aceste conflicte au făcut din ce în ce mai necesară implicarea Poloniei în apărarea Lituaniei, solidificând importanța alianței lor.

Războiul și luptele din Livonian în nord

În nord, Lituania și Polonia au concurat pentru controlul Livoniei, o regiune critică atât din motive economice, cât și strategice. Tratatul de la Pozvol (1557) a stabilit o alianță între statul polono-lituanian și Confederația Livoniană, determinându-l pe Ivan cel Groaznic să lanseze atacuri asupra Livoniei și Lituaniei. Căderea Poloțkului în 1563 a marcat un regres serios pentru Lituania, deși a obținut o victorie temporară în bătălia de la Ula din 1564. În ciuda succeselor militare, Livonia a fost împărțită între Rusia, Suedia și partea polono-lituaniană, ca lupta pentru dominația în Marea Baltică s-a intensificat.

Presiunea din ce în ce mai mare din partea Moscovei și a tătarilor, împreună cu provocările războiului din Livonian, au subliniat nevoia Lituaniei de o cooperare mai strânsă cu Polonia. Conducătorii jagielloni au echilibrat politica dinastică internă, menținând în același timp autonomia Lituaniei și păstrând uniunea personală cu Polonia, asigurând supraviețuirea ambelor tărâmuri în mijlocul amenințărilor externe constante.

Pe măsură ce Lituania s-a extins spre est în timpul secolului al XIV-lea, ea a absorbit mari porțiuni din fosta Rusă Kievană , inclusiv Kiev, Smolensk și Cernigov, stabilind controlul asupra unei vaste populații rutene. Cu toate acestea, odată cu ascensiunea Marelui Ducat al Moscovei , care a început să unifice principatele ruse după declinul Hoardei de Aur , frontul de est al Lituaniei a devenit un câmp de luptă. Moscova a căutat să recupereze aceste foste teritorii ortodoxe și să se extindă spre vest, reprezentând o amenințare tot mai mare la adresa integrității teritoriale a Lituaniei.

Ambiția moscoviților de a consolida țările conduse cândva de Rusia Kieveană a devenit evidentă în timpul domniei lui Ivan al III-lea („Ivan cel Mare”). Până la sfârșitul secolului al XV-lea, influența Moscovei era în creștere, alimentată de prăbușirea jugului mongol. Ivan al III-lea s-a intitulat suveranul întregii Rusii și a pretins un drept asupra teritoriilor aflate acum sub controlul lituanian. Această expansiune ideologică a declanșat o serie de războaie care au început în 1487, la scurt timp după ce granița Lituaniei a ajuns la 100 de mile de Moscova. În următoarele câteva decenii, Lituania va suferi pierderi teritoriale, culminând cu pierderea Smolenskului și a altor regiuni cheie.

Primul război major (1487–1494) a văzut Moscova cucerind teritoriile de-a lungul graniței, valorificând nemulțumirea nobililor ortodocși sub dominația lituaniană. Lituania a cedat Vyazma și alte țări printr-un tratat de pace în 1494, marcând prima pierdere teritorială semnificativă.

Al doilea război (1500–1503) a dat o altă lovitură devastatoare. Moscova, acuzând Lituania că îi persecută pe supușii ortodocși, a lansat o invazie. Forțele lituaniene au suferit o înfrângere decisivă în bătălia de la Vedrosha din 1500, ducând la pierderea Cernihivului, Novgorod-Seversk și Starodub, reducând granița de est a Lituaniei cu o treime.

Un al treilea conflict din 1507–1508 a fost încurcat cu Rebeliunea lui Glinsky, o revoltă nobiliară lituaniană. Deși rebeliunea a eșuat în cele din urmă, a slăbit și mai mult Lituania, care a fost forțată să accepte status quo-ul din 1503 printr-un armistițiu neconcludent.

Al patrulea război (1512–1522) a văzut forțele Moscovei cucerind Smolensk în 1514, în ciuda victoriei Lituaniei în bătălia de la Orsha în același an. Smolensk ar rămâne sub controlul moscovit, în ciuda mai multor încercări de a-l recuceri. Pacea din 1522 a cimentat pierderile teritoriale ale Lituaniei și a recunoscut dominația Moscovei asupra fostelor țări lituaniene.

După moartea lui Vassili al III-lea al Moscovei, instabilitatea politică din Moscova a oferit Lituaniei ocazia de a recupera terenul pierdut în cel de-al cincilea război (1534–1537). Lituania s-a aliat cu forțele poloneze și cu tătarii din Crimeea pentru a lansa o contraofensivă, prinzând cu succes Gomel și Starodub. Cu toate acestea, armistițiul din 1537 a acordat Moscovei controlul asupra cetăților cheie ale graniței, împiedicând Lituania să-și inverseze complet eșecurile teritoriale.

Războaiele moscovit-lituaniene au expus vulnerabilitățile militare ale Lituaniei și au împins-o din ce în ce mai mult către o cooperare mai strânsă cu Polonia. Pe măsură ce Moscova a devenit mai puternică și s-a afirmat ca succesor al Rusiei Kievene, dependența Lituaniei de ajutorul polonez s-a adâncit, punând bazele eventualei Commonwealth Polono-Lituaniene în 1569. În plus, războaiele au deplasat centrul de putere al Lituaniei spre vest, mutându-se atenția de la ținuturile rutenilor de est pentru a proteja teritoriile centrale ale Lituaniei împotriva amenințărilor duble ale Moscovei și tătarilor din Crimeea.

În acest context, unirea dinastiei Jageloniene cu Polonia a devenit nu doar o necesitate strategică, ci o chestiune de supraviețuire. Pe măsură ce Lituania lupta pentru a-și apăra autonomia și pentru a limita expansiunea Moscovei către vest, alinierea tot mai mare cu Polonia a modelat traiectoria ambelor state pentru secolele următoare.

În ciuda provocărilor aduse de războiul constant cu Moscova , tătarii din Crimeea și Ordinul Teutonic , secolul al XVI-lea a marcat o perioadă de renaștere culturală și intelectuală în Lituania, denumită adesea Renașterea lituaniană. Această înflorire a artelor, educației și literaturii a fost profund influențată de mișcarea Renașterii care a cuprins Europa și de răspândirea ideilor Reformei .

În timp ce luteranismul a câștigat influență în centrele urbane ale Confederației Livoniei în anii 1520, Lituania însăși a rămas în mare parte catolică, menținând identitatea religioasă întărită prin Unirea lui Krewo și domnia lui Vytautas. Catolicismul a continuat să modeleze politica și societatea lituaniană, în contrast cu tendințele protestante care s-au răspândit în nordul Europei.

Renașterea a stimulat viața intelectuală în Marele Ducat al Lituaniei. Mulți savanți lituanieni, educați în străinătate, s-au întors în patria lor pentru a contribui la această mișcare culturală. Savanți precum Abraomas Kulvietis, Stanislovas Rapalionis, Martynas Mažvydas și Mikalojus Daukša au condus eforturile de a standardiza limba lituaniană și de a produce primele texte lituaniene tipărite. Aceste eforturi au pus bazele dezvoltării lituaniei scrise.

În această perioadă, rutena (slavona de cancelarie) a rămas limba administrativă principală în primele etape ale Renașterii, folosită de figuri influente precum Francysk Skaryna, umanist și bibliofil. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XVI-lea, poloneza a început să domine comunicarea literară și oficială, reflectând integrarea culturală tot mai mare dintre Polonia și Lituania în urma stăpânirii jagiellone.

Arhitectura renascentista italiana a inceput sa modeleze orasele lituaniene, imbogatind spatiile urbane cu noi stiluri si influente artistice. Literatura în latină a prosperat, de asemenea, reflectând idealurile umaniste ale Renașterii și promovând legăturile dintre savanții lituanieni și Europa de Vest.

Până la mijlocul secolului al XVI-lea, regiunea baltică se afla în centrul unei lupte între puterile în ascensiune, conduse de ambiții economice și de alianțe în schimbare. Declinul monopolului Ligii Hanseatice asupra comerțului baltic a lăsat vulnerabile orașe din Livonia precum Riga, Narva și Tallinn, deoarece nu le-au apărarea adecvată și puterea navală pentru a contracara amenințările externe. În același timp, Danemarca , Suedia și Rusia au urmărit expansiunea în Livonia, fiecare căutând un control mai mare asupra rutelor comerciale și a porturilor valoroase din punct de vedere strategic. Pentru Rusia, Livonia a reprezentat o oportunitate de a ieși din izolarea de Marea Baltică, ceea ce i-a împiedicat capacitatea de a importa armament avansat și de a se angaja în comerțul occidental.

Țaratul Rusiei, sub Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), a căutat să exploateze peisajul politic fragmentat al Confederației Livoniei. Odată cu anexarea Kazanului și Astrahanului, Rusia devenise mai puternică și dorea acum un coridor care să lege Marea Baltică de Marea Caspică. Cu toate acestea, când livonienii nu au reușit să îndeplinească cererile Rusiei de tribut, Ivan a lansat o campanie militară în 1558, marcând începutul războiului din Livonian. Pe măsură ce forțele ruse au capturat rapid cetăți-cheie precum Tartu și Narva, alarma s-a răspândit printre vecinii Livoniei, atrăgând în Polonia - Lituania, Suedia și Danemarca. Aceste puteri au văzut atât o amenințare, cât și o oportunitate în prăbușirea Livoniei și au început să manevreze pentru a-și asigura propriile interese în regiune.

Lituania a răspuns prin alinierea cu Polonia pentru a forma un pact de apărare reciprocă, care a atras treptat ambele state mai adânc în conflict. Deși Polonia-Lituania a obținut unele câștiguri militare, lipsa de coeziune între cele două părți ale Commonwealth-ului a complicat eforturile de război. Implicarea Lituaniei în Războiul Livonian a tensionat și resursele interne, expunând limitele noului cadru politic. Tranziția de la o uniune personală (în care fiecare stat a păstrat politici separate) la o Commonwealth complet integrată a fost încă fragilă, iar dezacordurile dintre nobilimea lituaniană și poloneză au slăbit eforturile de a rezista expansiunii ruse în mod eficient.

Când Stephen Báthory a urcat pe tron ​​în 1576, el a căutat să revitalizeze eforturile militare ale Commonwealth-ului. În calitate de rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, Báthory a lansat o serie de campanii îndrăznețe, inclusiv o victorie comună suedeză-lituaniană la Wenden, inversând progresele Rusiei. Asediul Pskovului (1581) și recucerirea Poloțkului au fost victorii critice care au consolidat stăpânirea Commonwealth-ului asupra Livoniei. Armistițiul lui Jam Zapolski (1582) a marcat sfârșitul ambițiilor Rusiei în regiune, transferând fostele exploatații rusești în Polonia-Lituania. Acest armistițiu a fost o victorie strategică majoră, securizarea rutelor comerciale și stabilizarea frontierei de nord a Commonwealth-ului.

Harta care arată campaniile din Livonia și Rusia de Vest ale lui Stefan Batory în timpul războiului din Livonia. Linia întunecată este limita aproximativă până la 1600. © Grandiose

Cu toate acestea, războiul din Livonian a evidențiat și vulnerabilitățile din cadrul sistemului politic al Commonwealth-ului. Succesul Lituaniei în conflict a depins în mare măsură de cooperarea cu magnații și nobilii polonezi, cimentând și mai mult influența nobilimii asupra guvernării. Această încredere în szlachta (nobilimea) a limitat puterea monarhului și a creat un precedent pentru viitoarele conflicte interne. Deși domnia lui Báthory a reprezentat o scurtă renaștere a forței militare, structura politică descentralizată a Commonwealth-ului avea să devină o problemă în conflictele ulterioare cu Suedia și Rusia, ducând la declinul treptat al influenței lituaniene în cadrul uniunii.

Până la mijlocul secolului al XVI-lea, dinamica politică și militară dintre Polonia și Lituania a atins un punct critic. De la Unirea de la Krewo (1385), cele două state au fost legate printr-o uniune personală prin monarhi împărtășiți, dar Lituania a rămas o entitate politică distinctă. Cu toate acestea, presiunea tot mai mare din partea expansiunii Moscoviei și dependența Lituaniei de ajutorul militar polonez a început să schimbe echilibrul de putere. Uniunea de la Lublin (1569) a oficializat această relație în evoluție, transformând Polonia și Lituania într-un singur stat federal, cunoscut sub numele de Commonwealth polono-lituanian.

De-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, Polonia a căutat să integreze Lituania pe deplin în sistemul său politic, dar nobilii lituanieni au rezistat, prețuindu-și independența și controlul patrimonial asupra pământurilor rutenilor. În ciuda acestui fapt, liderii lituanieni au devenit mai dependenți de sprijinul financiar și militar polonez în timpul conflictelor cu Moscova, în special după înfrângerile din războaiele moscovit-lituaniene.

Presiunea de a crea o uniune mai permanentă a crescut în timpul domniei lui Sigismund II Augustus, ultimul rege jagelonian, care nu avea niciun moștenitor. Odată cu moartea sa se pregătea, nobilii polonezi se temeau că uniunea personală dintre Polonia și Lituania se va prăbuși, lăsând ambele țări vulnerabile la amenințările externe. În același timp, dependența Lituaniei de Polonia devenise esențială, mai ales după ce tătarii și Moscova au amenințat teritoriul lituanian.

