În mod tradițional, se crede că așezarea Islandei a început în jurul anului 874 d.Hr., condusă de un șef norvegian, Ingólfur Arnarson, care a stabilit prima așezare permanentă la Reykjavík. Această relatare, înregistrată în Landnámabók , spune cum s-a stabilit Ingólfur acolo unde au aterizat stâlpii săi sacri și marchează începutul Epocii așezării Islandei. Cu toate acestea, unele surse sugerează că Náttfari, un bărbat lăsat în urmă de exploratorul Garðar Svavarsson, ar fi fost primul care s-a stabilit în Islanda.

În mod tradițional, se crede că primii coloniști au sosit în 870 sau 874, stimulați de unificarea Norvegiei de către regele Harald I, deși istoricii moderni sugerează factori mai largi, cum ar fi lipsa de pământ în Scandinavia. Spre deosebire de alte regiuni precum Marea Britanie și Irlanda , Islanda era nelocuită, ceea ce o făcea atractivă pentru așezare. Perioada de la 874 la 930 a cunoscut un val de coloni nordici, în primul rând din Norvegia, dar și din Insulele Britanice. Mulți dintre acești coloniști aveau o moștenire mixtă nordică și celtică, câțiva sclavi irlandezi și scoțieni aduși de stăpânii lor nordici. Estimările populației inițiale variază între aproximativ 4.300 și 24.000 de persoane.

Așezări islandeze c.870-1263 d.Hr. @ Anonim

Potrivit surselor medievale precum Íslendingabók și Landnámabók, Epoca Așezării a durat între 874 și 930, timp în care cea mai mare parte a insulei a fost revendicată, iar Alþingi, adunarea națională a Islandei, a fost înființată la Þingvellir. Dovezile arheologice susțin aceste date, dar dezvăluie și așezări sezoniere anterioare din Islanda înainte de colonizarea permanentă a nordicilor. Unele dovezi sugerează că călugării gaelici, cunoscuți ca papar, ar fi trăit în Islanda înainte de sosirea nordicilor, dar au plecat când au venit coloniștii nordici.

Până în 930, pământul fusese pe deplin revendicat, marcând sfârșitul Epocii Așezărilor și începutul perioadei Commonwealth-ului islandez. Deși așezările au încetinit, imigrația a continuat în secolul al X-lea, contribuind la creșterea societății islandeze timpurii.

În 930 d.Hr., după așezarea Islandei, șefii conducători au înființat Alþingi (Althing), o adunare națională care se ține în fiecare vară la Þingvellir. Această adunare, considerată uneori cel mai vechi parlament din lume, a permis șefilor islandezi (Goðar) să modifice legile, să soluționeze disputele și să numească jurii. Legile erau memorate și recitate de către Președintele ales, nefiind notate. Islanda nu avea putere executivă centrală, așa că aplicarea legii a fost lăsată în seama poporului, ceea ce a dus adesea la certuri, care au inspirat mai târziu multe dintre saga islandeze.

În primele secole ale Commonwealth-ului islandez, țara a cunoscut o creștere constantă. Exploratorii și coloniștii islandezi din această perioadă s-au aventurat până în sud-vestul Groenlandei și în estul Canadei , așa cum este descris în saga precum Saga lui Erik cel Roșu și Saga Groenlanda. Această perioadă de explorare și expansiune a contribuit la bogata moștenire culturală și tradiții de povestire a țării.

Erik cel Roșu, un explorator nordic, este creditat cu stabilirea primei așezări europene de succes în Groenlanda, un eveniment esențial în istoria explorării islandeze. Născut în Norvegia în jurul anului 950, Erik și familia sa au fost exilați în Islanda după ce tatăl său a comis omor din culpă. Urmând un model similar, Erik însuși a fost exilat din Islanda în 982 din cauza unei serii de dispute violente. În timpul acestui exil de trei ani, Erik a explorat un ținut puțin cunoscut din vest, pe care nordicii mai devreme, cum ar fi Gunnbjörn Ulfsson și Snæbjörn galti, l-au văzut sau au încercat fără succes să îl așeze.

Erik a navigat de-a lungul coastelor de sud și de vest ale Groenlandei, găsind zone locuibile, fără gheață, care semănau cu condițiile Islandei. După ce s-a încheiat exilul, Erik s-a întors în Islanda și a promovat Groenlanda, dându-i un nume favorabil pentru a atrage coloniști. În 985, a condus un grup de coloniști înapoi în Groenlanda, deși doar 14 din cele 25 de nave au supraviețuit călătoriei. Coloniștii au stabilit așezările de est și de vest de-a lungul coastei de sud-vest, Erik și-a fondat moșia la Brattahlíð în așezarea de est.

Această migrație a marcat o fază importantă a expansiunii islandeze, iar Groenlanda a devenit o colonie nordică semnificativă până la declinul ei în secolul al XV-lea din cauza condițiilor climatice dure și a altor factori.

În anul 1000, Islanda a adoptat în mod pașnic creștinismul printr-un proces unic de arbitraj la Alþingi, marcând un punct de cotitură semnificativ în istoria sa. Majoritatea primilor coloniști din Islanda erau păgâni, venerând zeilor nordici. Începând cu anul 980, misionarii creștini au început să viziteze insula, dar cu un succes limitat. Situația a escaladat atunci când Olaf Tryggvason al Norvegiei , un rege creștin, a făcut presiuni întrerupând comerțul și luând ostatici islandezi.

