Preistoria Scandinaviei este definită de apariția sa treptată din strânsoarea erei glaciare și de evoluția culturilor umane care s-au adaptat la schimbările climatice, peisajelor și resurselor. Epoca de piatră din această regiune a început mai târziu decât în ​​cea mai mare parte a Europei, datorită acoperirii glaciare groase care a început să se retragă abia în jurul anului 12.000 î.Hr., permițând primilor vânători nomazi din Europa centrală să facă vizite sporadice. Până în anul 12.000 î.Hr., locuința umană permanentă, deși nomadă, a prins rădăcini.

Pe măsură ce ghețarii s-au retras, tundra a apărut, susținând mai întâi răspândirea efectivelor de reni în Danemarca și sudul Suediei . Acest lucru a atras cultura Hamburg, un grup de vânători nomazi care au urmat migrațiile renilor, deplasându-se prin întinderi vaste ale peisajului sterp. Acești primi coloniști au trăit în structuri simple, cum ar fi tipii și și-au traversat teritoriul folosind unelte primitive pentru a vâna și a supraviețui. Încet, pe măsură ce clima s-a încălzit, petice de pădure de taiga au început să se dezvolte.

În jurul anului 11.400 î.Hr., cultura Bromme a apărut în sudul Scandinaviei. Odată cu clima din ce în ce mai caldă, au fost disponibile animale de vânat mai substanțiale, deși renul a rămas o resursă primară. Această cultură a stabilit primele așezări semi-permanente în sudul Scandinaviei, deși stilul lor de viață a rămas în mare parte nomad.

În jurul anului 10.500 î.Hr., o perioadă temporară de răcire a modificat peisajul, înlocuind taiga cu tundra din nou și provocând o întoarcere la tradițiile mai vechi de vânătoare a renilor. Cultura Ahrensburg a apărut în această perioadă, prosperând în aceste condiții mai reci. Pe măsură ce clima a început să se încălzească din nou în jurul anului 9.500 î.Hr., marcând epoca pre-boreală, cultura Ahrensburg și-a extins prezența mai spre nord, stabilindu-se în ceea ce este acum nordul Scandinaviei.

Epoca mezolitică a cunoscut o nouă încălzire a climei, în special în mileniul al VII-lea î.Hr., pe măsură ce Scandinavia a trecut de la perioada boreală la cea atlantică. Pădurile s-au răspândit, iar vânătorii de reni s-au mutat mai în nord, creând oportunități pentru dezvoltarea unor culturi umane mai diverse. Cultura Maglemosiană a apărut în Danemarca și în sudul Suediei, în timp ce cultura Fosna-Hensbacka s-a stabilit în Norvegia și vestul Suediei, trăind în tabere sezoniere de-a lungul coastelor. Aceste grupuri se bazau pe foc, bărci și unelte de piatră, cu un stil de viață centrat pe vânătoare, pescuit și culegere, adaptându-se la disponibilitatea sezonieră a resurselor.

Până în mileniul al VI-lea î.Hr., clima devenise și mai caldă și mai umedă, permițând pădurilor luxuriante să înflorească în sudul Scandinaviei. Animale mari, cum ar fi aurii, slăbănoai, elani și căprioare roșii au cutreierat aceste păduri, oferind un vânat amplu pentru cultura Kongemose din Danemarca și sudul Suediei. Între timp, culturile Nøstvet și Lihult au prosperat mai la nord, evoluând din tradițiile anterioare Fosna și Hensbacka. Pe măsură ce nivelul mării a crescut, cultura Kongemose a făcut loc culturii Ertebølle, care s-a adaptat la mediul în schimbare prin încorporarea ceramicii și a altor tehnici de la grupurile vecine.

Studiile genetice au dezvăluit că vânătorii-culegători din Scandinavia descindeau din două grupuri distincte: Vânătorii-Culegători de Vest, care au migrat din ceea ce este acum Germania de astăzi, și Vânătorii-Culegători de Est, care au venit din regiunea Volga Superioară în perioada modernă. Rusia. Aceste grupuri s-au amestecat în Scandinavia, formând un grup cultural și genetic unic cunoscut sub numele de Vânători-Culegători Scandinavi.

În perioada neolitică, începând cu anul 4000 î.Hr., cultura Ertebølle a început să practice agricultura și creșterea animalelor, influențată de triburile vecine din sud. Această tranziție a marcat integrarea lor în cultura megalitică Funnelbeaker, cunoscută pentru construirea dolmenelor și extinderea influenței lor în sudul Suediei. Triburile Nøstvet și Lihult, deși au absorbit noile tehnologii, și-au menținut stilul de viață de vânătoare și culegere, evoluând în cele din urmă în cultura Pitted Ware. Rezistența acestei culturi la stilul de viață agricol a oprit înaintarea spre nord a comunităților agricole, ceea ce a condus la cazuri de amestecare culturală, cum ar fi la situl de locuințe pe piloti Alvastra.

Sosirea culturii Corded Ware în jurul anului 2800 î.Hr. a adus schimbări semnificative în sudul Scandinaviei, mulți savanți legând acești nou-veniți de răspândirea limbilor proto-indo-europene. Aceste triburi, cunoscute local ca cultura Battle-Axe, erau păstori de vite care au introdus utilizarea topoarelor de luptă ca simboluri de statut și au determinat adoptarea unor tehnici mai avansate de prelucrare a metalelor. Sosirea lor a marcat tranziția completă a sudului Scandinaviei în perioada neolitică.

În jurul anului 2400 î.Hr., cultura Bell Beaker a ajuns în Iutlanda, introducând noi tehnologii în minerit și navigație. Ei au inițiat exploatarea pe scară largă a silexului pentru producția de pumnale de silex, care s-au răspândit în toată Scandinavia în timpul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Perioada Pumnalului (2400–1800 î.Hr.). Metalurgia cuprului a apărut în această perioadă, deși a rămas limitată, uneltele din silex continuând să imite formele instrumentelor de cupru și bronz.

Până în anul 2000 î.Hr., au apărut primele semne ale unei societăți mai ierarhice, deoarece în sudul Scandinaviei au început să apară case mari „în principal”, asemănătoare cu cele ale culturii Unetice. Această dezvoltare a marcat apariția unor structuri sociale mai complexe. Introducerea ulterioară și utilizarea pe scară largă a uneltelor de bronz în jurul anului 1750 î.Hr. a însemnat sfârșitul perioadei neolitice și începutul epocii nordice a bronzului, punând scena pentru următorul capitol din preistoria scandinavă.

Epoca nordică a bronzului, cuprinsă între 2000/1750 și 500 î.Hr., a marcat o eră semnificativă în preistoria Danemarcei, caracterizată prin apariția unei culturi foarte dezvoltate și interconectate în regiune. Ca o continuare a culturilor anterioare, cum ar fi culturile Corded Ware și Bell Beaker, epoca nordică a bronzului a apărut prin influențe din Europa Centrală, în special cultura Unetice. Uneltele și metalurgia din bronz au început să se răspândească în jurul anului 2000 î.Hr., cu o adoptare mai sistematică a tehnologiei de prelucrare a metalelor bronzului până în 1750 î.Hr. În această perioadă, locuitorii Danemarcei au trecut de la utilizarea pietrei și a cuprului la stăpânirea bronzului, pe care l-au achiziționat prin rețele comerciale extinse.

Schimburile comerciale și culturale au înflorit, deoarece Danemarca a devenit un exportator cheie de chihlimbar și un importator semnificativ de metale, ceea ce a contribuit la ridicarea statutului regiunii în Europa. Rutele comerciale stabilite legau societatea daneză din Epoca Bronzului de culturi de anvergură, inclusiv Grecia miceniană , cultura Tumulus și regiunile din bazinul Carpaților. Acest schimb a adus noi tehnologii și influențe culturale, evidente în asemănările dintre artefactele daneze și cele din alte regiuni. Măiestria bronzului în Danemarca a atins un standard excepțional de înalt, iar producția și acumularea de obiecte din bronz au făcut din aceasta una dintre cele mai bogate culturi din Europa în această perioadă.