În 1569, Sigismund ia convocat atât pe liderii polonezi, cât și pe cei lituanieni pentru a negocia condițiile unei uniuni permanente la Lublin. Cu toate acestea, nobilii lituanieni erau nemulțumiți de terenurile și drepturile de proprietate propuse care ar permite nobililor polonezi să dobândească pământ în Lituania. Când au plecat în semn de protest, Sigismund a anexat teritorii cheie rutene, inclusiv Volinia și Kievul, în Polonia. Această mișcare a asigurat sprijinul nobililor ruteni, care au salutat privilegiile mai mari oferite de legea poloneză.

În fața acestei pierderi teritoriale și a presiunii din ce în ce mai mari, elita lituaniană a fost de acord să semneze Uniunea de la Lublin la 1 iulie 1569, deși au rămas feroce de integrarea deplină. În schimb, ei și-au asigurat garanții că Lituania își va păstra o oarecare autonomie prin instituții separate, cum ar fi propria armată și birouri de stat.

Polonia și Lituania după Unirea de la Lublin (1569). © Halibutt

Uniunea de la Lublin a înființat oficial Commonwealth-ul polono-lituanian, o organizație comună condusă de un monarh ales. Cele două state ar împărtăși o politică externă, o monedă comună și Sejm (parlamentul), dar păstrează sisteme militare și administrative distincte. Marele Ducat al Lituaniei și-a păstrat titlul și instituțiile, deși acum este subordonat Coroanei Poloniei.

Moartea lui Sigismund al II-lea Augustus în 1572 a pus la încercare uniunea, deoarece cele două țări au organizat pentru prima dată alegeri regale comune. Nobilii lituanieni au rămas precauți cu privire la influența poloneză, chiar amenințând că vor alege un monarh separat dacă sunt presiuniți. În ciuda acestor tensiuni, Commonwealth-ul a apărut ca o putere majoră în Europa de Est, capabilă să se confrunte cu Moscova și Imperiul Otoman.

Uniunea de la Lublin a marcat un moment crucial în istoria Lituaniei. A păstrat suveranitatea Marelui Ducat, dar a confirmat și creșterea integrării culturale și politice a Lituaniei cu Polonia. Această schimbare a pregătit terenul pentru evoluțiile viitoare în Commonwealth, inclusiv campanii militare comune, reforme politice și schimburi culturale. Cu toate acestea, aranjamentul a semănat și semințele viitoarelor conflicte interne, deoarece elita Lituaniei s-a străduit să echilibreze autonomia cu cooperarea în cadrul Commonwealth-ului.

După moartea lui Sigismund al II-lea Augustus în 1572, Commonwealth-ul polono-lituanian, care fusese recent unificat sub Uniunea de la Lublin (1569), a intrat într-o perioadă critică de tranziție. Uniunea a integrat Lituania într-un sistem politic comun cu Polonia , deși Lituania și-a păstrat o oarecare autonomie. Cu toate acestea, odată cu dispariția dinastiei Jageloniene, incertitudinea politică a crescut. Lituania, împreună cu Polonia, se confrunta acum cu complexitățile democrației nobile, care căuta să limiteze puterea monarhului. În timpul primului interregnum, nobilii Commonwealth-ului și-au întărit influența prin înființarea unor confederații locale (kapturs) pentru a menține ordinea publică și a pune bazele unei noi monarhii elective. Aceste evoluții au fost cruciale în remodelarea guvernării lituaniene, pe măsură ce puterea s-a mutat mai decisiv către nobilime.

Alegerea lui Stephen Báthory din 1576, în mijlocul acestui mediu politic descentralizat, a marcat o fază semnificativă în istoria Lituaniei. Deși magnații l-au susținut inițial pe Maximilian al II-lea pentru tron, opoziția reformiștilor precum Jan Zamoyski a dus la alegerea lui Báthory. Domnia lui Báthory a introdus puterea militară în Commonwealth, în special în conflicte precum Războiul Livonian împotriva Moscoviei . Acest război a avut implicații profunde pentru Lituania, deoarece controlul asupra Livoniei era esențial pentru asigurarea accesului la rutele comerciale din Marea Baltică. Victoria sa și armistițiul ulterior al lui Jam Zapolski (1582) au solidificat granița de nord a Commonwealth-ului, asigurând influența Lituaniei asupra acestor teritorii strategice, deși a creat și noi tensiuni cu Rusia și Suedia.

În Lituania, domnia lui Báthory a reflectat, de asemenea, dependența tot mai mare a monarhiei de nobili puternici, o dinamică care s-a reflectat în Commonwealth. Colaborarea sa strânsă cu Jan Zamoyski, care a jucat un rol cheie atât în ​​guvernare, cât și în campaniile militare, a ilustrat modul în care monarhia depindea de magnații influenți pentru a menține stabilitatea. Cu toate acestea, tensiunile lui Báthory cu alte facțiuni nobile, exemplificate de afacerea Zborowski, au scos la iveală provocările echilibrării autorității regale cu interesele aristocrației. Aceste conflicte interne nu s-au limitat doar la Polonia, ci au afectat și politica lituaniană, deoarece clasa nobiliară din ambele regiuni a căutat să-și maximizeze puterea în noul cadru politic.

Deși Báthory a inițiat reforme, cum ar fi înființarea tribunalelor lituaniene pentru a transfera puterea judecătorească de la monarhie la nobilime, aceste măsuri nu au făcut decât să adâncească descentralizarea autorității. Eșecul său de a aplica reglementările comerciale prin Gdańsk (Danzig) a slăbit și mai mult economia Commonwealth-ului, impactând interesele economice ale Lituaniei. În ciuda acestor eșecuri, reformele militare ale lui Báthory, inclusiv crearea piechota wybraniecka (infanterie țărănească), au marcat un pas important către modernizarea armatei Commonwealth-ului.

Moartea lui Báthory în 1586 a lăsat o moștenire mixtă pentru Lituania. În timp ce succesele sale militare au asigurat temporar teritorii strategice, dependența de bunăvoința nobilă și diviziunile interne au evidențiat slăbiciunile structurale ale monarhiei elective. Pentru Lituania, domnia lui Báthory a subliniat atât potențialul, cât și limitările Uniunii de la Lublin: deși a oferit oportunități de expansiune militară și teritorială, a dezvăluit și vulnerabilitățile unui stat guvernat de democrația nobilă. Aceste tensiuni nerezolvate vor continua să modeleze peisajul politic al Lituaniei în anii care au urmat, pe măsură ce Commonwealth-ul s-a luptat din ce în ce mai mult să-și mențină coeziunea și influența în mijlocul conflictelor interne și presiunilor externe.

După moartea lui Stephen Báthory în 1586, Commonwealth-ul polono-lituanian a intrat într-o eră a disputelor fracționale și a ambițiilor externe care au modelat atât istoria Poloniei , cât și a Lituaniei. Alegerea lui Sigismund al III-lea Vasa, în ciuda conflictului intern și a unui scurt război civil, a marcat începutul unei domnii definite de războaie pe mai multe fronturi – în Marea Baltică, Rusia și granița otomană – și lupte interne pentru putere cu nobilimea, a cărei crescândă. autonomia s-ar dovedi a fi atât un punct forte, cât și o datorie.

Frontul Baltic: Războaiele polono-suedeze (1600–1629)

Ascensiunea lui Sigismund a ridicat speranțe în rândul elitelor lituaniene și poloneze pentru o integrare mai strânsă cu Suedia . Cu toate acestea, perspectiva unității s-a dezlegat rapid. Tensiunile asupra controlului Estoniei și catolicismul ferm al lui Sigismund i-au înstrăinat pe liderii protestanți suedezi, ducând la detronarea acestuia în Suedia în 1599. Detronarea lui Sigismund de pe tronul suedez în 1599 a transformat ambițiile sale personale într-un conflict de stat, declanșând războaiele polono-suedeze asupra controlului Livoniei. și rutele comerciale baltice.

Bătălia de la Kircholm (1605) a fost o victorie rară, dar spectaculoasă pentru Commonwealth, hatmanul lituanian Jan Karol Chodkiewicz conducând o forță mai mică pentru a învinge o armată suedeză mult mai mare. Cu toate acestea, acest triumf nu a putut compensa dezavantajele strategice cauzate de fragmentarea politică internă. Ofensivele persistente ale Suediei – care au culminat cu invazia Prusiei Ducale din 1626 – au forțat Commonwealth-ul să cedeze teritorii baltice semnificative. Armistițiul de la Altmark (1629) a acordat Suediei controlul asupra Livoniei, o pierdere majoră pentru Lituania care și-a redus influența în regiune și i-a diminuat puterea economică prin rutele comerciale perturbate.

Conflicte timpurii: Rebeliunea Zebrzydowski (1606–1607)

Tensiunile între Sigismund al III-lea și nobilime (szlachta) au apărut la începutul domniei sale. Ambițiile regelui de a centraliza puterea și de a întări ortodoxia catolică i-au înstrăinat pe magnații puternici și pe nobilii protestanți deopotrivă. Aceste tensiuni s-au transformat în Rebeliunea Zebrzydowski (1606), condusă de Mikołaj Zebrzydowski și Janusz Radziwiłł, un puternic magnat lituanian.

Rebeliunea a scos la iveală structura politică fragilă a Commonwealth-ului, unde monarhia depindea în mare măsură de cooperarea nobililor. Deși forțele lui Sigismund au obținut victoria în bătălia de la Guzów (1607), rebeliunea a întărit controlul nobilimii asupra afacerilor statului. Sejmik-urile (adunările locale) au apărut și mai puternice, diminuând eficiența Sejm-ului central și lăsând Commonwealth-ul mai descentralizat ca niciodată. Pentru Lituania, această fragmentare i-a slăbit capacitatea de a coordona eforturile militare în timpul războaielor viitoare, deoarece nobilii își urmăreau interesele locale în detrimentul unei strategii mai largi de stat.

Oportunismul în Orient: războiul polono-rus (1609–1618)

Pe măsură ce Commonwealth-ul se lupta cu Suedia în Marea Baltică, o criză de succesiune în Rusia – vremea problemelor – a oferit o oportunitate tentantă de expansiune teritorială. Forțele lituaniene și poloneze, sub comanda hatmanului Żółkiewski, au lansat o campanie pentru capturarea Smolenskului și instalarea pe fiul lui Sigismund, Ladislaus, ca țar al Rusiei. Bătălia de la Klushino (1610) a demonstrat puterea husarilor înaripați ai Commonwealth-ului, ducând la ocuparea Moscovei.

Cu toate acestea, pe măsură ce rezistența la stăpânirea Commonwealth-ului creștea, succesul inițial s-a rătăcit. Până în 1612, revoltele populare din Rusia au forțat retragerea forțelor Commonwealth. Armistițiul de la Deulino (1618) a asigurat granița de est a Lituaniei prin anexarea Smolenskului, marcând cea mai mare expansiune teritorială a Commonwealth-ului. Cu toate acestea, războiul a lăsat statul supraextins și vulnerabil, mai ales că resursele trebuiau împărțite între campaniile din est și Marea Baltică.

Commonwealth-ul în timpul războiului de treizeci de ani (1618–1648)

Deși Lituania nu a participat direct laRăzboiul de 30 de ani , conflictul a influențat-o politic și economic. Commonwealth-ul a rămas oficial neutru, dar soldații lituanieni, în special mercenarii Lisowczycy, au jucat un rol cheie în sprijinirea habsburgilor, ajutând la înfrângerea forțelor transilvănene și la înăbușirea revoltei boemiei în bătălia de la Muntele Alb (1620). Această intervenție a asigurat granița de vest a Commonwealth-ului, împiedicând răspândirea potențialelor revolte protestante spre Lituania. Cu toate acestea, perturbările rutelor comerciale baltice au tensionat economia Lituaniei, iar refugiații religioși care fugeau de persecuția din Silezia au adăugat tensiuni sociale în orașele lituaniene. Evitând bătăliile directe, Lituania a fost afectată indirect de schimbările geopolitice mai largi ale conflictului, în special în gestionarea amenințărilor din partea Suediei, Rusiei și Imperiului Otoman în aceeași perioadă.

Amenințările sudice: războiul polonez-otoman (1620–1621)

În mod tradițional, Moldova – situată între Polonia-Lituania și Imperiul Otoman – fusese un vasal al Coroanei Poloneze. Cu toate acestea, pe măsură ce Imperiul Otoman și-a extins influența, poziția Moldovei a devenit precară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, atât Commonwealth-ul Polono-Lituanian, cât și Imperiul Otoman au văzut Moldova ca o zonă tampon, concurând pentru controlul asupra regiunii. Războiul care a izbucnit în 1620 a reflectat tensiuni regionale mai largi, complicate de rebeliuni interne, raiduri cazaci și intervenții diplomatice ale Poloniei în primele etape ale Războiului de 30 de ani.