Pe măsură ce tensiunile au crescut, Alþingi, adunarea de guvernare a Islandei, l-a numit pe vorbitorul legii păgâne Thorgeir Thorkelsson să decidă dacă națiunea se va converti la creștinism. Thorgeir a propus ca Islanda să adopte creștinismul prin lege, permițând unele concesii, cum ar fi permisiunea de închinare păgână privată și continuarea anumitor practici precum consumul de carne de cal. Această decizie, acceptată de ambele părți, a prevenit un război civil și a dus la convertirea Islandei.

Rezoluția pașnică este remarcabilă în comparație cu creștinarea violentă a altor țări scandinave. Primul episcop al Islandei, Ísleifur Gissurarson, a fost sfințit în 1056, cimentând locul insulei în lumea creștină. În ciuda adoptării oficiale a creștinismului, urme de închinare păgână au persistat în privat de ceva timp.

Leif Erikson, născut în jurul anului 970 în Islanda, a crescut în Groenlanda la proprietatea familiei sale, Brattahlíð, înființată de tatăl său, Erik cel Roșu. Leif este cel mai faimos pentru explorarea sa din Vinland, despre care se crede că face parte din America de Nord , în jurul anului 1000. Două saga principale descriu călătoriile sale: *Saga lui Erik cel Roșu* și *Saga Groenlandezi*. Potrivit acestor relatări, Leif fie a descoperit Vinland după ce a fost scăpat de curs, fie a urmărit un raport anterior al lui Bjarni Herjólfsson, care a văzut coaste necunoscute în timp ce naviga din Islanda către Groenlanda.

Explorarea lui Leif l-a determinat să aterizeze în diferite locuri: Helluland (probabil insula Baffin), Markland (Labrador) și în cele din urmă Vinland, o regiune fertilă în care el și echipajul său și-au petrecut iarna. Au numit zona pentru abundența ei de struguri sălbatici și cherestea. Deși Leif nu s-a întors niciodată, călătoria sa a marcat primul contact european cunoscut cu America de Nord, înaintea lui Columb cu secole. Dovezile arheologice de la L'Anse aux Meadows, un sit nordic din Newfoundland, susțin relatările sagelor despre așezările nordice în regiune în jurul anului 1021. Această descoperire confirmă că vikingii din Islanda și Groenlanda au ajuns în America de Nord, stabilind acolo așezări temporare.

În secolele XI și XII, peisajul politic al Islandei s-a schimbat pe măsură ce puterea a devenit centralizată în mâinile câtorva familii dominante, erodând independența fermierilor și căpeteniilor locali. Această perioadă, din jurul anilor 1200 până în 1262, este cunoscută sub numele de Epoca Sturlungilor, numită după puternica familie Sturlung, inclusiv Snorri Sturluson și nepotul său Sturla Sighvatsson. Clanul Sturlung, împreună cu familiile rivale, s-au angajat în lupte violente pentru putere care au destabilizat insula, care era în mare parte populată de fermieri neinteresați de aceste conflicte.

În 1220, Snorri Sturluson a devenit vasal al regelui norvegian , Haakon IV, sporind influența Norvegiei în Islanda. De-a lungul timpului, pe măsură ce conflictele interne au persistat, șefii islandezi au acceptat în cele din urmă suveranitatea norvegiană, semnând Vechiul Legământ (Gamli sáttmáli) în 1262–1264, care a oficializat unirea Islandei cu Norvegia și a marcat sfârșitul Commonwealth-ului Islandez.

În această epocă, s-au înregistrat dispute semnificative asupra controlului bogăției bisericii, cunoscut sub numele de staðamál. Aceste conflicte au culminat cu un transfer de putere și bogăție de la aristocrații seculari la Biserică, care a devenit mai independentă de autoritatea seculară.

În deceniile care au urmat supunerea Islandei la stăpânirea norvegiană, guvernarea cotidiană s-a schimbat puțin. În timp ce Norvegia și-a consolidat încet puterea, Althing a căutat să-și păstreze autoritatea legislativă și judiciară. Cu toate acestea, Biserica Creștină a câștigat o influență din ce în ce mai mare pe măsură ce cei doi episcopi ai Islandei din Skálholt și Hólar au dobândit pământ și bogăție prin zecime, diminuând puterea vechilor căpetenii.

În acest timp, Islanda s-a confruntat și cu noi provocări de mediu și economice. O schimbare climatică cunoscută sub numele de Mica Eră de Gheață a adus ierni mai reci și sezoane de creștere mai scurte, făcând mai dificilă creșterea orzului și creșterea animalelor. Drept urmare, islandezii s-au bazat mai mult pe comerț, importând cereale din Europa. Pentru a satisface cererea, în special în zilele de post al Bisericii, economia Islandei s-a mutat către exporturile de stocfish (codul uscat), care a devenit o sursă vitală de venit. Înrăutățirea condițiilor a dus și la dezvoltarea vistarbandului, un sistem care lega țăranii de proprietarii de pământ într-o relație de iobag, marcând o epocă dificilă în istoria Islandei.