Perioada a fost, de asemenea, martoră la dezvoltarea unor așezări mari, fortificate, cu ferme unice și comunități mai mari situate pe un teren mai înalt, lângă coastă. Aceste așezări prezentau adesea case lungi care au evoluat în timp în structuri mai sofisticate, dintre care unele erau excepțional de mari și indicau prezența unei elite conducătoare. Pe lângă locuințele de zi cu zi, movilele funerare au devenit proeminente în Danemarca, cu morminte elaborate, cum ar fi movila Lusehøj, care conținea cantități semnificative de bronz și aur, indicând o societate stratificată cu ierarhii sociale în curs de dezvoltare.

Practicile religioase din timpul epocii nordice a bronzului din Danemarca au inclus venerarea soarelui, așa cum se vede în sculpturile în stâncă și artefacte precum faimosul Trundholm Sun Chariot. Sacrificiile ceremoniale au fost adesea efectuate în corpuri de apă, cu numeroase ofrande de arme, bijuterii și rămășițe de animale găsite în mlaștini și lacuri. Aceste practici, împreună cu tradițiile funerare elaborate, sugerează o societate profund influențată de credințe și ritualuri spirituale, cu legături cu tradițiile indo-europene.

Până în secolul al IX-lea î.e.n., prelucrarea fierului a început să apară, semnalând trecerea de la epoca bronzului la epoca preromană a fierului în jurul secolului al 5-lea î.e.n. Această perioadă de evoluție tehnologică și culturală a pus bazele societăților din Epoca Fierului din Danemarca, făcând din Epoca Nordică a Bronzului o fază crucială în dezvoltarea moștenirii preistorice a Danemarcei.

Epoca fierului preromană, care se întinde din secolul al IV-lea până în secolul I î.Hr., a marcat o perioadă de schimbări semnificative pentru Danemarca și sudul Scandinaviei. Clima a devenit mai rece și mai umedă, făcând agricultura mai dificilă și determinând unele grupuri locale să migreze spre sud în Germania. În acest timp, locuitorii Danemarcei au început să extragă fier din turbării, ceea ce a reprezentat un progres tehnologic crucial. Au apărut dovezi ale influențelor culturale celtice puternice, vizibile în special în cele mai vechi nume de locuri daneze, ceea ce indică faptul că Danemarca făcea parte dintr-o rețea culturală și comercială mai largă din nord-vestul Europei.

Deși granițele Imperiului Roman nu s-au extins în Danemarca, rutele comerciale legau poporul danez de provinciile romane, așa cum a demonstrat descoperirea monedelor romane în regiune. Prezența artefactelor romane, în special din secolul I d.Hr., sugerează că au existat schimburi active între Danemarca și lumea romană, iar unii războinici danezi ar fi putut chiar să fi servit în armata romană. Cele mai timpurii inscripții runice din Danemarca, datând din jurul anului 200 d.Hr., indică, de asemenea, o amestecare de influențe și un sentiment în creștere al unei identități unice proto-daneze. Epuizarea terenurilor cultivate spre sfârșitul epocii fierului preromane a contribuit la creșterea migrațiilor și a conflictelor în nordul Europei, în special cu triburile teutone care s-au mutat în teritoriile romane din Galia.

În timpul epocii nordice a fierului, danezii aveau sediul în principal în Zeelandă și Scania de astăzi, precum și în părțile vecine ale Suediei moderne. În acest moment, Iutlanda era locuită de alte două triburi germanice: iuteii din Iutlanda de Nord și unghiurile din Iutlanda de Sud, în special în regiunea cunoscută sub numele de Angeln.

Până în secolul al V-lea d.Hr., Danemarca a intrat în epoca germanică a fierului, o perioadă caracterizată de migrații extinse în Europa de Nord. Această epocă a pregătit scena pentru apariția unor triburi germanice distincte, punând bazele dezvoltării ulterioare a societății daneze și a identității culturale scandinave mai largi. Pe la mijlocul primului mileniu d.Hr., atât Iutlanda, cât și Angeln au fost încorporate în regatul danez în curs de dezvoltare sau regate. Această expansiune a inclus și sudul Schleswig (acum parte din nordul Germaniei), unde danezii au construit Danevirke, un ansamblu mare de fortificații care au servit la marcarea graniței de sud a tărâmului lor. Danevirke a fost extins de mai multe ori în secolele următoare.

În această perioadă, practicile religioase includeau adesea sacrificii rituale, atât animale cât și umane, corpurile fiind scufundate în turbării. Această practică rituală a lăsat în urmă corpuri de mlaștină incredibil de bine conservate, cum ar fi Omul Tollund și Omul Grauballe, care oferă perspective remarcabile asupra vieții, obiceiurilor și credințelor poporului danez în timpul epocii fierului. Aceste descoperiri dezvăluie o societate profund conectată la mediul său și angajată în tradiții religioase complexe.

Epoca fierului germanică a început cu declinul Imperiului Roman și apariția regatelor germanice în Europa de Vest. Comerțul și interacțiunea cu regiunile învecinate, inclusiv Imperiul Franc și Insulele Britanice, au crescut în acest timp, ducând la schimburi culturale și la acumularea de bogăție. Această bogăție a fost adesea prezentată în bunuri funerare impresionante, găsite în movile funerare, indicând importanța unei elite războinice în societate. În nordul Europei și în Scandinavia, această perioadă a precedat epoca vikingilor și a văzut apariția diferitelor triburi germanice, inclusiv iute, unghii, sași și danezi, în regiunea care mai târziu avea să devină Danemarca.

Iuții au locuit în Peninsula Iutlanda, care cuprinde Danemarca modernă și părți din nordul Germaniei. Au fost participanți importanți în perioada migrației , iar unii au migrat în Marea Britanie, unde s-au stabilit alături de unghii și sași. Unghii, originari din regiunea Angeln (probabil în actualul Schleswig din Germania), au fost un alt grup central care a migrat în Marea Britanie și și-a adus numele Angliei . Sașii, deși mai proeminenti în ceea ce este acum nordul Germaniei, au exercitat și ei influență asupra unor părți din teritoriile daneze și au luat parte la valurile migratoare către Marea Britanie.

Între 500 și 800 d.Hr., aceste triburi au început treptat să formeze entități mai organizate și mai centralizate. Această epocă a fost martoră la consolidarea puterii în rândul căpeteniilor locali, ceea ce a dus la dezvoltarea regatelor timpurii și a pregătit scena pentru eventuala unificare a Danemarcei sub un singur monarh în epoca vikingă . A fost o perioadă de tranziție, în care diferite culturi s-au amestecat și societatea scandinavă medievală timpurie a luat forma.

În această perioadă, danezii au apărut ca un trib nord germanic distinct. Prin 500 până la 800 d.Hr., ei au devenit din ce în ce mai unificati și au început să se stabilească ca o forță dominantă în regiune. Societatea danezilor era organizată în jurul structurilor tribale și de clan conduse de căpetenii și erau renumiți pentru abilitățile lor de navigatori, care aveau să definească mai târziu epoca vikingilor. Pe măsură ce și-au consolidat puterea, danezii și-au extins treptat influența, angajându-se în comerț și conflicte ocazionale cu triburile vecine, care au jucat un rol crucial în modelarea istoriei timpurii a Scandinaviei și au pus bazele formării ulterioare a Regatului Danemarcei.

Epoca vikingilor a marcat sfârșitul perioadei preistorice a Danemarcei la începutul secolului al IX-lea. Odată cu începutul erei vikingilor, poporul danez a apărut ca exploratori, comercianți și războinici formidabili care au jucat un rol central în modelarea istoriei europene din secolele al VIII-lea până la al XI-lea. Abilitățile lor de navigație, construcția de nave avansate și tehnicile de navigație le-au permis să exploreze, să facă raid și să stabilească așezări în regiuni vaste.