Războiul polono-otoman din 1620–1621 a început cu victoria otomană în bătălia de la Cecora (1620), unde a fost ucis hatmanul Stanisław Żółkiewski, expunând granița de sud a Commonwealth-ului la noi incursiuni otomane. Ca răspuns, ambele părți s-au pregătit în timpul iernii, otomanii adunând o armată mare și Commonwealth regrupându-se cu un sprijin semnificativ cazaci. Cele două forțe s-au ciocnit la cetatea Khotyn (1621), unde armata Commonwealth-ului de 45.000 de oameni și cazacii au rezistat atacurilor repetate ale unei forțe otomane de două ori mai mari decât ei. După o lună de lupte istovitoare, otomanii epuizați au cerut pace. Tratatul de la Khotyn a pus capăt conflictului, acordând otomanilor controlul asupra Moldovei ca stat vasal, în timp ce Commonwealth a oprit cu succes avansul otoman în Ucraina și Polonia. Cu toate acestea, raiduri continue ale cazacilor de-a lungul graniței otomane au asigurat tensiuni continue, în ciuda păcii nominale.

Urmare

Până la sfârșitul domniei lui Sigismund al III-lea Vasa, Commonwealth-ul, inclusiv Lituania, se lupta sub greutatea depășirii teritoriale și a diviziunilor politice interne. Rebeliunea Zebrzydowski asigurase că monarhia va rămâne dependentă de cooperarea nobilimii, limitându-i capacitatea de a răspunde eficient amenințărilor externe. Războaiele cu Suedia și Rusia au extins granițele Lituaniei, dar au lăsat-o slăbită din punct de vedere economic și vulnerabilă la agresiuni viitoare.

Commonwealth-ul polono-lituanian la întinderea maximă. © Samotny Wędrowiec

Deși Tratatul de la Altmark și Trece de la Deulino au marcat întinderea teritorială de vârf a Commonwealth-ului, sistemul politic fragmentat a împiedicat-o să valorifice pe deplin aceste câștiguri. Pentru Lituania, secolul al XVII-lea a început cu expansiunea teritorială, dar s-a încheiat cu o influență diminuată în Marea Baltică și o instabilitate în creștere. Aceste războaie au demonstrat natura interconectată a conflictelor din Commonwealth: fiecare nou război a agravat presiunea asupra resurselor militare și a unității politice, lăsând Lituania într-o poziție precară, pe măsură ce statul a intrat în următoarele decenii de criză și declin.

După moartea lui Sigismund al III-lea Vasa în 1632, Władysław al IV-lea Vasa a urcat pe tron, moștenind provocările menținerii stabilității în extinsa Commonwealth polono -lituaniană. Domnia sa a început cu Războiul de la Smolensk (1632–1634) împotriva Rusiei, un conflict inițiat de țarul Mihai I pentru a exploata vidul temporar de putere din Commonwealth. Forțele ruse au invadat Lituania, asediând Smolensk. Władysław a condus personal armata Commonwealth-ului, a rupt asediul și a înconjurat trupele ruse sub conducerea lui Mihail Shein, forțându-le să se predea în 1634. Tratatul de la Polyanovka a pus capăt războiului, Rusia acceptând concesii minore, plătind despăgubiri și revendicarea simbolului lui Władysław. la tronul Rusiei.

După ce a asigurat frontul de est, Władysław și-a îndreptat atenția spre sud, abordând amenințarea Imperiului Otoman . În 1633, forțele otomane au testat apărarea Commonwealth-ului, dar hatmanul Stanisław Koniecpolski a condus o campanie de succes care a reînnoit pacea între cele două puteri. Tratatul a reafirmat independența Commonwealth-ului, atenuând amenințarea raidurilor tătarilor și confirmând influența Commonwealth-ului asupra regiunii.

Între timp, Władysław s-a confruntat cu provocări în nord odată cu expirarea armistițiului de la Altmark între Commonwealth și Suedia . În timp ce regele spera în câștiguri militare pentru a recupera teritoriile pierdute și a-și afirma revendicarea dinastică asupra coroanei suedeze, Sejm a favorizat diplomația. Tratatul de la Stuhmsdorf (1635) a asigurat revenirea teritoriilor cheie în Prusia, dar a lăsat cea mai mare parte a Livoniei sub control suedez, slăbind ambițiile lui Władysław.

De-a lungul domniei sale, Władysław a încercat să reformeze structurile politice și militare ale Commonwealth-ului. Eforturile sale au inclus modernizarea armatei, înființarea unei marine și negocierea unei autorități regale sporite. Cu toate acestea, multe dintre propunerile sale, cum ar fi crearea unui ordin cavaleresc și creșterea tarifelor comerciale, s-au confruntat cu o opoziție fermă din partea szlachta (nobilimea). Această rezistență a evidențiat puterea înrădăcinată a nobilimii și limitările autorității regale în cadrul sistemului politic descentralizat al Commonwealth-ului.

Deși Władysław și-a navigat domnia fără revolte interne majore, tensiunile au fiert sub suprafață. Incapacitatea sa de a pune în aplicare reforme substanțiale și disfuncția crescândă a sistemului legislativ au lăsat Commonwealth-ul nepregătit pentru provocările viitoare. Moartea sa în 1648 a marcat sfârșitul unei relative stabilitate.

Pe măsură ce domnia lui Władysław al IV-lea Vasa se apropia de sfârșit, comunitatea polono -lituaniană părea să se bucure de o pace fragilă după ce a respins invaziile Rusiei și Imperiului Otoman . Cu toate acestea, sub această suprafață, tensiunile fierbeau pe vastele sale teritorii. Cazacii, neliniștiți și furioși de promisiunile încălcate, au devenit din ce în ce mai nemulțumiți de privilegiile lor militare diminuate și de controlul opresiv al magnaților polonezi. Anularea campaniilor planificate împotriva Imperiului Otoman nu a făcut decât să intensifice această frustrare, lăsând mii de războinici cazaci mobilizați inactivi și clocotiți de resentimente.

Între timp, aristocrația Commonwealth-ului și-a înăsprit stăpânirea asupra pământurilor ucrainene, folosind arendași evrei pentru a impune impozite grele și a exploata țărănimea. Politicile nobilimii poloneze au mărit decalajul dintre populația ortodoxă și conducătorii catolici. Vara arzătoare a anului 1648, combinată cu o infestare devastatoare cu lăcuste, a devastat recoltele și a intensificat penuria de alimente în Ucraina , amplificând instabilitatea regiunii. Această agravare a opresiune, cuplată cu indiferența magnaților față de cererile cazacilor, a pregătit scena pentru o explozie a rebeliunii.

În 1648, în timp ce Commonwealth-ul plângea moartea lui Władysław al IV-lea, Bohdan Khmelnytsky a apărut ca lider al unei noi revolte cazaci. Hmelnițki, nedreptățit de un nobil polonez, nu găsise dreptate prin canalele oficiale și, astfel, a apelat la frăția cazaci pentru a se răzbuna. Cazacii, amărâți și tânjind după autonomie, s-au adunat în spatele lui, iar Hmelnițki a încheiat o alianță fatidică cu tătarii din Crimeea, a căror cavalerie a oferit forțelor sale un avantaj puternic. Împreună, coaliția cazac-tătară a mers în luptă, învingând forțele Commonwealth-ului decisiv la Zhovti Vody și Korsun, capturând lideri militari cheie și răspândind frica în pământ.

Cu Coroana zguduită de aceste înfrângeri, Jeremi Wiśniowiecki, un magnat puternic cu vaste moșii în Ucraina, a lansat contraatacuri nemiloase, dar tactica lui de pământ ars nu a făcut decât să adâncească diviziile. Pe măsură ce forțele lui Hmelnițki s-au îndreptat spre vest, arzând moșii și răsturnând autoritățile locale, Commonwealth-ul s-a luptat să țină sub control rebeliunea. Interregnumul care a urmat morții lui Władysław al IV-lea a paralizat statul, lăsându-l fără conducător atunci când era nevoie de decizii rapide. În cele din urmă, Ioan Casimir Vasa a urcat pe tron, dar eforturile sale de a negocia pacea au fost subminate de neîncrederea ambelor părți.

Victoriile inițiale ale lui Hmelnițki i-au încurajat pe cazaci, transformând rebeliunea într-o mișcare mai largă de eliberare de sub dominația poloneză. Armatele sale au intrat mai adânc pe teritoriul polonez, amenințănd orașe precum Lviv și Zamość. Commonwealth-ul, deși bătut, a reușit să se regrupeze, iar în 1649, la Tratatul de la Zboriv, ​​Coroana a recunoscut fără tragere de inimă Hetmanatul cazac, acordând lui Hmelnițki autonomie asupra unor părți ale Ucrainei. Dar această pace neliniștită nu a durat. Ostilitățile s-au reluat, iar în 1651, Commonwealth-ul a obținut o victorie critică în bătălia de la Berestechko, oprind momentan înaintarea cazacilor.

În ciuda înfrângerii de la Berestechko, Hmelnițki a refuzat să-și predea ambițiile. Căutând noi aliați, s-a uitat la țaratul Rusiei, rezultând în 1654 Tratatul de la Pereyaslav. Acest pact a adus sprijin militar rusesc, dar cu prețul independenței Ucrainei, atragând Rusia direct în conflictul cu Polonia. Revolta cazacilor a evoluat astfel în războiul ruso-polonez (1654–1667), încordând și mai mult resursele Commonwealth-ului și subminându-i autoritatea.

Pe măsură ce revolta lui Hmelnytsky se prelungea, devastarea s-a extins în Ucraina, Polonia și Lituania. Orașele zăceau în ruine, populațiile au fost decimate de război, foamete și ciumă, iar alianța cazac-tătară s-a destrămat sub presiunile unui conflict prelungit. Rebeliunea a spulberat capacitatea Commonwealth-ului de a proiecta puterea în est și a invitat puteri străine – Rusia și Suedia – în teritoriile sale. Ceea ce a început ca o revoltă a cazacilor s-a transformat într-o luptă regională care mai târziu avea să cuprindă Commonwealth-ul în timpul Potopului (1655–1660), cufundându-l într-o perioadă de declin ireversibil.

Până când praful s-a așezat, Hmelnițki murise, iar Hetmanatul cazac a devenit vasal al țaratului Rusiei, schimbând echilibrul de putere în Europa de Est. Commonwealth-ul polono-lituanian, cândva o forță dominantă în regiune, s-a trezit slăbit, vulnerabil și implicat în războaie ulterioare. Revolta Hmelnițki nu numai că a marcat sfârșitul dominației Commonwealth-ului în Ucraina, dar a prefigurat și declinul îndelungat care avea să culmineze cu eventuala împărțire și dispariție de pe harta Europei.

Războiul ruso- polonez din 1654–1667 s-a desfășurat pe fundalul turbulent al Potopului și a urmat pe urmele conflictelor anterioare, cum ar fi Revolta Hmelnițki. Pe măsură ce Suedia și Rusia exploatează tulburările interne ale Commonwealth-ului, Lituania s-a confruntat simultan cu amenințările din partea avansurilor rusești în est și a incursiunilor suedeze din nord. Implicarea Rusiei a provenit inițial din Acordul Pereyaslav cu cazacii, dând Moscovei influență asupra pământurilor ucrainene și declanșând războiul cu Commonwealth.

Războiul polono-rus 1654–1667. © Hoodinski

În primele faze ale conflictului, forțele ruse au capturat Smolensk și mari porțiuni din Lituania, inclusiv Vilnius, în timp ce Commonwealth-ul se lupta sub asediu atât de armatele suedeze, cât și de cele ruse. Liderii lituanieni, precum Janusz Radziwiłł, au încercat să respingă forțele ruse, dar dezbinarea din cadrul Commonwealth-ului a lăsat Lituania vulnerabilă. Între timp, teritoriul ucrainean a devenit un câmp de luptă între coroana poloneză, facțiunile cazaci și Moscova, figuri precum Bohdan Khmelnytsky și Ivan Vyhovsky schimbându-și credința.

Războiul s-a intensificat în 1660, când Commonwealth-ul, după ce a pus capăt conflictului suedez prin Tratatul de la Oliva, sa concentrat pe revendicarea teritoriilor pierdute. Victorii cheie, cum ar fi bătălia de la Polonka și înfrângerea lui Vasily Sheremetev la Chudniv, au inversat temporar câștigurile rusești. Cu toate acestea, tulburările continue din Ucraina, inclusiv ascensiunea lui Petro Doroșenko și divizarea Ucrainei de-a lungul râului Nipru, au complicat eforturile Commonwealth-ului. Lituania a reușit să recupereze unele zone, dar tensiunea războiului constant i-a subminat stabilitatea pe termen lung.

Conflictul s-a încheiat cu armistițiul de la Andrusovo din 1667, care a marcat un punct de cotitură în Europa de Est. Rusia a păstrat Ucraina de pe malul stâng, inclusiv Kievul și Smolensk, cimentându-și ascensiunea ca putere regională. Commonwealth-ul a ieșit din conflict epuizat, cu Lituania slăbită și granițele sale diminuate. Eșecul de a consolida puterea în Ucraina și în est a pregătit scena pentru extinderea ulterioară a Rusiei și a erodat influența Commonwealth-ului, prefigurand declinul treptat al dominației polono-lituaniene în regiune.