În 1380, odată cu moartea lui Olaf al II-lea al Danemarcei, Norvegia și, în consecință, Islanda, a devenit parte a Uniunii Kalmar, o alianță politică care a unit Danemarca , Norvegia și Suedia sub un singur monarh, cu Danemarca ca putere dominantă. Spre deosebire de Norvegia, Danemarca a avut un interes redus pentru exporturile primare de pește și lână de casă ale Islandei, ceea ce a dus la o scădere a comerțului și a dificultăților economice ale Islandei. În această perioadă, economia Islandei a avut probleme, iar colonia deja izolată din Groenlanda, care fusese stabilită de exploratorii nordici în secolul al X-lea, a dispărut în cele din urmă înainte de 1500. Uniunea Kalmar a marcat o schimbare în legăturile politice și economice ale Islandei, influența daneză crescând. în timp ce Islanda se confrunta cu provocări tot mai mari.

După dizolvarea Uniunii Kalmar în 1523, Danemarca, acum puterea conducătoare asupra Islandei, a exercitat un control mai mare, în special restricționând comerțul cu comercianții englezi, care fuseseră implicați în comerțul islandez. Aceasta a marcat începutul creșterii influenței daneze asupra Islandei, care a durat secole.

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, comercianții și pescarii străini, în special din Anglia și Germania , au jucat un rol semnificativ în economia Islandei. „Epoca engleză” (secolul al XV-lea) a văzut comercianții englezi și flotele de pescuit s-au adunat în zonele bogate de pescuit ale Islandei. Comerțul islandez cu porturile engleze, precum Hull, a fost important, iar această interacțiune a contribuit la creșterea standardului de viață în Islanda.

Secolul al XVI-lea este cunoscut ca „Epoca Germană” în Islanda, comerțul fiind dominat de comercianții germani. Deși nu au pescuit ei înșiși, au închiriat bărci islandezilor și au exportat capturile în Europa continentală. Chiar și după ce Danemarca a impus un monopol comercial, comerțul ilicit a continuat cu comercianții olandezi și francezi la mijlocul secolului al XVII-lea, modelând și mai mult economia Islandei în această perioadă.

Reforma islandeză a avut loc la mijlocul secolului al XVI-lea, când luteranismul a fost impus de regele Christian al III-lea al Danemarcei Islandei, aflată sub stăpânire danezo- norvegiană . Inițial, Islanda a rămas catolică, în timp ce alte teritorii au adoptat reforme protestante. Rezistența a fost condusă de Jón Arason, episcopul catolic de Hólar, și de clerul catolic. Conflictul a ajuns la apogeu în 1550, când Jón și cei doi fii ai săi au fost capturați și decapitati, marcând sfârșitul opoziției catolice.

Înainte de aceasta, luteranismul începuse să se impună prin influența germană și prin traducerea Noului Testament în islandeză. Oficialii danezi, cu sprijin militar, au arestat lideri catolici, ducând la o preluare treptată a protestanților. După execuția lui Jón, catolicismul a fost scos în afara legii, iar coroana daneză a confiscat proprietatea bisericii, sporind semnificativ controlul danez asupra Islandei.

Reforma a adus schimbări radicale, inclusiv legi mai stricte și apariția unui monopol comercial danez. Luteranismul a devenit credința dominantă, iar catolicismul a fost suprimat, fără preoți catolici admiși în Islanda timp de peste trei secole.

Monopolul comercial danez-islandez a fost un sistem implementat de Danemarca în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, într-o perioadă în care Islanda era sub stăpânire danezo- norvegiană . Înființat în 1602, acest monopol le-a acordat comercianților danezi drepturi exclusive de comerț cu Islanda, parte a strategiei mercantiliste a Danemarcei de a-și consolida economia și puterea, în special împotriva Ligii Hanseatice.

Posturile comerciale daneze din Islanda în timpul monopolului comercial danez 1602–1786. © History Maps

Comerțul se desfășura la punctele comerciale desemnate, cu prețurile stabilite de regele danez. Comercianții au închiriat aceste posturi, Insulele Westman aducând chirii mai mari datorită locației lor strategice. Monopolul a permis inițial comercianților din mai multe orașe daneze, dar din 1620 comerțul a fost limitat doar la Copenhaga. Monopolul a fost ridicat în 1786, marcând sfârșitul controlului comercianților danezi asupra comerțului islandez, deși influența daneză a rămas puternică în țară.

În 1627, Islanda s-a confruntat cu o criză semnificativă cunoscută sub numele de răpirile turcești , când pirații barbari au atacat insula și au răpit aproape 300 de islandezi în sclavie. Acest eveniment a dezvăluit vulnerabilitatea Islandei, deoarece Danemarca , care conducea Islanda la acea vreme, a oferit puțină protecție. Islandezii nu aveau armament modern, ceea ce făcea dificilă apărarea împotriva acestor atacuri ale piraților. În timp ce oficialii locali și islandezii au luptat acolo unde au putut, inclusiv apărând Bessastaðir și formând miliții cu aprobarea regelui, raidurile au scos la iveală capacitățile limitate de apărare ale Islandei și eșecul forțelor daneze de a proteja eficient insula.