Întinderea tărâmului danez înainte de expansiunea epocii vikingilor. Nu se știe când, dar danezii tribali au împărțit tărâmul în „herreder” (marcat cu linii roșii). @ Johannes Steenstrup

În secolul al IX-lea, vikingii danezi s-au aventurat din Insulele Feroe pentru a descoperi și a se stabili în Islanda . De acolo, s-au extins în Groenlanda și mai târziu au ajuns la țărmurile Vinlandului, despre care se crede că este Terranova modernă. Vikingii danezi au excelat și în comerțul pe distanțe lungi, folosind rețele complicate care se întindeau de la Groenlanda în nord până la Constantinopol în sud, navigând prin râuri precum Nipru și stabilind conexiuni prin Rusia Kievană , un stat fondat de conducătorii vikingi.

Expansiunea vikingă în Europa între secolele al VIII-lea și al XI-lea: Culoarea galbenă corespunde expansiunii normanzilor. @ Max Naylor

Influența vikingilor danezi a fost deosebit de puternică în Insulele Britanice . La sfârșitul secolului al IX-lea, aceștia și-au început incursiunile, având un impact semnificativ asupra regatelor anglo-saxone . Până la înființarea Danelaw-ului, danezii cuceriseră cea mai mare parte a nord-estului Angliei, impunând legile și obiceiurile daneze. Numai Regatul Wessex, condus de Alfred cel Mare, a rezistat avansurilor lor. După o serie de bătălii aprige, Alfred a apărut ca singurul rege englez care a rămas, punând bazele unei Anglie unificate.

Mai la sud, vikingii danezi au întâlnit Imperiul franc în expansiune sub Carol cel Mare. Cea mai veche mențiune înregistrată despre danezi apare în cronicile franceze, cum ar fi cele ale lui Notker din St Gall, care a descris interacțiunile regelui Gudfred cu francii în 804 d.Hr. Până în anul 808 d.Hr., regele Gudfred a lansat un atac cu succes asupra obotriților, cucerind orașul Reric și mutându-și populația în centrul comercial Hedeby. În ciuda eforturilor de a negocia pacea cu Carol cel Mare în 809 d.Hr., tensiunile au escaladat, făcându-l pe regele Gudfred să lanseze raiduri împotriva frisonilor cu o flotă de 200 de nave.

De asemenea, vikingii danezi au atacat și s-au stabilit de-a lungul coastelor Franței și Olandei , lansând atacuri la scară largă de-a lungul secolelor al IX-lea și al X-lea. Au asediatParisul și au devastat Valea Loarei. Pentru a gestiona aceste incursiuni, conducătorii franci au acordat unui grup de danezi dreptul de a se stabili în nord-vestul Franței, cu condiția să apere zona de viitoarele raiduri vikinge. Această așezare a evoluat în regiunea cunoscută sub numele de Normandia și descendenții acestor vikingi au fost cei care au cucerit Anglia în 1066 sub William Cuceritorul.

Moștenirea vikingilor danezi este evidentă în orașele fortificate pe care le-au înființat, cum ar fi Aros (actualul Aarhus) și locurile de înmormântare impresionante precum nava Ladby. Activitățile lor au lăsat un impact de durată asupra istoriei europene, contribuind la peisajul politic și cultural care avea să definească perioada medievală.

Gorm cel Bătrân este recunoscut ca primul conducător documentat istoric al Danemarcei, marcând începutul monarhiei daneze. El a domnit din jurul anului 936 e.n. până la moartea sa în jurul anului 958 e.n. Gorm și-a stabilit domnia din așezarea Jelling, care a devenit un centru important al puterii regale la începutul Danemarcei.

Una dintre cele mai durabile moșteniri ale lui Gorm este Jelling Stones, pietre runice mari pe care le-a ridicat în memoria soției sale, regina Thyra. Cea mai veche dintre aceste pietre, atribuită lui Gorm, poartă o inscripție în cinstea Thyra și stă ca o mărturie atât pentru domnia lor, cât și pentru stabilirea liniei regale daneze. Guvernarea lui Gorm, deși relativ scurtă, este considerată punctul de plecare al monarhiei Danemarcei, punând bazele casei regale care continuă până în zilele noastre.

Răspândirea creștinismului în Danemarca s-a desfășurat treptat, începând cu întâlnirile vikingilor cu populațiile creștine în timpul raidurilor din secolul al IX-lea înainte. Inițial, danezii au rămas înrădăcinați în tradițiile lor păgâne, șefii locali determinând atitudinile față de creștinism. Afluxul de sclavi creștini, captivi și viitoare soții din raidurile vikingilor i-a adus totuși pe danezi în contact strâns cu credința, plantând semințele convertirii.

Pe măsură ce regii și șefii danezi s-au implicat în politica Normandiei, Angliei , Irlandei , Franței și Germaniei , ei au început să adopte atitudini mai favorabile față de creștinism, adesea din motive politice. Convertirea unui șef sau a unui rege a dus uneori la convertiri pe scară largă în rândul adepților lor, dar acceptarea autentică a creștinismului s-a amestecat adesea cu credințele existente, arătând cât de adânc înrădăcinate erau vechile căi.

Misionarii creștini s-au adaptat peisajului religios unic din Danemarca, unde locurile sacre includ adesea izvoare, crânci sau vârfuri de dealuri, mai degrabă decât idoli de piatră. Ei au integrat cu pricepere creștinismul prin construirea de capele în aceste locații, schimbând treptat semnificația religioasă de la tradițiile păgâne la credința creștină. Rezultatul a fost un amestec de credințe, în care danezii au continuat practici precum lăsarea ofrandelor spiritelor pământești și consacrarea izvoarelor sacre sfinților locali. Chiar și simbolul ciocanului lui Thor s-a îmbinat perfect cu crucea creștină.

Gorm cel Bătrân, cunoscut drept primul rege al Danemarcei unificate, a domnit din Jelling și a fost descris drept „dur și păgân”. Cu toate acestea, regina Thyra, soția sa, le-a permis creștinilor să trăiască fără persecuție. Fiul lor, Harald Bluetooth, avea să joace mai târziu un rol decisiv în creștinizarea Danemarcei. Harald s-a lăudat pe piatra mai mare de Jelling că „i-a făcut pe danezi creștini”. Inscripția de pe această piatră, împreună cu crucea latină de pe Discul Curmsun, sugerează că Harald îmbrățișase creștinismul în anii 960 sau 980. Conversia lui Harald Bluetooth a avut loc după ce a fost martor la un călugăr frisan pe nume Poppo ținând fără răni un fier de călcat încălzit cu foc, un eveniment miraculos care l-a convins pe Harald de puterea creștinismului. Convertirea sa a marcat un punct de cotitură semnificativ, făcându-l să-și boteze copiii, Gunhilde și Sweyn Forkbeard, și să mute reședința regală de la Jelling la Roskilde, în Zealand.

Până la domnia lui Canut al IV-lea, la începutul secolului al XI-lea, Danemarca îmbrățișase pe deplin creștinismul. Canut al IV-lea, care mai târziu avea să devină cunoscut sub numele de Sfântul Canut, a fost un fervent susținător al bisericii. Eforturile sale de a impune zecimea și de a introduce noi structuri ecleziastice au dus însă la o rebeliune în care a fost ucis în biserica Sf. Alban în 1086. Canonizarea sa ulterioară în 1188 a însemnat triumful suprem al creștinismului în Danemarca. Transferul rămășițelor sale la Catedrala din Odense a fost un moment decisiv, națiunea respectând un post de trei zile, semnalând acceptarea pe scară largă a creștinismului. Acest eveniment a marcat un punct de cotitură în istoria daneză, solidificând locul credinței în națiune.