Invazia suedeză a Commonwealth-ului polono -lituanian, cunoscută sub numele de Deluge (1655–1660), s-a desfășurat în contextul mai larg al celui de-al doilea război nordic. Până în acest moment, Commonwealth-ul fusese deja grav slăbit de războaiele succesive cu Rusia și de revolta Khmelnytsky în curs. Forțele ruse au ocupat cea mai mare parte a Marelui Ducat al Lituaniei, în timp ce forțele cazaci au controlat mari părți din Ucraina . Această fragmentare a lăsat Commonwealth-ul vulnerabil la atacuri oportuniste, în special din Suedia , care a căutat să exploateze instabilitatea internă a Commonwealth-ului.

Ocuparea Commonwealth-ului polono-lituanian (stat de uniune al Coroanei Regatului Poloniei și al Marelui Ducat al Lituaniei) în timpul Potopului și a Revoltei lui Chmielnicki. © Halibutt

Invazie și implicare lituaniană

Regele Suediei Carol X Gustav și-a lansat invazia în 1655 cu intenția de a domina regiunea baltică. Statul slăbit al Lituaniei a dus la loialități împărțite în rândul nobilimii, figuri precum Janusz Radziwiłł semnând controversata Uniune Kėdainiai, aliniind Lituania cu Suedia pentru a contrabalansa progresele rusești. Dezertarea liderilor lituanieni, precum Radziwiłł, a fragmentat și mai mult Commonwealth-ul și a aprins tensiunile în cadrul uniunii dintre Polonia și Lituania.

Colapsul militar și rezistența de gherilă

Forțele suedeze au capturat rapid teritorii importante ale Commonwealth-ului, inclusiv orașele Cracovia și Varșovia, întâmpinând o rezistență minimă din partea armatelor dezorganizate. Între timp, trupele lituaniene sub conducerea lui Paweł Jan Sapieha au rezistat atât forțelor suedeze, cât și rusești, menținându-și loialitatea față de John Casimir. Cu liderii cheie polono-lituanieni fie învinși, fie în exil, o mare parte a rezistenței a venit din revoltele locale - țărani, orășeni și nobilimi loiali - în special în zone precum Polonia Mare și zona rurală lituaniană. Aceste forțe neregulate, inspirate de tacticile de gherilă, au jucat un rol semnificativ în perturbarea controlului suedez.

Jasna Góra și punctul de cotitură

Apărarea Mănăstirii Jasna Góra a devenit un simbol al rezistenței poloneze, galvanizând eforturile împotriva invadatorilor. În 1656, Ioan Casimir s-a întors din exil și și-a adunat sprijinul pentru o revoltă națională. Lituania, deși slăbită de pierderi, a jucat un rol cheie în campaniile de gherilă și a ajutat la blocarea avansurilor suedeze alături de aliații polonezi.

Schimbări politice și tratate

Războiul a forțat Suedia să-și modifice strategiile, mai ales că Rusia, care sa extins inițial în teritoriile lituaniene, a devenit precaută față de puterea necontrolată a Suediei. Această schimbare a dus la o realiniere: Commonwealth-ul a ajuns la un acord cu Rusia pentru a se opune în comun Suediei, deși acest tratat a venit cu prețul recunoașterii câștigurilor teritoriale rusești în est. În 1657, Brandenburg-Prusia s-a rupt de Suedia, iar până în 1660, Tratatul de la Oliva a pus capăt războiului. Cu toate acestea, recuperarea Commonwealth-ului a fost limitată – Lituania a rămas devastată, iar forțele suedeze au provocat distrugeri pe scară largă în întreaga regiune.

Consecințe pentru Lituania și Commonwealth

Deluge a afectat profund Lituania și restul Commonwealth-ului, marcând un punct de cotitură în averea regiunii. Lituania, deja zguduită de Revolta Hmelnițki și de incursiunile rusești, a ieșit din război devastată economic și slăbită politic. Ambițiile baltice ale Commonwealth-ului au fost reduse, iar Lituania s-a luptat să-și revină după pierderile demografice și materiale. Mai mult, influența crescândă a Brandenburg-Prusiei și a Rusiei a prefigurat declinul puterii Commonwealth-ului, punând terenul pentru viitoare conflicte și eventualele împărțiri a Poloniei și Lituaniei în secolul al XVIII-lea.

Războaiele care au implicat Imperiul Otoman în timpul domniei lui Ioan al III-lea Sobieski, în special campaniile sale de la Khotyn (1673) și Viena (1683), reprezintă ultimele angajamente militare eroice ale Commonwealth-ului pe fondul unui secol de declin cauzat de războaiele anterioare, revoltele și invaziile externe. . Aceste campanii au urmat războaiele devastatoare cu Rusia, revoltele cazacilor și potopul suedez - evenimente care au fragmentat structura politică a Commonwealth-ului polono-lituanian și i-au epuizat resursele militare.

Luptele anterioare ale Commonwealth-ului cu cazacii, inclusiv Revolta Hmelnițki și Războiul ruso -polonez (1654–1667), au slăbit semnificativ controlul asupra Ucrainei și au încurajat ambițiile teritoriale ale Rusiei. Tratatul de la Andrusovo din 1667, care a încheiat războiul cu Rusia, a lăsat zone mari din estul Ucrainei și Smolensk în mâinile Rusiei, reducând influența Commonwealth-ului în regiune. Aceste pierderi au creat, de asemenea, un vid de putere în Ucraina, care a invitat expansiunea otomană și a stârnit și mai multă instabilitate, deoarece liderii cazaci, inclusiv Petro Doroșenko, au căutat alianțe cu Imperiul Otoman pentru a-și recâștiga autonomia.

Războiul polonez-cazaci-tătari (1666–1671) a destabilizat și mai mult Commonwealth-ul după Tratatul de la Andrusovo. Războiul a fost condus de ambițiile liderului cazacului Petro Doroșenko, care s-a aliat cu tătarii din Crimeea și Imperiul Otoman pentru a consolida controlul asupra Ucrainei de pe malul drept. Acest conflict a scos la iveală capacitatea în scădere a Commonwealth-ului de a-și guverna teritoriile estice în mod eficient, deoarece fracționismul intern și rivalitățile magnate au slăbit răspunsul său la amenințările externe. Deși hatmanul John Sobieski a reușit să învingă incursiunile tătarilor la bătălii precum Podhajce (1667), războiul a pregătit terenul pentru viitoarele progrese otomane, culminând cu umilitorul Tratat de la Buchach (1672). Războiul polonez-cazaci-tătari a exemplificat incapacitatea tot mai mare a Commonwealth-ului de a-și menține granițele și coeziunea militară, complicând și mai mult luptele sale cu Rusia și exacerbant declinul pe termen lung al statului.

În mijlocul acestei dezordine, Sobieski a devenit proeminentă conducând cu succes campanii împotriva incursiunilor otomane în ținuturile de graniță slăbite ale Commonwealth-ului. Victoria sa din Bătălia de la Khotyn (1673) a oprit temporar avansurile otomane și a oferit o scurtă renaștere a unității naționale. Cu toate acestea, fracționismul intern al Commonwealth-ului a persistat, limitând sfera succeselor lui Sobieski. După abdicarea regelui Ioan al II-lea Casimir și scurta domnie a lui Michał Korybut Wiśniowiecki, guvernarea Commonwealth-ului a rămas paralizată de luptele interne dintre magnați, lăsând-o vulnerabilă la manevrele otomane și rusești.

Cea mai faimoasă realizare a lui Sobieski a venit în 1683 când a condus o armată de coaliție pentru a sparge asediul otoman al Vienei, o campanie care a asigurat Imperiul Habsburgic și i-a cimentat reputația de „salvator al creștinătății”. Fracțiunile de magnați și-au reluat rapid rivalitățile, erodând orice unitate politică câștigată din succesele sale militare. În ciuda unor scurte momente de mândrie națională, statul a fost paralizat de fracționism, nobili puternici subminând autoritatea regală. După moartea lui Sobieski în 1696, Commonwealth-ul a intrat într-o perioadă prelungită de instabilitate. Lipsită de o guvernare centrală eficientă, a devenit din ce în ce mai vulnerabilă la presiunile externe din partea unor puteri în ascensiune precum Rusia, Austria și Prusia.

Campaniile ulterioare ale lui Sobieski, inclusiv implicarea sa în Marele Război Turc (1683–1699), au fost conduse de alianța sa cu Liga Sfântă – o coaliție de puteri europene formată pentru a contracara expansiunea otomană. După bătălia de la Viena (1683), unde conducerea lui Sobieski a pus capăt asediului otoman, campaniile ulterioare au avut ca scop valorificarea acelei victorii. Cu toate acestea, coordonarea între aliații Sfintei Ligi s-a dovedit inadecvată. Forțele lui Sobieski au pornit în ofensive suplimentare, cum ar fi campania eșuată de la Dunăre din 1686 și o expediție nefastă în Moldova în 1691, marcând amurgul puterii militare a Commonwealth-ului. Aceste eforturi au obținut câștiguri strategice limitate, lăsând teritorii cheie precum Kamieniec Podolski în mâinile otomane până la Tratatul de la Karlowitz din 1699, care a încheiat războiul, dar a evidențiat diminuarea influenței Commonwealth-ului polono-lituanian pe scena europeană.

După războaiele devastatoare din secolul al XVII-lea, inclusiv conflictele cu Rusia, Suedia și revoltele cazacilor, Commonwealth-ul polono -lituanian a intrat în secolul al XVIII-lea profund fragmentat. Tratatul de la Andrusovo (1667) lăsase teritorii cheie estice în mâinile Rusiei, diminuând influența Commonwealth-ului. Între timp, fracționismul intern și declinul economic au lăsat atât Polonia, cât și Lituania vulnerabile la manipulări externe. Puterea militară a Commonwealth-ului a fost puternic redusă de aceste războaie, lăsându-l să se lupte să mențină unitatea.

Alegerea neașteptată a lui Augustus al II-lea al Saxonia în 1697 a creat o uniune personală între Saxonia și Commonwealth-ul polono-lituanian, reunind două entități diferite din punct de vedere politic și economic. Ambițiile lui Augustus le-au reflectat pe cele ale conducătorilor absolutiști precum Ludovic al XIV-lea , în timp ce el a căutat să-și întărească autoritatea și să recâștige Livonia, pierdută în fața Suediei. Cu toate acestea, nobilimea poloneză a rezistat eforturilor sale, temându-se de erodarea privilegiilor lor. Augustus a staționat armata săsească în cadrul Commonwealth-ului, care a înstrăinat mulți nobili și a adâncit diviziunile interne.

Marele Război Nordic (1700–1721), care a avut ca scop să reducă dominația suedeză în Marea Baltică, a devenit punctul de cotitură pentru Commonwealth. Augustus s-a aliat cu Rusia și Danemarca împotriva Suediei, folosind conflictul pentru a urmări interesele săsești și poloneze în Livonia. Cu toate acestea, războiul a scos la iveală starea slăbită a Commonwealth-ului. Regele suedez, Carol al XII-lea, a invadat rapid teritoriile poloneze, ducând la abdicarea forțată a lui Augustus și la instalarea lui Stanisław Leszczyński ca rege marionetă sub influența suedeză. Acest lucru a dus la un război civil în cadrul Commonwealth-ului, deoarece nobilimea s-a împărțit în facțiuni pro-saxone și pro-suedeze.

În ciuda recuperării Saxiei după bătălia de la Poltava (1709), care a pus capăt dominației suedeze, Commonwealth-ul a suferit consecințe de durată. Războiul a slăbit și mai mult Lituania și Polonia, expunându-le la interferența Rusiei. Sejmul tăcut din 1717, supravegheat de țarul Petru I, a limitat dimensiunea armatei Commonwealth-ului și a marcat începutul controlului pe termen lung al Rusiei asupra regiunii. Această epocă a semnalat declinul atât al Lituaniei, cât și al Commonwealth-ului ca puteri independente, deoarece ambițiile lui Augustus al II-lea nu s-au transformat în influență reală, lăsând Commonwealth-ul din ce în ce mai dependent de puterile externe.

Focarul Marelui Război Nordic de Ciuma (1708–1712) a devastat și mai mult regiunea. Această ciumă, care s-a răspândit în mare parte din Europa de Nord și de Est, a devastat Polonia, Lituania și Livonia, decimând populațiile civile deja slăbite de ani de război. Boala sa răspândit rapid prin tabere militare, orașe asediate și rute comerciale, distrugând comunități întregi. În Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei, ciuma a ucis zeci de mii de locuitori. Zonele rurale au fost, de asemenea, puternic afectate, ceea ce a dus la foamete pe scară largă și la colaps economic. Focarul a subminat încercările de redresare, deoarece producția agricolă s-a oprit, iar comerțul a fost grav perturbat. Lituania, în special, nu s-a recuperat niciodată pe deplin de pe urma impactului demografic și economic al ciumei, care a agravat slăbiciunile structurale ale Commonwealth-ului.