Răpirile turcești au avut un impact de durată asupra istoriei islandeze, deoarece au evidențiat atât amenințarea atacurilor externe, cât și inadecvarea sprijinului militar al Danemarcei pentru dependența sa îndepărtată. Acest lucru a dus la eforturi sporite ale islandezilor de a organiza apărarea locală, dar a alimentat și nemulțumirea față de stăpânirea daneză.

Erupția fisurii Laki din 1783, unul dintre cele mai catastrofale evenimente din istoria Islandei, a modelat profund viitorul insulei. Pe 8 iunie, o fisură lungă de 25 de kilometri s-a deschis în sudul Islandei, aruncând lavă bazaltică și gaz în următoarele opt luni. Acest eveniment vulcanic, cunoscut și sub numele de Skaftáreldar („incendiile Skaftá”), a eliberat în atmosferă aproximativ 14 kilometri cubi de lavă și 120 de milioane de tone de dioxid de sulf. Erupția, deși spectaculoasă, cu fântâni de lavă care ajung până la 1.400 de metri, a fost devastatoare în urma ei.

Gazele toxice eliberate au cauzat daune larg răspândite asupra mediului în Islanda. „Laki haze” a otrăvit pășunile, ucigând aproximativ 80% din oile insulei și aproximativ jumătate din vitele și caii. Foametea care a urmat, agravată de otrăvirea cu fluor la animale, a ucis aproximativ 20-25% din populația umană a Islandei. Cunoscut la nivel local sub numele de Móðuharðindin, sau „Dificultățile din ceață”, acest dezastru a devastat economia și populația insulei, făcând-o una dintre cele mai mortale erupții din istoria Islandei.

Jón Steingrímsson, un slujitor parohial, și-a câștigat renume pentru predica sa „masă de foc”, rostită în iulie 1783. S-a rugat pentru protecție, deoarece fluxurile de lavă amenințau ferma bisericii de la Kirkjubæjarklaustur. Lava s-a oprit pe neașteptate, cruțând așezarea, moment devenit legendar în istoria islandeză.

Efectele erupției Laki nu s-au limitat la Islanda. Emisiile de dioxid de sulf au provocat o ceață sulfurice care s-a răspândit în toată Europa, ducând la o iarnă neobișnuit de aspră și la pierderi larg răspândite ale recoltei. În Islanda, însă, a marcat una dintre cele mai întunecate perioade din istoria sa, modelând rezistența insulei și relația acesteia cu forțele naturale care i-au definit peisajul timp de secole.

La începutul secolului al XIX-lea, peisajul politic al Islandei s-a schimbat dramatic sub dominația daneză. În 1800, Alþingi (Althing), adunarea legislativă și judiciară veche de secole a Islandei, a fost dizolvată de autoritățile daneze. Aceasta a marcat sfârșitul unei instituții istorice care guvernase Islanda încă de la înființarea ei în 930. În locul ei, Danemarca a înființat o Înalta Curte la Reykjavík, care și-a asumat responsabilitățile judiciare deținute anterior de Lögrétta, sau consiliul de drept, al lui Alþingi. Această Înalta Curte a rămas cea mai înaltă autoritate judiciară din Islanda până la înființarea Curții Supreme în 1920.

Timp de aproape o jumătate de secol, Islanda a rămas fără adunarea sa legislativă tradițională. Cu toate acestea, în 1843, Alþingi a fost reînființat ca organism consultativ, deși îi lipsea puterea legislativă pe care o deținea cândva. Noul Alþingi, care sa reunit pentru prima dată în 1845, avea sediul la Reykjavík. Crearea sa a făcut parte dintr-un val mai larg de naționalism și reformă care a cuprins Europa și a semnalat începutul propriei mișcări de independență a Islandei. Naționaliști precum Jón Sigurðsson, o figură cheie în promovarea autonomiei islandeze, au văzut întoarcerea Alþingi ca un pas crucial către autoguvernare.

Alþingi reformat era format din 26 de membri, dintre care 20 aleși și șase numiți de regele danez. Deși puterile sale s-au limitat la consilierea Coroanei, această restabilire a marcat un moment cheie în mișcarea treptată a Islandei către o mai mare autonomie, care a culminat cu restabilirea puterilor legislative semnificative pentru Alþingi în 1874. Această perioadă a pus bazele eventualei independențe a Islandei față de Danemarca în 1874. secolul al XX-lea.

Războaiele napoleoniene au avut un impact semnificativ asupra istoriei Islandei prin înfrângerea Danemarcei și prin Tratatul de la Kiel. Danemarca, care a condus Islanda de secole, a fost atrasă în războaie ca un aliat al lui Napoleon. Când Danemarca a fost învinsă în 1814, Tratatul de la Kiel a forțat-o să cedeze Norvegia Suediei. Deși Islanda fusese istoric sub controlul Norvegiei înainte de formarea uniunii daneză-norvegiană, tratatul nu sa extins la Islanda, Groenlanda sau Insulele Feroe. Aceste teritorii au rămas sub stăpânire daneză, în ciuda transferului Norvegiei sub controlul suedez.