Masacrul de Ziua Sfântului Brice, cunoscut în daneză drept „Danemordet” sau „Massakren på Sankt Brictiusdag”, a avut loc pe 13 noiembrie 1002, coincizând cu sărbătoarea Sfântului Brice, un Episcop de Tours din secolul al V-lea. Acest eveniment a avut loc pe fundalul tensiunilor și conflictelor crescânde între anglo-saxoni și danezi din Anglia . După decenii de relativă pace, raidurile daneze asupra teritoriilor engleze au reluat în anii 980, intensificându-se semnificativ la începutul anilor 90. În urma bătăliei de la Maldon din 991, regele Æthelred cel Nepregătit a început să plătească un tribut, cunoscut sub numele de Danegeld, regelui danez pentru a preveni alte atacuri. În ciuda acestui fapt, raidurile daneze au continuat, devastând regatul lui Æthelred în fiecare an din 997 până în 1001, culminând cu o armată daneză care a dezlănțuit în sudul Angliei în 1001, ardând orașe și înfrângând forțele anglo-saxone.

Până în 1002, regele Æthelred primise informații care sugerau că danezii din regatul său intenționau să-l omoare pe el, pe consilierii săi, și să preia controlul asupra regatului său. Ca răspuns, Æthelred a emis un ordin pentru uciderea tuturor danezilor din Anglia. Deși decretul părea sever, istoricii cred în general că intenția lui Æthelred nu a fost exterminarea totală a tuturor danezilor, ci mai degrabă a vizat recenti coloniști danezi, membri ai armatei invadatoare și mercenari care l-au trădat alăturându-se invadatorilor danezi. În timp ce cronicarii de mai târziu precum William de Jumièges au susținut că masacrul a vizat întreaga populație anglo-daneză, istoricii moderni cred că aceasta este o exagerare, dovezile sugerând că numai bărbații danezi din anumite orașe și regiuni au fost atacați. Istoricul Henry de Huntington a remarcat că crimele au fost probabil localizate, iar Ian Howard a estimat că câteva sute de danezi, în principal din forțele invadatoare și familiile lor, au fost uciși.

Una dintre victimele cunoscute ale masacrului a fost Gunhilde, sora lui Sweyn Forkbeard, regele Danemarcei, împreună cu soțul ei Pallig Tokesen, danezul Ealdorman din Devonshire, care participaseră la raiduri pe coasta de sud. Uciderea lui Gunhilde și a altor danezi l-a înfuriat pe Sweyn Forkbeard, care a lansat o serie de războaie de represalii împotriva Angliei. Până în 1014, aceste eforturi au culminat cu supunerea completă a Angliei sub controlul danez. Cu toate acestea, uniunea dintre Danemarca și Anglia s-a dovedit instabilă, iar legătura s-a slăbit după domnia fiului lui Sweyn, Cnut cel Mare, rupându-se în cele din urmă în timpul domniei fiului lui Cnut, Hardecanute. O ultimă încercare de a cuceri Anglia a fost făcută de regele norvegian Harald Hardrada în 1066, dar a eșuat, deschizând în cele din urmă calea pentru invazia de succes a lui William Cuceritorul mai târziu în acel an.

Până în 1014, regele danez Sweyn Forkbeard a adus cu succes Anglia sub control danez, marcând un punct culminant în influența Danemarcei în străinătate. Fiul său, Cnut cel Mare, a consolidat această putere, conducând asupra unui vast Imperiu al Mării Nordului care includea Danemarca, Anglia și Norvegia . Domnia lui Cnut (1016–1035) a reprezentat apogeul puterii daneze, deoarece a stabilit stabilitatea și prosperitatea pe teritoriile sale.

Stăpâniile lui Cnut cel Mare. @ Hel-Hama

Cu toate acestea, uniunea dintre Danemarca și Anglia a început să slăbească după moartea lui Cnut. Succesorul său, Hardecanute, nu avea autoritatea tatălui său și s-a confruntat cu tulburări, culminând cu fragmentarea imperiului. Până la sfârșitul domniei lui Hardecanute în 1042, controlul danez asupra Angliei s-a prăbușit.

O ultimă încercare de cucerire a Angliei a avut loc în 1066, când Harald Hardrada, regele norvegian și succesor îndepărtat al conducătorilor danezi, a invadat. Eforturile sale au eșuat la Bătălia de la Stamford Bridge, degajând calea pentru ca William Cuceritorul să invadeze cu succes Anglia mai târziu în acel an, marcând sfârșitul influenței scandinave semnificative în Anglia și o schimbare în dinamica puterii europene.

În timpul secolului al XI-lea, sistemul monarhic electiv al Danemarcei a dus adesea la crize de succesiune, deoarece puterea nu a fost transmisă automat fiului cel mare. Sweyn II Estridsen, care a avut șaisprezece fii, a avut cinci dintre ei – Harald al III-lea, Canute al IV-lea, Olaf I, Eric I și Niels – să urce pe tron. Domnia lui Niels, care a domnit timp de treizeci de ani, a fost marcată de o lungă perioadă de pace și prosperitate. Era cunoscut pentru frugalitate și evlavie și i-a acordat nepotului său, Canute Lavard, titlul de Duce de Schleswig, oferindu-i oportunități de a-și extinde influența. Canute Lavard a excelat în acest rol, apărând granița de sud și subjugându-i pe obotriți, câștigându-și o reputație de om virtuos și onorabil. Sprijinit de aliați puternici, inclusiv de Sfântul Împărat Roman Lotario al III-lea, Canute a fost un candidat puternic la tronul danez.

Tensiunile au izbucnit în 1131 când Canute Lavard a fost ucis de Magnus cel Puternic, fiul regelui Niels, în Pădurea Haraldsted. Acest asasinat a declanșat un război civil, deoarece fratele vitreg al lui Canute, Eric al II-lea, și-a adunat forțele pentru a-l răzbuna. Eric a cerut ca Magnus să fie pedepsit, dar regele Niels, cu sprijinul nobililor din Jutland, a învins decisiv forțele lui Eric în bătălia de la Jellinge Heath. Forțat să fugă, Eric a căutat sprijin de la Sfântul Împărat Roman, care a mers spre nord cu o armată pentru a ridica asediul Schleswig. Cu toate acestea, împăratul s-a retras după ce a ajuns la un acord cu Niels și Magnus, lăsându-l pe Eric să se confrunte cu noi înfrângeri.

În ciuda eșecurilor, Eric a câștigat sprijinul diverșilor nobili, inclusiv arhiepiscopul Asser Thorkilsson. Într-un angajament cheie la Bătălia de la Sejerø, Eric a anihilat flota lui Magnus, atacând Viborg și ucigând episcopul local, Eskild. Deși Eric a încercat să profite de această victorie, Niels a reușit să-l intercepteze și să-l învingă din nou, diminuând puterea lui Eric. Forțele lui Niels și Magnus au continuat să-și preia avantajul, dar persistența lui Eric, împreună cu sprijinul negustorilor germani, i-au permis să străpungă și să captureze fortăreața Haraldsborg.

În 1134, averea lui Eric s-a schimbat dramatic în bătălia de la Fodevig. Cu sprijinul cavaleriei grele Sfântului Roman, el i-a învins decisiv pe Niels și Magnus cel Puternic, care a fost ucis împreună cu mai mulți episcopi care le susțineau cauza. Niels a fugit în Schleswig, dar a fost ucis de localnici acolo. Deși războiul civil s-a încheiat efectiv cu moartea lui Niels, Harald Kesja, un alt reclamant, a continuat să lupte până când Eric l-a capturat și executat pe el și pe șapte dintre fiii săi mai târziu în acel an.

Eric al II-lea, în ciuda consolidării puterii, s-a confruntat cu provocări și în cele din urmă a fost ucis în 1137. Nepotul său, Eric al III-lea, i-a succedat, dar s-a luptat cu insurecții, în special confruntându-se cu o rebeliune condusă de Olaf Haraldsen în 1139. Deși Olaf a deținut pentru scurt timp puterea, Eric al III-lea l-a învins până în 1143 și a condus pașnic până la abdicarea sa în 1146.