Deși Augustus al II-lea a revendicat tronul după înfrângerea Suediei, declinul pe termen lung al Commonwealth-ului nu a putut fi inversat. Pierderile populației atât din cauza războiului, cât și a izbucnirii ciumei au redus capacitatea statului de a se apăra sau de a se reconstrui economic. Infrastructura slăbită a Lituaniei a devenit din ce în ce mai dependentă de puterile mai mari ale Rusiei și Prusiei. Unirea cu Saxonia, văzută inițial ca o potențială cale de stabilizare, a scos la iveală, în schimb, fragilitatea structurală a Commonwealth-ului și și-a adâncit dependența de puterile străine, pregătind terenul pentru un declin suplimentar în deceniile următoare.

Ultimii ani ai domniei lui Augustus al II-lea au fost marcați de eforturile de a consolida puterea și de a asigura o succesiune dinastică pentru fiul său, Friedrich August. Cu toate acestea, aceste ambiții s-au ciocnit cu dinamica internă a Lituaniei, care reflecta un model mai larg de facțiuni de magnați care urmăresc interese private. Augustus, constrâns de limitările politice impuse după Sejmul Tăcut din 1717, a căutat sprijinul austriac și a făcut căsătorii strategice, dar încercările sale de a centraliza puterea au înstrăinat nobilimea lituaniană. Lituania, ca și restul Commonwealth-ului polono -lituanian, a fost din ce în ce mai fragmentată și influențată de puteri străine, slăbindu-și capacitatea de a acționa independent în timpul tensiunilor geopolitice tot mai mari.

Domnia lui Augustus a cunoscut o scădere a capacității militare și a coeziunii politice a Lituaniei, exacerbată de devastarea Marelui Război din Nord și de izbucnirea ciumei care a însoțit. Deși Augustus a reușit să aducă o măsură de pace după război, concentrarea sa pe asigurarea tronului polonez pentru fiul său a creat fricțiuni între facțiunile Commonwealth-ului. Slăbirea guvernării interne în Lituania a pus, de asemenea, terenul pentru provocările care aveau să apară odată cu Războiul de Succesiune a Poloniei (1733–1735).

Când Augustus al II-lea a murit în 1733, eforturile sale de a asigura tronul fiului său au declanșat o criză de succesiune, declanșând războiul de succesiune poloneză. Fracțiunile politice ale Lituaniei s-au împărțit după linii familiare, unele susținând dinastia sașilor, iar altele raliindu-se în spatele fostului rege polonez, Stanisław Leszczyński, ai cărui susținători s-au opus influenței sașilor. Conflictul a întărit vulnerabilitatea tot mai mare a Lituaniei, deoarece Rusia , Austria și Franța au exploatat lupta de succesiune pentru a-și promova propriile interese. Războiul l-a confirmat pe Augustus al III-lea ca rege, dar a evidențiat și incapacitatea Commonwealth-ului de a-și controla propriile afaceri, Lituania rămânând sub umbra manipulării străine.

Europa după Tratatul de la Viena din 1738, care a încheiat războiul. © Bryan Rutherford

Tratatul de la Viena (1738), care a încheiat războiul, a lăsat consecințe de durată pentru Lituania. Polonia-Lituania a renunțat la pretențiile sale asupra Livoniei și a cedat controlul direct asupra Ducatului de Curland și Semigallia. În timp ce Curlanda a rămas din punct de vedere tehnic un fief al Commonwealth-ului, nu a fost niciodată pe deplin integrată în structura sa politică și a căzut treptat sub influența rusă semnificativă. Această dominație a persistat până la prăbușirea Imperiului Rus în 1917, marcând sfârșitul controlului rusesc asupra regiunii.

Reformele Marelui Sejm (1788–1792) și adoptarea Constituției din 3 mai 1791 au fost momente esențiale atât în ​​istoria Poloniei, cât și a Lituaniei, marcând o încercare finală și ambițioasă de a revitaliza comunitatea polono-lituaniană care se prăbușește. Reformele au urmărit să abordeze slăbiciunile interne de lungă durată, inclusiv fragmentarea politică și influența destabilizatoare a puterilor străine. Pentru Lituania, aceste reforme au fost deosebit de semnificative deoarece urmăreau să integreze guvernarea Marelui Ducat cu cea a Coroanei poloneze, păstrând în același timp identitatea și statutul distinct al nobilimii lituaniene.

Constituția din 3 mai a abolit liberum veto – o normă parlamentară care paralizase procesul decizional – și a instituit votul majoritar în Sejm. De asemenea, a reformat structura de stat descentralizată prin crearea unui guvern central mai unificat, combinând trezoreriile și armata Poloniei și Lituaniei sub o administrație comună. Participarea Lituaniei a fost asigurată în continuare prin rezervarea a jumătate din birourile guvernamentale de vârf pentru nobilii lituanieni. Această restructurare a oferit speranța că Commonwealth-ul și-ar putea apăra mai bine teritoriile, în special de amenințările tot mai mari reprezentate de Rusia și Prusia.

Cu toate acestea, reformele, deși progresive, au fost în cele din urmă de scurtă durată. Schimbările i-au înstrăinat pe mulți nobili conservatori, în special pe cei care au căutat să-și mențină autonomia, ducând la rezistență internă. În special, aceste reforme au provocat opoziția puternicilor magnați lituanieni precum Stanisław Szczęsny Potocki, care s-au alăturat Rusiei în formarea Confederației din Targowica, care a invitat Rusia să invadeze și să restabilească vechea ordine. Războiul polono-rus din 1792 și ascensiunea Confederației Targowica au marcat începutul prăbușirii ireversibile a Commonwealth-ului.

Armata poloneză, sub conducerea prințului Józef Poniatowski și Tadeusz Kościuszko, a luptat cu curaj, dar a fost copleșită. Lituania a căzut rapid din cauza trădării ducelui Ludovic de Württemberg și a conducerii slabe. În ciuda unor victorii tactice, cum ar fi Bătălia de la Zieleńce, regele Stanisław August Poniatowski, sub presiunea Ecaterinei, a ordonat oprirea rezistenței militare, predându-se efectiv Confederației. Această capitulare a demontat progresul Marelui Sejm și a plasat Commonwealth-ul sub controlul Rusiei.

În urma victoriei Rusiei, liderii de la Targowica au stabilit un regim reacționar, anulând reformele și suprimând idealurile iluministe. Cu toate acestea, Rusia și Prusia , văzând că statul slăbit este pregătit pentru exploatare, au negociat a doua împărțire a Poloniei în 1793. Prusia a anexat Polonia Mare, Thorn (Toruń) și Danzig (Gdańsk), în timp ce Rusia a absorbit porțiuni mari din Belarus și Ucraina . lăsând Commonwealth-ul o simplă umbră a fostului eu.

Împărțirea a lăsat Lituania sub conducerea de facto a magnaților pro-ruși, precum frații Kossakowski, care guvernează în numele țarului. Păpușa Grodno Sejm, ținută sub supravegherea militară rusă, a legitimat cedările teritoriale. Deși restul Commonwealth-ului era nominal independent, a funcționat ca un protectorat rus. Împărțirile și trădarea lui Targowica au pregătit scena pentru viitoare revolte, inclusiv Revolta Kościuszko și, în cele din urmă, au dus la a treia împărțire (1795), ștergând Polonia și Lituania de pe hartă până în secolul al XX-lea.

A treia împărțire a Poloniei (1795), care a pus capăt Commonwealth-ului polono-lituanian, a venit după o perioadă de intervenție externă în creștere și reforme interne care au încercat să salveze suveranitatea statului. Înainte de a treia împărțire, a doua împărțire a Poloniei (1793) a redus deja drastic dimensiunea Commonwealth-ului, Prusia și Rusia anexând teritorii mari. În ciuda încercărilor de reformare și consolidare a Commonwealth-ului, inclusiv a adoptării Constituției din 3 mai 1791, trădarea nobilimii conservatoare și abandonul Prusiei au lăsat țara vulnerabilă.

Ca răspuns la aceste împărțiri, Tadeusz Kościuszko a condus Revolta Kościuszko (1794), o rebeliune armată care urmărea să reziste ocupației străine și să restabilească independența Poloniei-Lituaniei. Revolta a câștigat câteva victorii timpurii, dar a fost în cele din urmă zdrobită de forțele combinate ale Rusiei și Prusiei. Această înfrângere a dus la a treia împărțire, în care Lituania și restul Commonwealth-ului au fost împărțite între Rusia, Prusia și Monarhia Habsburgică, punând capăt existenței Commonwealth-ului ca stat suveran.

Pentru Lituania, rezultatul celei de-a treia împărțiri a fost anexarea completă a teritoriului său de către Rusia. După împărțire, Lituania a devenit parte a Imperiului Rus , cu structurile sale politice demontate și absorbite în administrația imperială. Nobilimea lituaniană, la fel ca omologii lor polonezi, și-a pierdut influența, iar teritoriul a fost supus unor eforturi de rusificare, care ar avea un impact de durată asupra identității sale naționale până la eventuala eliberare în secolul al XX-lea.

Consecințe ale celei de-a treia împărțiri a Commonwealth-ului, odată cu dispariția Poloniei și Lituaniei suverane. © Halibutt

Aceasta a marcat începutul a peste un secol de dominație rusă în Lituania, unde poporul lituanian s-a confruntat cu o suprimare culturală semnificativă, inclusiv interzicerea folosirii limbii lituaniene în viața publică. În ciuda acestui fapt, identitatea națională lituaniană și aspirațiile pentru independență au persistat, contribuind la eforturile ulterioare de restabilire a suveranității în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

După dizolvarea Commonwealth-ului polono-lituanian în 1795, cea mai mare parte a Lituaniei a căzut sub controlul Rusiei, Vilnius devenind parte a guvernoratului Vilna. La începutul secolului al XIX-lea, existau unele speranțe pentru un anumit grad de recunoaștere sau autonomie, dar acestea nu s-au materializat niciodată sub Imperiul Rus .

Lituania modernă, cu diviziile administrative (guvernarate) ale fostului Imperiu Rus (1867–1914). © Knutux

În 1803, țarul Alexandru I a redeschis și a extins academia iezuită în Universitatea imperială din Vilnius, care a devenit cea mai mare universitate din imperiu, supravegheată de prințul Adam Czartoryski. Cu toate acestea, speranțele lituanienilor de eliberare au fost reaprinse pentru scurt timp în timpul invaziei Rusiei de către Napoleon în 1812 , mulți lituanieni susținându-i pe francezi . Regiunea luată de Prusia în timpul celei de-a treia împărțiri a fost ulterior încorporată în Ducatul Varșoviei (1807–1815) și în cele din urmă a devenit parte a Regatului Poloniei controlat de ruși (Congresul Polonia).

Rezistența la dominația rusă a persistat în Lituania, culminând cu două revolte majore: Revolta din noiembrie (1830-1831) și Revolta din ianuarie (1863-1864). Ambele revolte, conduse împreună de polonezi și lituanieni, au încercat să restabilească independența, dar ambele au fost înăbușite cu brutalitate. După Revolta din noiembrie, țarul Nicolae I a intensificat eforturile de rusificare, închizând Universitatea din Vilnius și reducând activitățile culturale poloneze. În urma Revoltei din ianuarie, represiunea s-a adâncit, cu prezența militară sporită și restricții mai dure asupra expresiei culturale.

În 1840, Statutele Lituaniei – codurile legale ale fostului Mare Ducat – au fost abolite oficial, ștergând orice distincție juridică pentru regiunea din interiorul imperiului. În plus, Biserica Uniată (prevalentă în părțile din Belarus ale Marelui Ducat) a fost fuzionată cu forța cu Biserica Ortodoxă Rusă în 1839.

În ciuda acestor suprimări, identitatea lituaniană a persistat prin mișcări culturale și naționale, punând bazele naționalismului lituanian. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, abolirea treptată a iobăgiei (1861) în Imperiul Rus a început să remodeleze societatea lituaniană, ajutând la crearea unei noi dinamici sociale care aveau să alimenteze ulterior trezirea națională. În timp ce educația și cultura în limba lituaniană au fost înăbușite, au apărut figuri precum Simonas Daukantas, promovând istoria și limba lituaniană, care au devenit esențiale în construirea unei conștiințe naționale care ar duce în cele din urmă la căutarea independenței Lituaniei în secolul al XX-lea.

Ascensiunea naționalismului lituanian în secolul al XIX-lea a apărut ca urmare a împărțirii Commonwealth-ului polono -lituanian și a perioadei care a urmat de dominație rusă. Identitatea lituaniană a evoluat prin rezistența culturală, renașterea intelectuală și împuternicirea țăranilor, rupându-se de asocierile anterioare cu cultura poloneză și stabilind limba și istoria lituaniană ca piatră de temelie a conștiinței naționale.

Bazele timpurii și influențele cheie

Poetul polonez Adam Mickiewicz, legat emoțional de peisajele lituaniene, a inspirat gândirea naționalistă timpurie, în timp ce Simonas Daukantas a căutat să reînvie tradițiile pre-Commonwealth, pledând pentru narațiunile istorice în limba lituaniană. Daukantas, împreună cu Teodor Narbutt, au subliniat rădăcinile culturale profunde ale Lituaniei și legăturile sale lingvistice cu sanscrita, oferind argumente pentru antichitatea culturală a poporului lituanian.