Pentru Islanda, Tratatul de la Kiel a marcat o continuare a guvernării daneze, dar a subliniat statutul insulei ca o dependență îndepărtată și oarecum neglijată în tărâmul danez. Evenimentul nu a dus imediat la schimbări semnificative pentru Islanda, deși a pregătit scena pentru mișcările ulterioare către autoguvernare în secolul al XIX-lea. În acest context, poziția de slăbire a Danemarcei în Europa a contribuit în cele din urmă la impulsul Islandei pentru independență, care a culminat cu Islanda devenind un stat suveran sub stăpânirea daneză în 1918, iar mai târziu o republică complet independentă în 1944.

Mișcarea de independență a Islandei, sau Sjálfstæðisbarátta Íslendinga, a apărut în secolul al XIX-lea, când islandezii căutau o mai mare autonomie față de stăpânirea daneză. Timp de secole, Islanda făcuse parte din monarhia daneză, în urma semnării Vechiului Legământ în 1262, care a plasat Islanda sub coroana norvegiană. Când Norvegia a fuzionat cu Danemarca în Uniunea Kalmar în 1380, Islanda a devenit o dependență îndepărtată sub control danez.

La începutul secolului al XIX-lea, sentimentele naționaliste au început să crească în Islanda, inspirate de ideile europene de romantism și identitate națională. Intelectualii islandezi cu educație daneză, precum Fjölnismenn, au jucat un rol cheie în această renaștere a conștiinței naționale. Printre aceștia s-au numărat poeți și scriitori precum Jónas Hallgrímsson, care a contribuit la revista Fjölnir, pledând pentru conservarea culturii și limbii islandeze.

Până în 1843, cererile islandeze de autonomie au dus la restabilirea Althing-ului, adunarea legislativă tradițională a Islandei, care fusese dizolvată în 1800. Deși Althing-ul a fost inițial doar un organism consultativ fără putere legislativă reală, renașterea sa a fost un pas important în mișcare de independență în creștere. Jón Sigurðsson, cel mai proeminent lider al mișcării, a susținut o mai mare autodeterminare prin mijloace legale și pașnice, obținând un sprijin larg.

Mișcarea a atins un punct de cotitură în 1851, când oficialii danezi au încercat să adopte o legislație fără acordul islandez. Delegații islandezi, sub conducerea lui Sigurðsson, au protestat, declarând faimos: „Vér mótmælum allir” („Protestăm cu toții”). Acest act simbolic a subliniat dorința Islandei de auto-guvernare și a consolidat rolul lui Sigurðsson ca chip al mișcării de independență.

În cele din urmă, în 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și un guvern limitat, marcând o victorie majoră pentru mișcarea de independență. Acest lucru i-a oferit Islandei controlul asupra afacerilor sale interne pentru prima dată în secole, punând terenul pentru noi pași către independența deplină, care aveau să urmeze în secolul următor.

În 1874, la un mileniu după prima colonizare a Islandei, Danemarca a acordat insulei prima sa constituție și un guvern limitat asupra afacerilor interne. Acesta a fost un moment semnificativ în calea treptată a Islandei către independență. În 1903, constituția a fost revizuită, iar în 1904, a fost creat rolul de ministru al afacerilor islandeze. Hannes Hafstein a devenit primul care a ocupat această funcție, locuind în Reykjavík și devenind direct responsabil față de Althing. Acest lucru a extins autoguvernarea Islandei, reducând și mai mult controlul danez.

Momentul pentru o mai mare independență a continuat să crească, iar la 1 decembrie 1918, Islanda și Danemarca au semnat Actul de Unire Danezo-Islandez. Acest act a recunoscut Islanda ca stat pe deplin suveran, unită cu Danemarca printr-o uniune personală sub coroana daneză. Islanda avea acum propriul ei steag și controlul asupra majorității afacerilor sale interne, în timp ce Danemarca se ocupa de politica sa externă și de apărare. Islanda a fost declarată permanent neutră, Danemarca fiind responsabilă de notificarea altor națiuni. Actul a fost stabilit pentru revizuire în 1940, cu opțiunea pentru Islanda de a-l revoca unilateral până în 1943 dacă nu s-a ajuns la un nou acord.

Până în anii 1930, consensul islandez era clar: independența completă va fi urmărită cel târziu până în 1944, pe măsură ce națiunea se îndrepta în mod constant spre ruperea completă a legăturilor cu Danemarca.

În deceniile care au precedat Primul Război Mondial , Islanda a cunoscut o perioadă de prosperitate, dar războiul a adus provocări semnificative. Ca parte a Danemarcei neutre, Islanda nu a fost implicată direct în conflict, dar a suferit dificultăți economice. Insula a devenit mai izolată, ceea ce a dus la o scădere abruptă a nivelului de trai, o trezorerie puternic îndatorată și penurie de alimente care au ridicat temeri de foamete. Deși islandezii erau în general simpatizanți cu aliații, legăturile comerciale cu Regatul Unit - în a cărui sferă de influență se afla Islanda - au devenit tensionate. Britanicii au impus restricții asupra exporturilor islandeze pentru a preveni comerțul indirect cu Germania , adăugând sarcini economice.