Următoarea criză de succesiune a început odată cu abdicarea lui Eric al III-lea, deoarece Sweyn al III-lea a fost ales rege pe Zeelandă, în timp ce Canute al V-lea a fost ales în Skåneland. Conflictul care a urmat i-a văzut pe Sweyn și Canute să se ciocnească în mod repetat, făcând o pauză doar pentru a participa fără succes la cruciada Wendish. Sweyn, cu ajutorul vărului său Valdemar I, a continuat să respingă avansurile lui Canute, stabilindu-se în cele din urmă ca singur conducător până în 1153.

Valdemar a schimbat alianțele în 1153 și l-a ajutat pe Canute V să-l expulzeze pe Sweyn. După ce Sweyn s-a întors cu întăriri germane în 1156, negocierile de pace au dus la un acord care a împărțit Danemarca în trei regate. Cu toate acestea, pacea a fost de scurtă durată. Sweyn a orchestrat uciderea lui Canute la o sărbătoare din 1157, un eveniment cunoscut sub numele de „Sărbătoarea Sângelui de la Roskilde”. Valdemar a supraviețuit atacului și a adunat adepții lui Canute, învinzându-l în cele din urmă pe Sweyn în bătălia de la Grathe Heath, unde Sweyn a fost ucis, posibil de un țăran în timp ce fugea. Această victorie a asigurat poziția lui Valdemar de rege incontestabil al Danemarcei, punând capăt perioadei prelungite de lupte civile.

În timpul domniei lui Valdemar I, Danemarca s-a transformat într-o putere semnificativă în regiunea Mării Baltice. El și consilierul său de încredere, Absalon, au inițiat construcția unui castel în satul Havn, care mai târziu avea să evolueze în Copenhaga, capitala modernă a Danemarcei. Împreună, Valdemar și Absalon au extins influența Danemarcei și și-au asigurat un punct de sprijin pe țărmul sudic al Mării Baltice prin supunerea Principatului Rügen în 1168. Aceasta a marcat începutul expansiunii teritoriale a Danemarcei în Marea Baltică, care mai târziu o va aduce în competiție cu alte puteri precum Liga Hanseatică , conții de Holstein și Cavalerii Teutoni .

Imperiul Danez și campaniile 1168-1227. @ Tinkaer1991

În anii 1180, controlul danez s-a extins și mai mult pe măsură ce au adus Mecklenburg și Ducatul Pomerania sub influența lor. În aceste teritorii sudice, danezii au promovat creștinismul , înființând mănăstiri precum Abația Eldena și contribuind la procesul mai larg de expansiune germană spre est, cunoscut sub numele de Ostsiedlung. În ciuda succeselor lor timpurii, Danemarca a pierdut majoritatea acestor cuceriri sudice după ce a suferit o înfrângere decisivă în bătălia de la Bornhöved în 1227, deși principatul Rugian a rămas parte a Danemarcei până în 1325.

În 1202, Valdemar al II-lea a urcat pe tron ​​și a lansat o serie de campanii, sau „cruciade”, care au extins influența Danemarcei și mai mult în regiunea baltică, inclusiv cucerirea Estoniei moderne. Această perioadă a marcat începutul Estoniei daneze. Potrivit legendei, în timpul bătăliei de la Lindanise din 1219, steagul danez, Dannebrog, a căzut în mod miraculos din cer, devenind un simbol al națiunii. În ciuda acestei victorii legendare, Danemarca s-a confruntat cu mai multe înfrângeri în anii următori, culminând cu pierderea lor în bătălia de la Bornhöved din 1227. Această înfrângere a marcat sfârșitul controlului danez asupra teritoriilor lor nord-germane, iar Valdemar al II-lea a fost salvat de la capturare doar prin intermediul vitejia unui cavaler german care l-a dus în siguranță.

În urma acestor eșecuri, Valdemar II și-a mutat atenția asupra reformelor interne. El a introdus un sistem feudal, acordând pământ nobililor în schimbul serviciului, ceea ce a sporit puterea familiilor nobiliare (højadelen) și a dat naștere unei clase de nobili mai mici (lavadelen). Această schimbare a puterii a dus la erodarea drepturilor tradiționale de care se bucurau țăranii liberi încă din vremea vikingilor.

Scăderea puterii monarhiei daneze, cuplată cu puterea tot mai mare a nobilimii și conflictele cu Biserica, au dus la o perioadă prelungită de tensiune, cunoscută sub numele de „conflicte arhiepiscopale”. Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, autoritatea regală se diminuase semnificativ, iar nobilimea l-a forțat pe rege să acorde o carte, recunoscută ca prima constituție a Danemarcei. Această perioadă de putere regală slăbită a deschis oportunități pentru Liga Hanseatică și Conții de Holstein de a câștiga influență, aceștia din urmă dobândind mari părți din Danemarca prin feude acordate de rege în schimbul sprijinului financiar.

În ultimii săi ani, Valdemar al II-lea s-a dedicat compilării unui set cuprinzător de legi pentru Danemarca. El a dezvoltat coduri legale pentru Iutlanda, Zelanda și Skåne, care au rămas în uz până în 1683. Aceste coduri au marcat o abatere semnificativă de la legile localizate stabilite de adunările regionale (landsting). Codul Iutlandei (Jyske Lov) a fost aprobat de nobilime la o întâlnire de la Vordingborg în 1241, cu puțin timp înainte de moartea lui Valdemar. Codul a desființat practicile învechite, cum ar fi procesul după încercare și procesul după luptă, instituind un sistem juridic mai structurat.

Valdemar al II-lea este amintit ca o figură centrală în istoria daneză, adesea numit „regele Dannebrogului” și celebrat ca legiuitor. Perioada de după moartea sa a cunoscut războaie civile și fragmentare politică, făcându-l să pară generațiilor ulterioare drept ultimul rege al unei epoci de aur din istoria daneză.

Cruciada Livoniană a avut loc într-o perioadă de expansiune și consolidare daneză în regiunea baltică, un punct cheie pentru Danemarca sub regele Valdemar al II-lea. La sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, Danemarca se afirma ca o putere majoră în nordul Europei, căutând în mod activ noi teritorii peste Marea Baltică. Această expansiune a fost împletită cu eforturile mai ample de creștinizare ale cruciadelor nordice, sancționate de papalitate pentru a converti ultimele regiuni păgâne ale Europei, inclusiv Livonia (moderna Letonia ) și Estonia .

Implicarea Danemarcei în cruciada Livoniană trebuie privită pe fundalul ambițiilor sale în Marea Baltică. În timp ce cruciații germani , conduși de episcopii de la Riga, au inițiat cucerirea Livoniei și a unor părți ale Estoniei, Danemarca și-a îndreptat ochii spre cele mai nordice zone ale regiunii, în special spre Estonia, unde Valdemar al II-lea a văzut o oportunitate pentru influența daneză.

În 1219, răspunzând unei cereri de ajutor din partea episcopului de Riga, Valdemar și-a lansat invazia Estoniei. Danezii au obținut o victorie decisivă în bătălia de la Lindanise, lângă Tallinnul actual. Potrivit legendei daneze, în timpul acestei bătălii Dannebrog, steagul național danez, a căzut în mod miraculos din cer, asigurând victoria daneză. Această victorie a permis Danemarcei să stabilească controlul asupra nordului Estoniei, unde au construit cetatea Tallinn (cunoscută atunci sub numele de Castrum Danorum, sau „Castelul danezilor”). Aceasta a marcat crearea Ducatului Danez al Estoniei, recunoscut oficial ca parte a tărâmului lui Valdemar.