Revolte și schimbarea loialităților

Revolta din noiembrie (1830–31) și Revolta din ianuarie (1863–64) împotriva stăpânirii ruse au fost momente esențiale, reflectând nemulțumirea tot mai mare față de represiunea rusă. Aceste revolte au eșuat, dar au pus bazele unei schimbări în identitatea lituaniană, îndepărtându-se de la mișcările politice conduse de polonezi către un naționalism lituanian bazat pe limbă. Țăranii, proaspăt emancipați după 1861, au devenit custozii limbii lituaniene, mai ales că orașele au adoptat tot mai mult poloneza sau rusă în viața de zi cu zi.

Renașterea culturală și interdicția presei

Interdicția presei lituaniene (1864–1904), impusă de autoritățile ruse pentru a impune rusificarea, a interzis folosirea alfabetului latin în favoarea chirilicei. Sfidând, lituanienii au făcut contrabandă cărți și periodice tipărite în străinătate, în special din Prusia de Est. Personalități precum episcopul Motiejus Valančius au condus eforturile de a rezista rusificării prin promovarea educației lituaniene și a eforturilor de publicare clandestine.

Contrabandă de cărți

După Revolta din ianuarie 1863, autoritățile ruse au implementat politici stricte de rusificare, interzicând limba lituaniană în învățământul public și impunând utilizarea grafiei chirilice în toate publicațiile. Sfidând, lituanienii au organizat o rețea subterană extinsă pentru a face contrabandă cărți tipărite în alfabet latin, în principal din Prusia de Est și până în Statele Unite . Acești contrabandiști riscau închisoarea, exilul și chiar moartea, transportând texte interzise peste granițe și distribuindu-le în secret.

Jurgis Bielinis, cunoscut drept „Regele contrabandiștilor de cărți”, a fost una dintre figurile cheie în această operațiune, coordonând livrările din Prusia în Lituania. Motiejus Valančius, un episcop catolic, a jucat un rol vital prin încurajarea preoților și comunităților să distribuie texte religioase, asigurând păstrarea atât a credinței, cât și a limbii. Alți traficanți, precum Kazys Ūdra și Juozas Masiulis, riscau arestarea și exilul pentru a menține fluxul de cărți interzise. Contrabandiştii ascundeau literatura în căruţe, butoaie sau îmbrăcăminte personală, evitând constant patrulele ruseşti.

Apariția liderilor naționali lituanieni

Sfârșitul secolului al XIX-lea a văzut activiști influenți precum Jonas Basanavičius și Vincas Kudirka în fruntea mișcării naționaliste. Basanavičius, influențat de renașterea națională cehă, a fondat ziarul Aušra (Zorii) în 1883, promovând mândria culturală lituaniană. Kudirka a contribuit prin poezie și jurnalism, scriind imnul național al Lituaniei, Tautiška giesmė.

Activismul politic și Marele Seimas din Vilnius

În timpul Revoluției Ruse din 1905, activiștii lituanieni au convocat Marele Seimas din Vilnius, cerând autonomie pentru Lituania în cadrul Imperiului Rus . Deși țarul a acordat concesii limitate, inclusiv restabilirea utilizării limbii lituaniene, autonomia deplină a rămas evazivă.

Renașterea s-a consolidat la începutul secolului al XX-lea – înrădăcinată în limbă, literatură și mândrie culturală – a oferit fundamentul eventualului impuls pentru independență a Lituaniei în 1918.

După intrarea Rusiei în Primul Război Mondial , Imperiul German a ocupat Lituania și Curlanda în 1915. Vilnius a căzut în mâinile forțelor germane la 19 septembrie 1915, iar Lituania a fost încorporată în Ober Ost, o administrație militară germană. Germanii urmăreau să stabilească dominația fără anexare formală, intenționând să creeze o rețea de state nominal independente în regiunea baltică, controlate indirect de Germania pentru a evita reacțiile.

Lituania s-a confruntat cu greutăți grave sub ocupația germană, inclusiv exploatarea economică și controlul militar strict. Germanii au restricționat activitățile naționaliste lituaniene, în timp ce au suprimat influența rusă în regiune. Ocupația a perturbat viața socială, dar a contribuit și la slăbirea controlului rusesc, punând terenul pentru viitoare eforturi de independență.

Situația politică complexă le-a dat germanilor baltici speranțe pentru o aliniere mai strânsă cu Germania. Cu toate acestea, planurile germane de anexare formală au fost renunțate în favoarea menținerii Ober Ost ca avanpost strategic și economic în timpul războiului. În ciuda ambițiilor germane, mișcarea națională lituaniană a câștigat avânt, pregătindu-se pentru viitoarea autonomie, pe măsură ce controlul german a început să slăbească spre sfârșitul războiului.

Lituania și-a declarat independența la 16 februarie 1918, în timpul ocupației germane , dar înființarea instituțiilor statului a fost împiedicată de autoritățile germane, care au refuzat inițial să recunoască noul guvern. După încheierea ocupației germane în noiembrie 1918, primul guvern al Lituaniei, condus de Augustinas Voldemaras, a subestimat inițial nevoia unei armate puternice. Cu toate acestea, a devenit rapid clar că noul stat va trebui să se apere. În ciuda resurselor limitate, Lituania a început să organizeze o armată, atrăgând voluntari cu promisiuni de pământ și apeluri patriotice.

Lupta pentru independență a Lituaniei după Primul Război Mondial a fost marcată de o serie de conflicte cunoscute sub numele de Războaiele de Independență ale Lituaniei (1918–1920). Aceste războaie au fost esențiale pentru consolidarea suveranității națiunii, care fusese proclamată la 16 februarie 1918, după mai bine de un secol de stăpânire străină sub Imperiul Rus . Procesul de independență, totuși, a fost întâmpinat cu amenințări militare imediate din mai multe fronturi, inclusiv Rusia bolșevică, forțele susținute de germani și Polonia .

Război împotriva bolșevicilor

Războiul lituano-sovietic a izbucnit în decembrie 1918, când bolșevicii , cu scopul de a-și extinde revoluția spre vest, au lansat o ofensivă pe teritoriul lituanian. Conflictul a cunoscut bătălii cheie în jurul Vilnius, care au căzut în mâinile Armatei Roșii la începutul lunii ianuarie 1919, forțând guvernul lituanian să se retragă la Kaunas. Forțele lituaniene și germane, inclusiv voluntarii sași, au reușit să oprească avansul bolșevic până la jumătatea anului 1919, cu angajamente semnificative în jurul Panevėžys și Šiauliai. Până în august 1919, lituanienii i-au respins cu succes pe bolșevici, asigurând păstrarea independenței lor.

Înaintarea forțelor bolșevice (săgeți roșii). Linia roșie arată frontul bolșevic din ianuarie 1919. © Renata3

Război împotriva bermontilor

În același timp, Lituania s-a confruntat cu o amenințare din partea bermontilor, o forță de voluntari germano-rusă sub conducerea lui Pavel Bermondt-Avalov, care a căutat să păstreze controlul german în regiunea baltică. În toamna anului 1919, bermontienii au ocupat orașele cheie din vestul Lituaniei, inclusiv Radviliškis și Šiauliai. Forțele lituaniene, conduse de generalul Kazys Ladiga, au lansat o contraofensivă, obținând o victorie decisivă la Radviliškis în noiembrie 1919. Înfrângerea bermontilor a cimentat controlul Lituaniei asupra teritoriilor sale vestice.

Război împotriva Poloniei

Cel mai complex conflict din punct de vedere politic a fost războiul polono-lituanian asupra regiunii Vilnius. În 1920, după ce a recucerit pentru scurt timp Vilnius de la bolșevici, Lituania a fost atrasă în conflict cu Polonia. În ciuda eforturilor de negociere, tensiunile s-au intensificat când generalul polonez Lucjan Żeligowski a condus o „răzvrătire” neoficială pentru a ocupa Vilnius în octombrie 1920. Această ofensivă a dus la anexarea orașului de către Polonia, forțând Lituania să-și mute capitala la Kaunas. Încercările diplomatice de a rezolva disputa teritorială nu au avut succes, iar Vilnius a rămas sub control polonez până în 1939.

Înaintarea forțelor poloneze (săgeți albastre), lituaniene (săgeți violet închis), letonă/germană (săgeți albe din vest) și estonie/letone (săgeți albe din nord). Linia albastră arată frontul polonez în mai 1920. © Renata3

Războaiele au avut implicații semnificative pe termen lung. Din punct de vedere militar, ei au stabilit forțele armate lituaniene ca o forță de apărare credibilă, în ciuda faptului că erau inițial insuficiente. Din punct de vedere politic, conflictele au întârziat recunoașterea internațională a suveranității lituaniei, dar au consolidat în cele din urmă independența statului. Deși Lituania a pierdut Vilnius, a câștigat un sentiment de unitate și identitate națională prin aceste lupte. Războaiele au demonstrat, de asemenea, importanța strategică a Lituaniei în peisajul geopolitic al Europei postbelice, echilibrând interesele Germaniei, Poloniei și Rusiei Sovietice.

Revolta de la Klaipėda din ianuarie 1923 a fost o manevră militară și politică lituaniană atent coordonată pentru a anexa Regiunea Klaipėda, care fusese plasată sub administrația franceză de către Liga Națiunilor după Primul Război Mondial . Regiunea a avut o importanță strategică, deoarece a oferit Lituaniei un acces esențial la Marea Baltică prin orașul său-port Klaipėda (fostul Memel). Lituania a justificat anexarea pe baza populației prusace lituaniene a regiunii și a necesității economice.

Preocupările Lituaniei au crescut atunci când Liga Națiunilor a părut înclinată să transforme Klaipėda într-un oraș liber autonom, similar cu Danzig. Pentru a preveni o decizie diplomatică nefavorabilă, liderii lituanieni au organizat revolta, deghându-și implicarea prezentând revolta ca o mișcare de bază a populației locale. Pușcașii și voluntarii lituanieni au intrat în regiune la 9 ianuarie 1923 și, după ce au întâmpinat o rezistență minimă, au preluat controlul asupra majorității zonelor. Capturarea lui Klaipėda pe 15 ianuarie a necesitat lupte minore cu trupele franceze, soldând cu pierderi ușoare de ambele părți.

Reacțiile internaționale au fost inițial ostile, Franța amenințând cu acțiuni militare. Cu toate acestea, alte puteri aliate, preocupate de ocuparea Ruhrului și precaute să provoace conflicte mai ample, au înclinat să accepte situația ca pe un fapt împlinit. Liga Națiunilor a negociat în cele din urmă o soluție, formalizând transferul Klaipėda în Lituania prin Convenția de la Klaipėda în 1924. Acest acord a acordat regiunii autonomie în timp ce o integrează sub suveranitatea lituaniană.

Deși revolta a fost celebrată ca o victorie diplomatică semnificativă pentru Lituania, tensiunile cu Germania au persistat. Aceste probleme nerezolvate aveau să culmineze în 1939, când Germania nazistă , sub conducerea lui Adolf Hitler, a emis un ultimatum cerând întoarcerea lui Klaipėda, pe care Lituania a recunoscut-o pentru a evita confruntarea militară. Revolta de la Klaipėda rămâne un moment decisiv în istoria interbelică a Lituaniei, simbolizând atât perspicacitatea strategică a națiunii, cât și presiunile politice complexe cu care s-a confruntat din partea puterilor vecine.

În timpul perioadei autoritare a Lituaniei (1926–1940), țara a suferit schimbări politice, sociale și economice semnificative sub conducerea lui Antanas Smetona. Ascensiunea sa la putere a început cu lovitura de stat din 1926, care a înlăturat guvernul ales democratic pe fondul nemulțumirii crescânde față de politicile sale, cum ar fi semnarea Pactului de neagresiune sovieto-lituanian. Lovitura de stat a fost susținută de facțiuni conservatoare, inclusiv Uniunea Naționaliștilor Lituanieni (Tautininkai) și Creștin Democrați, Smetona devenind președinte și Augustinas Voldemaras asumând rolul de prim-ministru. Cu toate acestea, Smetona și-a consolidat curând puterea, lăsând deoparte chiar și aliați precum Voldemaras și conducând ca lider autoritar până la ocuparea Lituaniei în 1940.

Regimul lui Smetona a dizolvat Seimas (parlamentul) în 1927, în ciuda promisiunilor anterioare de a restabili democrația. Sistemul politic a trecut la controlul centralizat, partidele politice fiind treptat interzise, ​​cu excepția Uniunii Naționaliștilor Lituanieni. În 1928, Smetona a introdus o nouă constituție care a sporit dramatic puterile prezidențiale. A început să promoveze un cult al personalității, referindu-se la el însuși ca „tautos vadas” (Liderul Națiunii). Guvernul lui Smetona a menținut un control strict asupra discursului public și a presei, suprimând eforturile opoziției, inclusiv o rebeliune de stânga eșuată în 1927. Tensiunile politice s-au accentuat odată cu deteriorarea relațiilor dintre Lituania și Germania nazistă , în special asupra Regiunii Klaipėda, pe care Germania a anexat-o în 1939, slăbind economia Lituaniei. și statutul politic.

