Potrivit lui Nicholson, deja între secolul al XII-lea și al XVI-lea, „anumiți gânditori au început să trateze ca un întreg diferitele învățături filosofice ale Upanishad-urilor, epopeei, Puranelor și școlilor cunoscute retrospectiv drept „șase sisteme” (saddarsana) ale filozofia hindusă principală”. Michaels notează că a apărut o istoricizare care a precedat naționalismul de mai târziu, articulând idei care glorificau hinduismul și trecutul.
Mai mulți savanți sugerează că faima istorică și influența culturală a lui Shankara și Advaita Vedanta au fost stabilite intenționat în această perioadă. Vidyaranya (secolul al XIV-lea), cunoscut și sub numele de Madhava și un adept al lui Shankara, a creat legende pentru a transforma Shankara, a cărei filozofie înaltă nu avea niciun atracție pentru a câștiga popularitate larg răspândită, într-un „erou popular divin care și-a răspândit învățătura prin digvijaya („ cucerire universală") în toată India ca un cuceritor învingător". În Savadarsanasamgraha („Rezumatul tuturor punctelor de vedere”), Vidyaranya a prezentat învățăturile lui Shankara ca vârful tuturor darsana-urilor, prezentând celelalte darsana-uri ca adevăruri parțiale care convergeau în învățăturile lui Shankara. Vidyaranya s-a bucurat de sprijin regal, iar sponsorizarea și eforturile sale metodice au ajutat la stabilirea Shankara ca un simbol de raliu al valorilor, la răspândirea influenței istorice și culturale a filozofiilor Vedānta din Shankara și la înființarea mănăstirilor (mathas) pentru a extinde influența culturală a lui Shankara și Advaita Vedānta.