În ciuda succesului danez, regiunea era instabilă. Triburile estoniene au rezistat cu înverșunare creștinizării și stăpânirii străine, lansând mai multe revolte. În timpul revoltei estoniene majore din 1223, aproape toate fortărețele creștine din Estonia, cu excepția Tallinului, au fost invadate, iar populațiile locale au revenit la practicile păgâne. Cu toate acestea, cu ajutorul cruciaților, Danemarca a reușit să-și reconsolideze controlul asupra nordului Estoniei până în 1227.

Expansiunea Danemarcei în Marea Baltică a adus-o în concurență directă cu alte puteri, inclusiv ordinele de cruciade germane și Republica Novgorod. Deși accentul Danemarcei a rămas pe Estonia, a menținut relații complexe cu Frații Livonieni ai Sabiei, ordinul militar german conducând cruciadele mai la sud. După înfrângerea catastrofală a Fraților Sabiei în bătălia de la Saule în 1236, cavalerii supraviețuitori s-au contopit cu Ordinul Teutonic , care a devenit apoi principalul rival al Danemarcei în regiune.

Tratatul de la Stensby din 1238 a restabilit controlul danez asupra Ducatului Estoniei, care căzuse pentru scurt timp în mâinile cavalerilor teutoni. Cu toate acestea, acest aranjament a fost instabil, iar puterea daneză în regiune a scăzut în cele din urmă. În urma Răscoalei de noapte a Sfântului Gheorghe din 1343, unde estonienii s-au revoltat din nou împotriva stăpânirii străine, Danemarca a decis să-și vândă teritoriile estoniene Ordinului Teutonic în 1346, punând capăt implicării sale directe în cruciadele baltice.

De-a lungul acestei perioade, implicarea Danemarcei în cruciada Livoniană a reflectat ambițiile sale mai largi de a domina Marea Baltică și de a-și asigura poziția ca putere regională. Deși inițial a reușit să câștige controlul asupra nordului Estoniei, stăpânirea Danemarcei s-a dovedit fragilă, iar până la mijlocul secolului al XIV-lea, ea și-a cedat teritoriile baltice puternicului Ordin Teutonic, care va continua să domine o mare parte din regiune până în secolul al XVI-lea.

Domnia lui Cristofor al II-lea (1319–1332) a fost o perioadă de dezastru pentru Danemarca, marcată de revolte țărănești pe scară largă, conflicte cu Biserica și pierderea teritoriului. Din cauza incapacității lui Christopher de a-și menține controlul, o mare parte din Danemarca a căzut în mâinile conților provinciali, iar Skåne a fost capturată de Suedia . Situația a devenit atât de gravă încât, după moartea lui Christopher în 1332, Danemarca a rămas fără rege timp de opt ani, țara fiind efectiv sub controlul acestor conți.

Timpul fără împărat 1332–1340. Estonia daneză care nu este afișată pe hartă se afla sub protecția Ordinului Livonian. @Vesconte2

Unul dintre cei mai puternici dintre acești conți, Gerhard al III-lea de Holstein-Rendsburg, a deținut o influență semnificativă asupra afacerilor daneze până la asasinarea sa în 1340. Acest eveniment a deschis calea pentru ca fiul lui Christopher, Valdemar al IV-lea, să fie ales ca noul rege. Valdemar a început treptat sarcina grea de a revendica teritoriile pierdute ale Danemarcei. Prin diplomație strategică, război și măsuri economice, el a reușit să restabilească controlul danez, finalizând în cele din urmă recuperarea regatului până în 1360, restabilind suveranitatea și stabilitatea Danemarcei.

Moartea Neagră a ajuns în Danemarca între 1348 și 1350, deși cronologia sa exactă rămâne incertă din cauza documentației rare. Înainte de ciuma, Danemarca era cea mai mică dintre țările nordice ca suprafață, dar avea cea mai mare populație, estimată între 750.000 și un milion de oameni.

În mod tradițional, se credea că ciuma a sosit în Danemarca printr-o navă norvegiană care a plecat din Anglia și a rămas blocată pe Vendsyssel din Iutlanda de Nord după ce echipajul său a murit. Cu toate acestea, cercetările moderne pun la îndoială această narațiune. Surse contemporane, cum ar fi Cronica Arhiepiscopului de Lund și Annales Scanici din Scania, datează sosirea Morții Negre în 1350, sugerând că ciuma s-a răspândit probabil mai repede decât sugerează legenda.

1346–1353 răspândirea hărții morții negre în Europa. @ Flappiefh

Deși nu există relatări directe ale martorilor, răspândirea ciumei prin Danemarca poate fi urmărită indirect prin testamente, donații și înregistrări ale morții. Se știe că Moartea Neagră a ajuns la Ribe în iulie-octombrie 1350, Roskilde în septembrie-octombrie, Copenhaga în august-septembrie și Scania din iulie până în decembrie a acelui an.

Impactul ciumei a fost catastrofal. Deși nu se cunoaște numărul exact de morți, Danemarca a cunoscut un colaps demografic sever din care a fost nevoie de secole pentru a se recupera. Decizia regelui din 1354 de a ierta pe mulți de pedeapsa cu moartea, invocând pierderea populației din cauza ciumei, a subliniat devastarea demografică.

Moartea Neagră a ajutat indirect eforturile lui Valdemar IV de a revendica și consolida puterea. Pe măsură ce ciuma a devastat țara, a provocat un colaps demografic semnificativ, slăbind rezistența și lăsând multe regiuni depopulate și în dificultate economică. Această devastare i-a permis lui Valdemar să-și avanseze campania de recuperare a teritoriilor pierdute mai eficient, deoarece nobilimea și alte forțe opuse erau mai puțin capabile să monteze o rezistență puternică.

Liga Hanseatică , o puternică confederație a breslelor comerciale și a orașelor de piață din Europa de Nord, a apărut în secolul al XIII-lea ca o forță comercială dominantă, Lubeck, orașul său principal, devenind un centru major pentru comerț. Liga a facilitat comerțul peste Marea Nordului și Marea Baltică, iar influența sa a început să se ciocnească de eforturile Danemarcei de a controla aceste rute comerciale vitale. Monarhia daneză a căutat să beneficieze de taxe și tarife de la trecerea prin strâmtoarea Øresund, un punct strategic de sufocare care leagă Marea Nordului de Marea Baltică, care era crucial pentru interesele comerciale ale Ligii.

Europa de Nord în anii 1400, arătând amploarea Ligii Hanseatice. @ Profesorul G. Droysens

În timpul domniei regelui Valdemar al IV-lea (r. 1340-1375), Danemarca a căutat să-și extindă controlul asupra regiunii baltice, încercând să exercite influență asupra orașelor hanseatice. Ca răspuns, Liga și-a apărat interesele comerciale, ceea ce a dus la escaladarea tensiunilor. Rețeaua de alianțe a Ligii și capacitățile lor navale le-au permis adesea să se confrunte eficient cu Danemarca, asigurând protecția rutelor lor comerciale.

Unul dintre cele mai importante conflicte dintre Danemarca și Liga Hanseatică a fost cel de-al Doilea Război Dano-Hanseatic (1361-1370). Conflictul a început când Valdemar al IV-lea a pus mâna pe orașul Visby de pe insula Gotland, un important centru comercial aflat sub influența Ligii. Această mișcare agresivă a determinat Liga să formeze o coaliție militară, care a dus la o bătălie navală decisivă în largul Helsingborg în 1362. În ciuda eșecurilor inițiale, puterea navală superioară a Ligii și alianțele cu alte puteri baltice au forțat Danemarca să ajungă la o așezare.

Conflictul a culminat cu Tratatul de la Stralsund din 1370, care a marcat o victorie majoră pentru Liga Hanseatică. Tratatul a acordat Ligii privilegii comerciale semnificative în Danemarca și control efectiv asupra orașelor daneze Helsingborg, Malmo și Falsterbo. De asemenea, a asigurat că Liga ar putea influența succesiunea daneză, limitând efectiv puterea Danemarcei în regiune și solidificând dominația Ligii în comerțul baltic. Timp de câțiva ani, Liga Hanseatică a controlat cetățile de pe Sound, strâmtoarea dintre Skåne și Zealand.