Pe plan social, autoritarismul lui Smetona a avut un dublu impact. Deși regimul a înăbușit pluralismul politic, a promovat identitatea națională, cultura și educația. Perioada interbelică a văzut înființarea instituțiilor în limba lituaniană și extinderea învățământului primar și secundar. Artele, literatura și teatrul au înflorit, contribuind la un sentiment de mândrie culturală. Demografia urbană s-a schimbat pe măsură ce etnicii lituanieni au început să constituie majoritatea în orașele care fuseseră în mod tradițional dominate de evrei, polonezi și germani – un rezultat atât al emigrării, cât și al politicilor naționaliste în creștere.

Cu toate acestea, tensiunile cu Germania au escaladat, mai ales după anexarea Klaipėda, care a provocat instabilitate economică. Această perioadă a cunoscut și o presiune crescândă din partea Poloniei , ducând la ultimatumul polonez din 1938, care a forțat Lituania să normalizeze relațiile diplomatice sub amenințarea unei acțiuni militare. Lituania a acceptat ultimatumul, dar a rămas într-o poziție geopolitică precară. Până în 1939, Pactul Molotov-Ribbentrop nazi-sovietic a plasat Lituania sub influența sovietică, pecetluind efectiv soarta independenței sale.

Deși regimul lui Smetona a reușit să împiedice mișcările politice extreme să câștige acțiune, dictatura nu a reușit să pregătească Lituania pentru tulburările geopolitice care au urmat. Guvernarea autoritara care a limitat libertățile civile și disidența politică a lăsat în cele din urmă țara vulnerabilă la presiunile externe. În 1940, cu forțele sovietice pregătite să ocupe Lituania, Smetona a fugit din țară, marcând sfârșitul perioadei interbelice și introducând o eră a dominației străine.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial , Lituania a experimentat două ocupații brutale - mai întâi de către Uniunea Sovietică și mai târziu de către Germania nazistă - înainte de a fi reocupată de sovietici.

Ocupația sovietică inițială a început în 1940, după ce Pactul secret Molotov-Ribbentrop a împărțit Europa de Est în sfere de influență germană și sovietică. Ca parte a acestui acord, sovieticii au anexat Lituania, instalând un guvern marionetă și întreprinzând eforturi de sovietizare în masă. Anexarea a dus la naționalizarea rapidă a industriei, confiscarea proprietăților și represiuni opresive asupra instituțiilor politice, religioase și culturale. Mii de lituanieni – în principal personalități politice, ofițeri militari și intelectuali – au fost deportați în gulaguri siberieni, mulți murind în condiții dure în timpul campaniilor de deportare.

În iunie 1941, Germania nazistă a lansat Operațiunea Barbarossa și a preluat rapid controlul asupra Lituaniei. Inițial, mulți lituanieni au văzut forțele germane ca fiind eliberatori, sperând la restabilirea autonomiei în urma represiunii sovietice. Cu toate acestea, autoritățile germane au dizolvat rapid guvernul provizoriu lituanian format în timpul Revoltei din iunie, înfiind în schimb Reichskommissariatul Ostland. Naziștii au angajat colaboratori lituanieni pentru operațiuni militare și muncă forțată, ceea ce a dus la o dezamăgire larg răspândită.

Până în 1944, Armata Roșie sovietică a recucerit Lituania, începând a doua ocupație sovietică. Anexarea a fost oficializată, Vilnius fiind restabilită ca capitală a Republicii Socialiste Sovietice Lituaniene. Atât ocupațiile naziste, cât și cele sovietice au devastat populația și infrastructura Lituaniei, ducând la pierderi fizice grave și deportări ulterioare în Siberia în timpul regimului sovietic de după război. În ciuda mișcărilor de rezistență, inclusiv a formării de unități partizane, Lituania va rămâne sub control sovietic până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1990.

În timpul perioadei sovietice în Lituania (1944–1990), au avut loc schimbări politice, sociale și economice semnificative sub mâna grea a controlului sovietic. După reocuparea Lituaniei de către Armata Roșie în 1944, republica a fost integrată în Uniunea Sovietică ca Republica Sovietică Socialistă Lituaniană. Autoritățile sovietice s-au mișcat rapid pentru a consolida puterea, suprimând opoziția și deportând intelectualii, clerul și personalitățile politice în lagărele de muncă din Siberia. Colectivizarea a devastat agricultura, în timp ce industriile mari au primit prioritate pentru a alinia economia Lituaniei la obiectivele economice sovietice. Naționalizarea forțată a proprietății și neglijarea economică rurală au dus la scăderea nivelului de viață, agravată de locuințe postbelice prost construite.

De asemenea, sovieticii au urmărit manipularea demografică pentru a integra Lituania mai strâns în URSS. Cu toate acestea, spre deosebire de Estonia și Letonia , unde migrația în masă din alte republici sovietice a modificat drastic demografia, Lituania a cunoscut o imigrație rusă mai limitată. Acest lucru s-a datorat parțial izolării relative a Lituaniei și păstrării identității sale culturale. Etnicii ruși care s-au stabilit în Lituania înainte de anexarea sovietică au fost mai bine integrați decât cei care au ajuns mai târziu, contribuind la atenuarea unor tensiuni. Cu toate acestea, statul a favorizat imigranții ruși pentru locuințe și roluri administrative cheie. În ciuda acestor presiuni, Lituania și-a păstrat un sentiment mai puternic de identitate națională în comparație cu alte state baltice, în parte datorită eforturilor de revitalizare culturală de la Vilnius și a supraviețuirii educației în limba lituaniană.

Din punct de vedere economic, guvernul sovietic a făcut investiții mari în infrastructura energetică și în industriile de producție pentru a integra Lituania în sistemul sovietic. Dezvoltarea industrială a depășit alte sectoare, inclusiv agricultura și locuințele, perturbând și mai mult economia rurală. Lituania, însă, a beneficiat de aceste investiții de capital și a avut rezultate relativ bune în comparație cu alte republici sovietice. În ciuda acestui fapt, dezvoltarea urbană s-a luptat cu construcțiile de proastă calitate, iar mulți lituanieni nu au fost supuși economic în sfera sovietică.

Din punct de vedere cultural, epoca sovietică a cunoscut o renaștere națională subtilă. În timp ce regimul a reprimat expresia religioasă și politică, limba și literatura lituaniană au înflorit cu anumite constrângeri. Universitatea din Vilnius a devenit un centru pentru studiile baltice, iar identitatea națională a fost întărită prin educație, artă și burse. Acest echilibru delicat între controlul sovietic și conservarea culturală a jucat un rol crucial în susținerea identității lituaniene în timpul deceniilor de ocupație.

Mișcarea partizană lituaniană, activă din 1944 până în 1953, a fost un efort prelungit de rezistență de gherilă împotriva ocupației sovietice . Cunoscuți sub numele de „Frații Pădurii”, partizanii, cuprinzând mii de foști soldați, fermieri, studenți și intelectuali, au căutat să restabilească independența Lituaniei. Acești luptători s-au refugiat în păduri și zonele rurale, formând unități de rezistență organizate pentru combaterea regimului sovietic.

Inițial, rezistența s-a format spontan, alimentată de opoziția față de recrutarea forțată sovietică, deportările și represiunea stalinistă. Ulterior, partizanii și-au centralizat eforturile prin crearea Uniunii Luptătorilor Lituanieni pentru Libertate în 1948, punând accent pe eliberarea națională și democrația. Luptătorii s-au bazat pe ambuscade, sabotaj și publicații subterane pentru a perturba dominația sovietică. Liderii de seamă au inclus Adolfas Ramanauskas-Vanagas, Jonas Žemaitis-Vytautas și Juozas Lukša-Daumantas, mulți dintre aceștia fiind executați sau uciși în luptă.

În ciuda eforturilor lor, partizanii s-au confruntat cu o forță copleșitoare sovietică. Autoritățile sovietice au desfășurat unități NKVD și batalioane de distrugere pentru a vâna partizani, folosind adesea infiltrarea, tortura și deportările în masă în Siberia. Până în 1953, rezistența a fost în mare măsură eradicată, deși unii luptători izolați au rezistat până în anii 1960.

Mișcarea partizană rămâne o parte critică a memoriei naționale a Lituaniei, comemorată prin memoriale, muzee și evenimente anuale, cum ar fi Ziua Partizanilor. Moștenirea lor simbolizează lupta lituaniană pentru libertate și rezistență la opresiunea străină în timpul erei sovietice.

Deportările sovietice din Lituania, efectuate între 1941 și 1952, s-au înscris într-o strategie mai amplă de deplasare a populației în Uniunea Sovietică , care vizează înăbușirea rezistenței și integrarea teritoriilor ocupate. Aceste deportări în masă au vizat în primul rând elemente anti-sovietice, inclusiv activiști politici, partizani, clerici și cetățeni mai bogați – etichetați drept „kulaki” – precum și familiile acestora. Se estimează că 130.000 de lituanieni au fost deportați, aproximativ 70% fiind femei și copii. Acești deportați au fost transportați în părți îndepărtate ale Uniunii Sovietice, în special în Siberia și regiunea Irkutsk, pentru a lucra în lagăre de muncă forțată în condiții dure. Deportările au inclus și familii poloneze care trăiesc în Lituania, destabilizand și mai mult țesutul social.

Procesul de deportare a fost brutal și secret. Autoritățile sovietice au efectuat de obicei operațiuni pe timp de noapte, îndepărtând cu forța indivizii din casele lor, separând familiile și împachetându-i în trenuri de vite supraaglomerate. Călătoria în Siberia sau în alte locații de exil ar putea dura săptămâni, ducând adesea la decese de foame, frig și boli. La sosire, deportații s-au confruntat cu sărăcie extremă, condiții dure de muncă și locuințe inadecvate, mulți lucrând în industriile lemnului sau în fermele colective. Se crede că aproximativ 28.000 de deportați au murit din cauza acestor condiții dure.

Două dintre cele mai mari operațiuni au fost Operațiunea Spring (1948) și Operațiunea Priboi (1949). Scopul acestor deportări în masă a fost nu numai de a înăbuși rezistența, ci și de a impune politica sovietică de colectivizare. Mulți deportați au fost legați de mișcarea partizană, în timp ce alții au fost vizați să slăbească rezistența lituaniană la reformele agricole sovietice. Aceste operațiuni au făcut, de asemenea, parte dintr-un plan sovietic mai amplu de restructurare a demografiei și de a asigura loialitatea în republicile baltice.

Deportările au creat cicatrici de lungă durată. Chiar și după moartea lui Stalin în 1953, eliberarea deportaților a fost lentă, unii nu s-au întors în Lituania decât la începutul anilor 1960. Cei care s-au întors și-au găsit bunurile confiscate și s-au confruntat cu discriminare, limitându-și reintegrarea în societate.

Experiența deportărilor a devenit centrală pentru memoria Lituaniei despre opresiunea sovietică. Astăzi, Lituania sărbătorește Ziua Doliu și Speranță, pe 14 iunie, pentru a comemora victimele. Monumentele și muzeele, cum ar fi Muzeul Ocupațiilor și Luptei pentru Libertate din Vilnius, servesc ca amintiri ale acestui capitol întunecat.

Tulburările din 1972 de la Kaunas, Lituania – adesea denumite Primăvara lui Kaunas – au fost un act critic de rezistență împotriva dominației sovietice . Această răscoală a avut loc în perioada 18–19 mai 1972, declanșată de auto-imolarea lui Romas Kalanta, un student de 19 ani, în semn de protest împotriva regimului sovietic. Actul său de protest și moartea ulterioară a declanșat demonstrații la scară largă, compuse în principal din studenți și tineri muncitori.

Pe 14 mai 1972, Kalanta și-a dat foc în apropierea Teatrului Muzical Kaunas, unde în 1940 fusese declarată sovietizarea Lituaniei. A lăsat o notă în care acuza regimul sovietic pentru moartea sa. Autoritățile, preocupate de potențialul de tulburări, au înaintat înmormântarea lui cu două ore pe 18 mai pentru a preveni adunările mari. Cu toate acestea, acest lucru a alimentat doar indignarea publicului, ducând la demonstrații spontane care au fost suprimate brutal de KGB, militsiya (poliția sovietică) și trupele interne.

În timpul protestelor, mii de manifestanți au umplut străzile din Kaunas, în special Laisvės Alėja (Buledul Libertății). Protestatarii s-au ciocnit cu forțele sovietice, soldându-se cu răni de ambele părți, cinci ofițeri militsiya au fost răniți și o motocicletă incendiată. A doua zi, aproximativ 3.000 de persoane au mărșăluit din nou, ceea ce a dus la arestări în masă – 402 persoane au fost reținute. Mulți protestatari aveau sub 20 de ani, iar unii aparțineau filialei de tineret a Partidului Comunist.