Deși nu existau dovezi ale planurilor germane de a invada Islanda, războiul a afectat societatea islandeză în alte moduri. Peste 1.200 de bărbați și femei islandeze, inclusiv mulți de origine islandeză care trăiesc în America de Nord, au luptat pentru Aliați. În total, 144 au murit, mulți dintre ei născuți în Islanda.

Războiul a evidențiat capacitatea tot mai mare a Islandei de a-și guverna propriile afaceri. Gestionarea eficientă de către Islanda a problemelor interne și a relațiilor externe în timpul războiului, în ciuda izolării sale de Danemarca, a demonstrat capacitatea sa de o mai mare independență. Această competență a jucat un rol cheie în decizia Danemarcei de a recunoaște Islanda ca stat pe deplin suveran în temeiul Actului de Unire danez-islandez din 1918. Războiul a avut, de asemenea, efecte de durată asupra economiei Islandei, ducând la implicarea pe termen lung a guvernului pe piață care a continuat. până după al Doilea Război Mondial . Mai mult, cererea de știri de război a contribuit la consolidarea *Morgunblaðið* ca un ziar islandez de top.

Actul de Unire Danezo-Islandez, semnat la 1 decembrie 1918, a marcat un moment esențial în istoria Islandei. Acordul a recunoscut Islanda ca un stat pe deplin suveran și independent, cunoscut sub numele de Regatul Islandei, rămânând în același timp într-o uniune personală cu Danemarca sub regele danez. Acest aranjament a permis Islandei să-și stabilească propriul steag național și să mențină controlul asupra afacerilor interne, în timp ce Danemarca a continuat să se ocupe de afacerile sale externe și de apărare. Islanda s-a declarat, de asemenea, permanent neutră, statut pe care Danemarca era responsabilă pentru comunicarea altor națiuni.

Actul a fost un produs al autoguvernării în creștere a Islandei, care a avansat de când țara a câștigat stăpânirea autohtonă în 1904. Până la sfârșitul Primului Război Mondial , principiul autodeterminării a câștigat acțiune internațională, iar Danemarca, recunoscând capacitatea Islandei. pentru a-și guverna propriile afaceri – mai ales în timpul războiului, când Islanda a fost în mare parte tăiată – a fost dispus să acorde suveranitatea deplină.

Deși unii islandezi, precum Benedikt Sveinsson, pledează pentru ruperea completă a legăturilor cu Danemarca, inclusiv unirea personală cu regele danez, această idee nu a fost urmărită în mod serios la acea vreme. Islandezii și-au atins principalul obiectiv de suveranitate și au considerat inutil să rupă toate legăturile cu Danemarca, mai ales că era puțin probabil ca regele danez să-și exercite dreptul de veto.

Actul de Unire era programat pentru revizuire în 1940, cu posibilitatea ca Islanda să-l revoce unilateral până în 1943 dacă nu se ajungea la un nou acord. Până în anii 1930, totuși, consensul din ce în ce mai mare în Islanda a fost să urmărească independența deplină, creând scena pentru eventuala declarație a Republicii Islanda în 1944.

După prosperitatea pe care a cunoscut-o Islanda după Primul Război Mondial, Marea Depresiune din anii 1930 a adus greutăți economice grave. Declinul economic global a lovit puternic Islanda, deoarece valoarea exporturilor sale, în special peștele, a scăzut. Între 1929 și 1932, valoarea exporturilor Islandei a scăzut de la 74 de milioane la 48 de milioane de coroane și nu și-a revenit la nivelurile de dinaintea Depresiei decât după 1939.

Criza economică a dus la creșterea intervenției guvernamentale în economie. Importurile erau reglementate, comerțul cu valută străină era controlat de băncile de stat, iar capitalul împrumutului era distribuit prin fonduri reglementate de stat. Economia Islandei a suferit noi eșecuri odată cu izbucnirea războiului civil spaniol în 1936, care a redus la jumătate exporturile cruciale de pește sărat ale țării. Depresia din Islanda a continuat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când cererea de exporturi de pește a crescut, aducând o ușurare economică atât de necesară.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial , Islanda, pe atunci un regat suveran în uniune personală cu Danemarca , și-a declarat neutralitatea. Cu toate acestea, după invazia Danemarcei de către Germania în aprilie 1940, contactul cu Danemarca a fost întrerupt, ceea ce a determinat Islanda să preia controlul asupra propriilor afaceri externe. La 10 mai 1940, Marea Britanie a invadat Islanda pentru a preveni o preluare germană , invocând importanța strategică a insulei în Atlanticul de Nord. Deși Islanda a protestat împotriva încălcării neutralității sale, ocupația britanică a continuat fără rezistență.

Când trupele britanice au sosit la Reykjavík în mai 1940, prezența lor a dus la perturbări sociale semnificative în Islanda, în special în capitală. Sosirea a mii de soldați a dus la interacțiuni între tinerele islandeze și soldați, provocând tensiuni în societatea islandeză. Relațiile, atât reale, cât și despre zvonuri, dintre femeile locale și soldații britanici au devenit o sursă de controversă. Acest fenomen, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Ástandið („condiția” sau „situația”), a creat fricțiuni între bărbații islandezi și trupele străine, precum și preocupări legate de moralitate.