Margaret I, fiica lui Valdemar al IV-lea (Valdemar Atterdag), s-a căsătorit cu Håkon al VI-lea al Norvegiei ca parte a unui efort dinastic de a uni Danemarca, Norvegia și Suedia , deoarece Håkon era rudă cu familia regală suedeză. Fiul lor, Olaf al II-lea, urma să conducă cele trei regate, dar după moartea sa timpurie, în 1387, Margareta a preluat controlul. Guvernând din 1387 până la moartea ei în 1412, ea a unificat cu pricepere Danemarca, Norvegia și Suedia, împreună cu teritorii precum Insulele Feroe, Islanda, Groenlanda și părți ale Finlandei moderne, sub conducerea ei. Această unificare a dus la formarea Uniunii Kalmar, înființată oficial în 1397, reprezentând prima consolidare majoră a țărilor nordice sub un singur monarh.

După moartea Margaretei, strănepotul ei Eric de Pomerania a devenit rege al Danemarcei în 1412. Cu toate acestea, lui Eric îi lipsea priceperea politică a Margaretei și a implicat în curând Danemarca în conflicte cu conții Holstein și orașul Lübeck. Aceste tensiuni au determinat Liga Hanseatică să impună un embargo comercial asupra Scandinaviei, care a afectat grav economia Suediei și a dus la o revoltă. Până în 1439, toate cele trei regate ale Uniunii Kalmar îl detronaseră pe Eric, semnalând începutul fragmentării uniunii.

În ciuda acestor provocări, viziunea unității scandinave a rezistat. În 1440, nepotul lui Eric, Christopher de Bavaria, a fost ales rege al Danemarcei, Norvegiei și Suediei, reunind pentru scurt timp regatele din 1442 până în 1448. Cu toate acestea, uniunea a fost fragilă, deoarece resentimentele suedezilor față de dominația daneză a transformat Uniunea Kalmar într-o mare parte. entitate simbolică. În timpul domniei lui Christian I (1450–1481) și a fiului său Hans (1481–1513), tensiunile dintre Danemarca și Suedia au continuat, ducând la mai multe conflicte.

La începutul secolului al XVI-lea, Christian II a urcat pe tron ​​în 1513 și a încercat să reafirme controlul asupra Suediei. După ce a capturat Stockholm în 1520, el a ordonat execuția a aproximativ 100 de lideri ai mișcării anti-unioniste suedeze, eveniment cunoscut sub numele de Baia de sânge de la Stockholm. Acest act a eliminat orice speranță de a păstra Uniunea Kalmar, stârnind indignare în toată Suedia și ducând la ruperea sa finală de sub controlul danez, punând efectiv capăt uniunii și visului unui regat scandinav unificat.

Baia de sânge de la Stockholm a fost o execuție în masă care a avut loc între 7 și 9 noiembrie 1520, în urma unui proces orchestrat de regele danez Christian II. Pe 4 noiembrie, Christian a fost uns de Arhiepiscopul Gustavus Trolle în Catedrala Storkyrkan și a depus un jurământ că va conduce Suedia prin suedezii nativi. În următoarele trei zile, a avut loc un banchet de sărbătoare, în timpul căruia participanții danezi și suedezi s-au amestecat, au băut și au făcut schimb de glume.

Cu toate acestea, în seara zilei de 7 noiembrie, Christian a convocat numeroși lideri suedezi la o conferință privată la palat. Până la amurgul zilei de 8 noiembrie, soldații danezi au intrat în sala mare a palatului regal, întemnițând câțiva oaspeți nobili, mulți dintre ei trecuți pe lista de interdicții a arhiepiscopului Trolle ca potențiali dușmani ai regelui danez.

Pe 9 noiembrie, un consiliu condus de arhiepiscopul Trolle i-a condamnat pe acești indivizi la moarte pentru erezie, folosind acuzația de implicare a lor într-un pact anterior pentru a-l detrona pe Trolle ca principală acuzație. Printre cei condamnați s-au numărat membri cheie ai partidului anti-unionist Sture. La prânz, episcopii de Skara și Strängnäs, cunoscuți oponenți ai unirii, au fost conduși afară și tăiați capul în marea piață. Ulterior, paisprezece nobili, trei burghimastri, paisprezece consilieri locali și aproximativ douăzeci de cetățeni obișnuiți ai Stockholmului au fost executați prin spânzurare sau decapitare.

Execuțiile au continuat până în 10 noiembrie, călăul șef, Jörgen Homuth, raportând ulterior că 82 de persoane au fost ucise. Se spune că Christian II a profanat chiar trupul lui Sten Sture cel Tânăr, un fost lider al rezistenței suedeze, făcându-l exhumat și ars, împreună cu rămășițele copilului său. Văduva lui Sture, Lady Kristina, și alte câteva femei nobile au fost duse prizoniere în Danemarca.

Regele Christian a justificat baia de sânge ca o măsură necesară pentru a evita un interdict papal, pretinzând că a fost făcută pentru a pedepsi erezia. Cu toate acestea, când i-a explicat Papei despre decapitarea episcopilor, el a dat vina pe trupele sale, sugerând că violența a fost un act de răzbunare neautorizat.

Baia de sânge de la Stockholm a avut consecințe de amploare. Una dintre victime, Erik Johansson, a fost tatăl lui Gustav Vasa. Aflând despre masacru, Gustav Vasa a fugit spre nord, la Dalarna, unde și-a adunat sprijinul pentru o nouă revoltă împotriva stăpânirii daneze. Această revoltă, cunoscută sub numele de Războiul Suedez de Eliberare, a reușit în cele din urmă să alunge forțele lui Christian II. Masacrul a devenit un punct de cotitură, rupând definitiv Suedia de sub controlul danez și marcând sfârșitul Uniunii Kalmar.

Reforma , originară din ținuturile germane din ideile lui Martin Luther la începutul secolului al XVI-lea, a avut un impact profund asupra Danemarcei. A început la mijlocul anilor 1520, când danezii au căutat acces la Biblie în propria lor limbă. În 1524, Hans Mikkelsen și Christiern Pedersen au tradus Noul Testament în daneză și a devenit instantaneu un best-seller, alimentând interesul pentru ideile luterane.

Printre primii reformatori a fost Hans Tausen, un călugăr danez care a studiat la Wittenberg sub influența lui Luther. În 1525, Tausen a început să propovăduiască reformele lui Luther de la amvonul Bisericii Mănăstirii Antvorskov, ceea ce a dus la detenția sa de către superiorii săi. Cu toate acestea, a continuat să predice orășenilor din fereastra celulei sale, iar ideile lui s-au răspândit rapid în Viborg. Învățăturile lui Tausen au rezonat cu un public larg, convertind cetățeni obișnuiți, negustori, nobili și chiar călugări. Curând, el a câștigat o capelă pentru slujbele sale și, când a devenit prea mică pentru mulțimi, adepții săi au forțat să deschidă o mănăstire franciscană pentru a le găzdui. Episcopul Jon Friis nu a putut să contracareze mișcarea, iar Viborg a devenit un centru pentru reforma daneză, luteranismul răspândindu-se la Aarhus și Aalborg.

Recunoscând influența lui Tausen, regele Frederic I l-a numit unul dintre capelanii săi în 1526, oferind protecție împotriva opoziției catolice. Ideile luterane s-au răspândit apoi la Copenhaga, unde predicile lui Tausen în daneză au atras mulțimi mari. Cu aprobarea regală, bisericile din Copenhaga s-au deschis atât pentru slujbele luterane, cât și catolice, deși tensiunile au crescut pe măsură ce ambele grupuri au împărțit spații de cult.