Pentru a ascunde natura politică a protestelor, autoritățile sovietice i-au acuzat pe manifestanți de huliganism. Dintre cei arestați, 50 de persoane s-au confruntat cu acuzații civile, iar zece s-au confruntat cu persecuție penală, opt primind pedepse cu închisoarea de la unu la doi ani. Protestele s-au extins în alte orașe din Lituania, cu 108 persoane arestate în total.

Tulburările din 1972 de la Kaunas au declanșat noi acte de rezistență în toată Lituania. În lunile următoare, în mai multe orașe au avut loc treisprezece auto-imolări suplimentare. Printre acestea se numărau Juozapas Baracevičius în Šiauliai și V. Stonys în Varėna.

Ca răspuns la aceste evenimente, autoritățile sovietice au înăsprit cenzura și au crescut supravegherea asupra mișcărilor și adunărilor de tineri, dând vina pe neliniște pe ceea ce au numit „mișcarea hippie”. Sentimentul anti-sovietic s-a intensificat pe parcursul anilor 1972–73, KGB-ul înregistrând o creștere bruscă a activităților anti-sovietice.

Evenimentele au rezonat și la nivel internațional, membrii diasporei lituaniene din Statele Unite organizând proteste în solidaritate. Scriitorul lituanian Vytautas Alantas a dedicat acestor evenimente o carte, intitulată Romas Kalanta: The Living Torches in the Nemunas Valley.

După decenii de stăpânire sovietică, rezistența publică în Lituania a rămas rară, dar a început să câștige avânt în anii 1970 și 1980. Actele de sfidare culturală – cum ar fi muzicienii care folosesc poezia naționalistă în cântece – și protestele simbolice precum tulburările din Kaunas din 1972 au reflectat nemulțumirea tot mai mare față de controlul sovietic. Până la sfârșitul anilor 1980, rezistența s-a intensificat, punând bazele pentru eventuala cale a Lituaniei către independență.

Ascensiunea Sąjūdis și Trezirea Națională

În 1987, au început să se formeze grupuri ecologiste și naționaliste, cu noi organizații care promovau conștientizarea politică și socială. Un moment esențial a venit odată cu înființarea Sąjūdis, la 3 iunie 1988, o mișcare politică și socială care sa aliniat inițial cu regimul, dar în curând s-a mutat spre opunerea controlului sovietic. Nemulțumirea publică a crescut, iar protestele împotriva regimului comunist s-au intensificat, culminând cu demonstrații la scară largă, precum protestul violent din 28 octombrie 1988. Indignarea publică a dus la demisii în Partidul Comunist din Lituania (CPL) și la conducerea mai moderată.

La sfârșitul anului 1988, CPL a întreprins mai multe acțiuni de conciliere pentru a recâștiga sprijinul public, cum ar fi restaurarea Catedralei din Vilnius pentru Biserica Catolică, legalizarea imnului național și a drapelului și recunoașterea lituaniană ca limbă de stat. Aceste reforme au marcat un pas critic în reafirmarea identității culturale și a suveranității naționale a Lituaniei.

Prăbușirea controlului sovietic și Declarația de independență

Până în 1989, organizații precum Uniunea Scriitorilor au început să se despartă de omologii sovietici, iar candidații susținuți de Sąjūdis au câștigat cele mai multe locuri la alegerile pentru Congresul Deputaților Poporului, slăbind stăpânirea Partidului Comunist asupra puterii. Confruntat cu o opoziție tot mai mare, CPL a fost de acord să organizeze alegeri libere pentru Sovietul Suprem al RSS-ului Lituanian în 1990, pe care le-a pierdut în fața candidaților susținuți de Sąjūdis.

La 11 martie 1990, Lituania a devenit prima republică sovietică care și-a declarat independența, declanșând un răspuns internațional prudent. URSS s-a opus mișcării, majoritatea țărilor reținând recunoașterea oficială până în august 1991, în urma loviturii de stat eșuate de la Moscova.

Duminica sângeroasă și lupta finală pentru libertate

Armata sovietică a răspuns dur la forța Lituaniei pentru independență. Pe 13 ianuarie 1991, forțele sovietice au atacat protestatarii la Turnul de Televiziune din Vilnius, soldând cu 14 morți și sute de răniți. Lituanienii numesc această tragedie „Duminica sângeroasă”. Rezistența non-violentă manifestată de protestatari, care s-au confruntat cu tancurile sovietice în timp ce cântau și legau armele, a câștigat atenția internațională și a întărit poziția Lituaniei.

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice mai târziu în 1991, independența Lituaniei a fost pe deplin recunoscută de comunitatea internațională. Curajul și persistența poporului lituanian au devenit un simbol definitoriu al luptei baltice pentru suveranitate.

La începutul anului 1990, candidații susținuți de mișcarea Sąjūdis și-au asigurat victoria la alegerile parlamentare din Lituania. La 11 martie 1990, Sovietul Suprem al RSS Lituaniei a proclamat Actul de reînființare a statului Lituania, făcând Lituania prima republică sovietică care și-a declarat independența. Vytautas Landsbergis, un lider al Sąjūdis, a devenit șeful statului, iar Kazimira Prunskienė a condus cabinetul de miniștri. Guvernul nou format a adoptat legi provizorii pentru a stabili cadrul legal al statului.

Sancțiuni și rezistență sovietică

Uniunea Sovietică s-a opus imediat declarației de independență a Lituaniei. Pe 15 martie 1990, Moscova a cerut revocarea independenței, iar până la 18 aprilie a impus Lituaniei o blocada economică, care va dura până la sfârșitul lunii iunie. În această perioadă, sovieticii au folosit forța militară pentru a prelua mai multe clădiri publice, deși violența pe scară largă a fost evitată inițial.

Cu toate acestea, tensiunile au escaladat în timpul Evenimentelor din ianuarie 1991, când sovieticii au încercat să răstoarne guvernul ales al Lituaniei. Pe 13 ianuarie 1991, forțele sovietice au atacat Turnul TV din Vilnius, ucigând 14 civili neînarmați și rănind alți 140. Parlamentul lituanian a reușit să rămână în contact cu lumea exterioară folosind operatori de radio amatori, care au transmis actualizări în timp real în timpul asaltului sovietic. Comitetul pentru Salvare Națională, o entitate susținută de sovietici, nu a reușit să răstoarne guvernul, permițând oficialilor lituanieni să continue să guverneze.

Referendum și recunoaștere internațională

La 9 februarie 1991, Lituania a organizat un referendum național în care peste 90% dintre participanți au votat în favoarea independenței. În mijlocul tentativei de lovitură de stat din august 1991 în Uniunea Sovietică, trupele sovietice au confiscat facilitățile guvernamentale din Lituania, dar s-au retras după prăbușirea loviturii de stat. După acest eșec, guvernul Lituaniei a interzis Partidul Comunist și i-a confiscat proprietatea.

La 6 septembrie 1991, comunitatea internațională a recunoscut oficial independența Lituaniei, iar țara a fost admisă la Organizația Națiunilor Unite pe 17 septembrie 1991. Aceasta a marcat punctul culminant al luptei pașnice și hotărâte a Lituaniei pentru suveranitate, consolidându-și locul ca o unitate independentă, democratică. stat.

După obținerea independenței în 1991, Lituania a experimentat transformări economice, politice și sociale semnificative, pe măsură ce a trecut de la o economie sovietică planificată central la un sistem de piață liberă.

Transformarea economică

Lituania a inițiat o campanie de privatizare pentru a transfera proprietatea publică în mâinile private. Au fost distribuite tichete de investiții, permițând cetățenilor să achiziționeze participații la întreprinderi privatizate. Guvernul și-a propus să evite crearea unei clase de oligarhi, așa cum sa întâmplat în Rusia, concentrându-se inițial pe întreprinderile mici și mijlocii, urmată de vânzarea unor companii mai mari, cum ar fi firmele de telecomunicații și companiile aeriene, către investitori străini.

O monedă temporară, talonas lituanian, a fost introdusă din cauza inflației ridicate și a întârzierilor în stabilirea unui sistem monetar stabil. În 1993, Lituania a reintrodus litas (moneda folosită în perioada interbelică), care a fost legată de dolarul american în 1994 și ulterior de euro în 2002. Lituania va adopta oficial euro în 2015, marcând integrarea sa mai profundă în economie europeană. structurilor.

Evoluții politice

Entuziasmul timpuriu pentru mișcarea de independență Sąjūdis a scăzut pe măsură ce țara se lupta cu șomaj și inflație. La alegerile din 1992, Partidul Democrat Muncitor din Lituania (LDDP), renumitul Partid Comunist, a câștigat majoritatea, semnalând o schimbare a sentimentului public. Cu toate acestea, până în 1996, electoratul a revenit la dreapta, votând în Uniunea Patriei, condusă de fostul lider Sąjūdis Vytautas Landsbergis.

Retragerea forțelor militare ruse a fost o prioritate critică, finalizată până la 31 august 1993. Lituania a reînființat, de asemenea, forțele militare, inclusiv Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Marina Lituaniene, împreună cu organizații paramilitare precum Uniunea Pușcarilor Lituanieni și Tinerii. Pușcași.

Schimbări sociale și culturale

Perioada post-sovietică a văzut renașterea tradițiilor culturale și a organizațiilor sociale suprimate în timpul dominației sovietice. Vilnius, capitala, a devenit un centru al renașterii naționale, cu lituania ca limbă oficială de stat. Privatizarea proprietăților imobiliare rezidențiale și a proprietăților comerciale a permis cetățenilor să recâștige controlul asupra resurselor economice, încurajând dreptul de proprietate și antreprenoriatul.

În ciuda dificultăților economice din timpul tranziției, Lituania a evitat inegalitatea masivă a bogăției. La începutul anilor 2000, Lituania a început să beneficieze de integrarea europeană, aderând la Uniunea Europeană (UE) și NATO în 2004, ceea ce a stabilizat mediul politic și a sporit dezvoltarea economică.

Lituania a aderat oficial la NATO la 29 martie 2004, marcând o piatră de hotar cheie în politica sa externă și strategia de apărare post- sovietică . Procesul de aderare la NATO a fost motivat de dorința Lituaniei de a-și consolida securitatea, în special având în vedere tensiunile istorice cu Rusia, și de a-și consolida locul în structurile politice și de apărare occidentale.

Statele membre UE în 2004 Noi state membre UE admise în 2004. © Júlio Reis

Drumul către aderarea la NATO a început la scurt timp după ce Lituania și-a redobândit independența în 1991. Lituania a lucrat pentru îndeplinirea cerințelor NATO prin restructurarea armatei sale, modernizarea infrastructurii de apărare și creșterea supravegherii civile a operațiunilor militare. În plus, Lituania a participat activ la programul Parteneriat pentru Pace al NATO în anii 1990, cooperând cu forțele NATO la antrenamente și exerciții de securitate regională.

Includerea Lituaniei în NATO a făcut parte dintr-o extindere mai largă care a inclus alte șase țări foste aliniate sovietic, întărind securitatea în regiunea baltică. Această aderare a venit pe fondul obiecțiilor Rusiei față de extinderea NATO spre est, reflectând tensiunile geopolitice continue. Cu toate acestea, apartenența la NATO a oferit Lituaniei o protecție militară semnificativă în temeiul clauzei de apărare colectivă a alianței (articolul 5), liniștindu-i suveranitatea și securitatea.

După aderare, Lituania și-a crescut cheltuielile de apărare și a contribuit la misiunile NATO, inclusiv la operațiunile din Afganistan și Irak, aliniindu-se în continuare la obiectivele colective ale alianței. De asemenea, apartenența la NATO a sporit rolul Lituaniei în cooperarea regională în domeniul securității în regiunea Mării Baltice.

După aderarea Lituaniei la Uniunea Europeană în 2004, țara a cunoscut o creștere economică rapidă. Cu toate acestea, acest impuls a fost oprit brusc de criza financiară globală, ducând la o contracție bruscă de 15% a PIB-ului în 2009.

În anii 2020, Lituania a acordat prioritate întăririi relațiilor cu aliații occidentali, adoptând în același timp o poziție mai asertivă față de Rusia și China . Guvernul lituanian a adâncit legăturile cu Taiwan , permițând în special înființarea unui birou de reprezentanță taiwanez la Vilnius în 2021. Această mișcare a stârnit reacții semnificative din partea Chinei, ceea ce a dus la tensiuni diplomatice și la represalii economice, inclusiv restricții comerciale.

Lituania a criticat, de asemenea, Belarus și Rusia, în special ca răspuns la preocupările de securitate regională. A condamnat încălcările drepturilor omului în Belarus și s-a opus agresiunii ruse, aliniându-se îndeaproape cu NATO și Uniunea Europeană în ceea ce privește politicile de securitate. Conducerea Lituaniei a sprijinit în mod activ Ucraina în timpul invaziei Rusiei din 2022, oferind ajutor și solicitând sancțiuni mai dure împotriva Rusiei și Belarusului pentru a contracara influența acestora în regiune. Aceste eforturi reflectă angajamentul strategic al Lituaniei față de securitatea europeană și valorile democratice în fața presiunilor autoritare.