Au existat rapoarte privind creșterea prostituției în această perioadă, alimentează și mai mult controversa. Multe femei islandeze care au format relații cu soldații aliați s-au căsătorit mai târziu cu ele, iar unele au dat naștere copiilor cărora li sa dat patronimul Hansson („fiul său”), ceea ce indică faptul că tații lor erau necunoscuți sau părăsiseră Islanda. Unii dintre acești copii aveau și nume de familie englezești.

Britanicii au fost înlocuiți curând de forțele americane în iulie 1941, Islanda fiind de acord să lase SUA să se ocupe de apărarea sa. La apogeul războiului, erau până la 40.000 de soldați americani staționați în Islanda, depășind numărul populației masculine locale. În ciuda prezenței trupelor străine, Islanda a rămas oficial neutră pe tot parcursul războiului. Din punct de vedere economic, ocupația a pus capăt șomajului și a crescut salariile, transformând Islanda dintr-una dintre cele mai sărace țări din Europa într-o națiune mai prosperă până la sfârșitul războiului.

În mai 1944, Islanda a organizat un referendum constituțional pentru a decide dacă dizolva uniunea personală cu Danemarca și adoptă o constituție republicană. Referendumul a fost aprobat cu o majoritate covârșitoare, peste 98% dintre alegători fiind în favoarea ambelor măsuri. Actul de Unire, care păstrase Islanda și Danemarca conectate sub regele danez din 1918, a fost abolit oficial, iar Islanda a devenit o republică.

Pe 17 iunie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în timp ce Danemarca era încă sub ocupație nazistă, Islanda s-a declarat republică independentă în cadrul unei ceremonii de la Þingvellir. Deși unii danezi au fost jigniți de timp, regele Christian X al Danemarcei și-a trimis felicitările. Sveinn Björnsson, care a servit ca regent al Islandei în timpul războiului, a fost ales de parlament drept primul președinte al Islandei. Acesta a marcat pasul final în călătoria pașnică a Islandei către independența deplină.

În timpul Războiului Rece , Islanda, membră NATO, a jucat un rol strategic datorită locației sale în Atlanticul de Nord, în ciuda faptului că nu avea propria armată. Statele Unite au menținut o prezență militară la Baza Aeriană Keflavík între 1951 și 2006, contribuind în mod semnificativ la apărarea și economia Islandei. Islanda a găzduit Summitul de la Reykjavík din 1986 dintre președintele american Ronald Reagan și liderul sovietic Mihail Gorbaciov, un moment cheie în discuțiile privind dezarmarea nucleară.

Calea Islandei către aderarea la NATO a început după al Doilea Război Mondial . În ciuda rezistenței inițiale de a găzdui trupe străine, Islanda a aderat la NATO în 1949. Această decizie a stârnit proteste, deoarece unii islandezi s-au opus alianțelor militare. Războiul Rece a crescut presiunea asupra Islandei, ducând la un acord de apărare cu SUA în 1951. SUA și-au asumat responsabilitatea pentru apărarea Islandei, oferind asistență economică și sprijin diplomatic, în timp ce baza a devenit critică pentru monitorizarea activității submarinelor sovietice și pentru a servi ca parte a NATO. sistem de avertizare timpurie.

Prezența soldaților americani în Islanda în timpul Războiului Rece a stârnit tensiuni sociale semnificative, în special din cauza interacțiunilor dintre trupele americane și femeile islandeze. Guvernul islandez, îngrijorat de aceste relații, a impus restricții de circulație și a restricționat libertatea de mișcare a soldaților. Multe companii locale au refuzat să servească soldații americani, iar organizațiile islandeze au avertizat asupra influenței negative pe care le-ar putea aduce asupra societății.

Aceste interacțiuni au fost considerate ca fiind extrem de controversate, rapoartele din mass-media subliniind probleme precum violul, prostituția, drogurile și copiii născuți în afara căsătoriei. Autoritățile islandeze au încarcerat chiar zeci de femei pentru că s-au angajat în relații cu soldații americani. În efortul de a „proteja” femeile islandeze și de a menține o societate omogenă, guvernul islandez a interzis și soldaților americani de culoare să fie staționați la baza Keflavík.

Pe tot parcursul Războiului Rece, Islanda și-a menținut alianța cu SUA, deși au existat momente de opoziție internă, în special în ceea ce privește prezența militară a SUA. Islanda a amenințat că se va retrage din NATO în timpul disputelor precum Războiul Codului cu Regatul Unit, dar SUA și aliații NATO au lucrat pentru a liniști Islanda. Retragerea militară a SUA în 2006 a marcat sfârșitul prezenței sale fizice, deși Islanda rămâne sub protecția NATO. În ciuda tensiunilor, Islanda a beneficiat din punct de vedere economic și diplomatic de relația sa strânsă cu SUA în timpul Războiului Rece.

Războaiele codului au fost o serie de confruntări între Islanda și Regatul Unit cu privire la drepturile de pescuit în Atlanticul de Nord, care se întind din anii 1950 până la mijlocul anilor 1970. Aceste dispute, denumite adesea Þorskasríðin în islandeză, au apărut pe măsură ce Islanda a căutat să-și extindă apele teritoriale pentru a-și proteja resursele de pescuit, o parte crucială a economiei sale. Conflictele au avut loc în patru etape: un Proto Război Cod (1952–1956) și trei războaie ulterioare Cod (1958–1961, 1972–1973 și 1975–1976).

În fiecare caz, Islanda și-a extins unilateral limitele de pescuit - mai întâi la 12 mile marine (1958), apoi la 50 mile (1972) și în cele din urmă la 200 mile (1975) - la care Marea Britanie a răspuns trimițând protecție navală pentru traulele sale. Bărcile de patrulare islandeze, la rândul lor, au folosit tactici precum tăierea plaselor traulelor britanice și baterea navelor lor. Disputele au escaladat în confruntări fizice, implicând avarii la nave, dar puține victime, cu excepția unui inginer islandez ucis în timpul celui de-al doilea război cod.

Succesul Islandei în aceste dispute s-a datorat în mare măsură poziției sale strategice din Războiul Rece în decalajul GIUK, o locație cheie pentru eforturile anti-submarine ale NATO. Islanda a amenințat în mod repetat că va părăsi NATO și va închide baza americană de la Keflavík, un avanpost vital al NATO, care a făcut presiuni asupra puterilor occidentale să susțină pretențiile Islandei. În cele din urmă, Marea Britanie a acceptat cererile Islandei, recunoscându-și zona economică exclusivă de 200 de mile marine în 1976. Războaiele codului au devastat în cele din urmă comunitățile britanice de pescuit, dar au asigurat controlul Islandei asupra resurselor sale maritime.

Criza financiară islandeză din 2008-2010 a fost una dintre cele mai mari prăbușiri bancare în raport cu dimensiunea unei economii din istorie. A început la sfârșitul anului 2008, când toate cele trei majore ale Băncilor private din Islanda - Kaupthinghing, Landsbanki și Glitnir - s -au declanșat. Aceste bănci s -au extins rapid în anii care au condus la criză, alimentate de accesul ușor la creditul internațional. Cu toate acestea, pe măsură ce criza financiară globală s-a desfășurat, investitorii și-au pierdut încrederea în sectorul bancar islandez, ceea ce a dus la o criză a depozitelor în Regatul Unit și Țările de Jos și la probleme grave de refinanțare.

Până la jumătatea anului 2008, datoria externă a Islandei a crescut la șapte ori PIB-ul său, iar activele băncilor erau de peste 11 ori PIB-ul național. Băncii Centrale Islandeze nu avea capacitatea de a acționa ca un creditor de ultimă instanță din cauza sectorului financiar enorm. Eforturile de stabilizare a situației, inclusiv naționalizarea lui Glitnir, au eșuat. Guvernul a adoptat legi de urgență în octombrie 2008, permițând noilor bănci să preia operațiunile interne în timp ce băncile vechi erau puse în administrare judiciară. Acest lucru a dus la dispute internaționale, în special controversa Icesave, cu privire la deponenții străini care au pierdut accesul la fondurile lor.

Pentru a stabiliza economia, guvernul islandez a garantat depozite interne, a impus controale de capital și a asigurat un ajutor de 5,1 miliarde de dolari de la FMI și țările nordice. În ciuda acestor măsuri, economia Islandei s-a contractat brusc, PIB-ul scăzând cu 10% între 2007 și 2010. Coroana islandeză a pierdut o valoare semnificativă, iar bursa s-a prăbușit.

Redresarea a început în 2011, cu revenirea creșterii PIB-ului și scăderea treptată a șomajului. Până în 2017, controalele de capital au fost complet ridicate, iar până în 2018, era de așteptat ca raportul datorie/PIB al Islandei să scadă sub 60%, în scădere de la un vârf de 85% în 2011. Criza a dus, de asemenea, la revolte politice și sociale semnificative, inclusiv proteste în masă și schimbări în guvernarea islandeză.

În 2010, erupția Eyjafjallajökull din Islanda a cauzat perturbări masive călătoriilor aeriene în Europa de Vest. Activitatea vulcanică a început în martie 2010 și a persistat până în iunie, norii de cenușă care au afectat zborurile timp de câteva luni. Cea mai gravă perturbare a avut loc între 14 și 20 aprilie, când norul de cenușă a dus la închiderea spațiului aerian în aproximativ 20 de țări, afectând 10 milioane de călători. Aceasta a marcat cea mai mare perturbare a călătoriilor aeriene de la al Doilea Război Mondial .

Erupția a avut două faze: prima din martie a fost minoră, în timp ce a doua, începând din aprilie, a fost mult mai explozivă, penele de cenușă ajungând la 9 kilometri în atmosferă. Norul de cenușă, împreună cu condițiile de vânt favorabile, s-au răspândit în Europa de Nord, ducând la anulări pe scară largă a zborurilor. Erupția a continuat la o intensitate mai scăzută în lunile mai și iunie și, deși activitatea seismică a rămas ridicată, nu a avut loc o producție mai semnificativă de cenușă după mai.

Până în octombrie 2010, erupția a fost declarată oficial încheiată, deși oamenii de știință au remarcat că zona a rămas activă din punct de vedere geotermic și ar putea erupe din nou în viitor.