Un moment de cotitură a venit în decembrie 1531, când o mulțime, incitată de primarul Copenhaga, Ambrosius Bogbinder, a luat cu asalt Biserica Maicii Domnului, distrugând statui, altare și relicve. Politica lui Frederic I de a tolera ambele credințe a făcut puțin pentru a potoli tulburările, deoarece atât catolicii, cât și luteranii căutau dominația. Reforma a crescut rapid datorită combinației dintre entuziasmul popular pentru reforma bisericii și interesul monarhiei de a ocupa pământurile bisericii. Această tranziție a crescut veniturile coroanei daneze cu 300%, deoarece proprietatea bisericii a fost confiscată.

Nemulțumirea larg răspândită față de Biserica Catolică se înăbușise deja, în special cu privire la zecimi și taxe care împovărau fermierii și comercianții. Regele Frederic I și fiul său, Ducele Christian, au arătat puțină simpatie pentru franciscani, care erau cunoscuți pentru cererile lor necruțătoare. Între 1527 și 1536, multe orașe i-au cerut regelui să închidă casele franciscane, iar Frederic a autorizat închiderea. Mulțimi, adesea cu aprobarea regală, au închis cu forța mănăstirile franciscane din orașe precum Copenhaga, Viborg, Aalborg și Malmo, ducând la închiderea a 28 de unități, călugării fiind uneori bătuți sau uciși.

Când Frederic I a murit în 1533, fiul său, Ducele Christian de Schleswig, a fost proclamat rege Christian III de către Adunarea Viborg. Cu toate acestea, Consiliul de Stat din Zeelandă, dominat de catolici, a refuzat să-l recunoască, temându-se că zelul lui luteran îi va lipsi de drepturi pe catolici. Consiliul l-a invitat pe contele Christopher de Oldenburg să devină regent, declanșând un conflict cunoscut sub numele de Feudul Contelui.

Christian al III-lea a ridicat o armată, cu mercenari din Germania, pentru a-și pune în aplicare pretenția, în timp ce contele Christopher și-a adunat forțele din Mecklenburg, Oldenburg și Liga Hanseatică , cu scopul de a restabili regele catolic Christian al II-lea. Acesta a marcat începutul unui război civil de trei ani care va decide în cele din urmă viitorul religios al Danemarcei.

Vrăjimea contelui (Grevens Fejde) a escaladat când a izbucnit rebeliunea armată printre țăranii catolici conduși de căpitanul Clement în nordul Iutlandei. Revolta s-a extins rapid la Funen, Zealand și Skäne, amenințănd eforturile lui Christian III de a consolida puterea. La 16 octombrie 1534, armata lui Christian III a învins decisiv forțele nobiliare catolice în bătălia de la Svenstrup. Această victorie ia permis lui Christian să negocieze un armistițiu cu Liga Hanseatică , care îl sprijinise pe contele Christopher.

Johan Rantzau, comandând forțele lui Christian III, i-a urmărit pe rebeli până la Aalborg, unde în decembrie 1534 au masacrat peste 2.000 de oameni în interiorul orașului. Căpitanul Clement a fost capturat în același an și mai târziu executat în 1536. Mercenarii lui Christian III au înăbușit apoi rezistența catolică în Zelanda și Funen, în timp ce rebelii din Skäne au mers atât de departe încât l-au proclamat din nou pe Christian II ca rege. Ca răspuns, regele Gustav Vasa al Suediei a trimis două armate pentru a distruge Halland și Skäne, forțându-i să se supună. Ultimele cetăți catolice, Copenhaga și Malmø, au căzut după ce au murit de foame până în iulie 1536.

Cu autoritatea sa ferm stabilită până în primăvara anului 1536, Christian al III-lea a declarat oficial Danemarca stat luteran la 30 octombrie 1536. Consiliul de Stat reconstituit a aprobat Ordonanțele Luterane în 1537, elaborate de teologii danezi și Johannes Bugenhagen, pe baza Confesiunii de la Augsburg și Micul Catehism al lui Luther. Aceasta a dus la înființarea Bisericii Naționale Daneze ca biserică de stat.

Episcopii catolici au fost întemnițați până când au fost de acord să se convertească la luteranism, moment în care au fost eliberați și au devenit adesea proprietari de pământ bogați. Cei care au refuzat convertirea au murit în închisoare. Statul a confiscat vaste terenuri ale Bisericii pentru a plăti armatele care au impus domnia lui Christian III. Preoții catolici au fost nevoiți să jure credință luteranismului sau să caute noi mijloace de trai, în timp ce călugării au fost expulzați din mănăstiri și mănăstiri. Călugărițele din câteva locații au avut voie să rămână, dar fără sprijin guvernamental. Coroana a închis multe biserici, abații și catedrale, redistribuindu-și proprietățile nobililor locali sau vânzându-le, marcând transformarea completă a Danemarcei într-un regat luteran.

Războiul de șapte ani din nord, cunoscut și sub numele de războiul nordic de șapte ani, a fost purtat între Regatul Suediei și o coaliție formată din Danemarca- Norvegia , Lübeck și Polonia - Lituania între 1563 și 1570. Conflictul a fost condus de regele Frederick. II a dorinței Danemarcei de a reafirma dominația asupra Suediei după dizolvarea Uniunii Kalmar și de ambiția regelui Eric al XIV-lea al Suediei de a sparge fortăreața Danemarcei în regiune.

Marina Carta, o hartă timpurie a țărilor nordice, realizată la sfârșitul Uniunii Kalmar și la începutul Danemarca-Norvegia @ Olaus Magnus

După ce Christian al III-lea al Danemarcei și Gustav Vasa al Suediei au murit în 1559 și, respectiv, 1560, tinerii și ambițioșii monarhi, Eric al XIV-lea al Suediei și Frederick al II-lea al Danemarcei, și-au moștenit tronurile. Frederic al II-lea a căutat să revigoreze Uniunea Kalmar sub conducerea daneză, în timp ce Eric al XIV-lea urmărea să diminueze influența Danemarcei.

La scurt timp după încoronare, Frederic al II-lea a ordonat comandantului său Johan Rantzau să răzbune înfrângerea anterioară a Danemarcei de către republica țărănească Ditmarsh, pe care a cucerit-o rapid, aducând-o sub control danez-norvegian. Danemarca a continuat să se extindă în Marea Baltică, cucerind insula Ösel. Acest lucru a generat tensiuni, deoarece atât Danemarca, cât și Suedia s-au implicat în războiul din Livonian, regele Eric al XIV-lea împiedicând cu succes ambițiile daneze în Estonia .

O serie de provocări au dus la escaladarea ostilităților. În 1563, mesagerii suedezi care călătoreau pentru a negocia căsătoria lui Eric cu Christine de Hesse au fost reținuți la Copenhaga, ceea ce l-a determinat pe Eric să adauge însemnele daneze și norvegiene la stema lui. Lübeck, supărat de restricțiile comerciale ale lui Eric, s-a alăturat Danemarcei, iar Polonia-Lituania a căutat controlul asupra comerțului baltic. În curând au izbucnit înfruntările, iar războiul a fost declarat oficial în august 1563.

Faza incipientă a războiului a văzut marina daneză în conflict cu flota suedeză lângă Bornholm, ducând la o înfrângere daneză. În ciuda încercărilor de mediere, ostilitățile au escaladat. Frederic al II-lea a lansat o invazie pe scară largă a Suediei, capturând fortăreața strategică Älvsborg, care a tăiat Suedia de Marea Nordului. Cu toate acestea, contraatacurile suedeze, conduse de comandanți precum Charles de Mornay, au avut un succes mixt, precum înfrângerea din Bătălia de la Mared.

Pe mare, Suedia a suferit inițial eșecuri, pierzând nava de război Marte, cea mai mare din Marea Baltică, într-o bătălie lângă Gotland. Cu toate acestea, sub conducerea comandantului naval Klas Horn, flota suedeză și-a recâștigat dominația, învingând forțele daneze-Lübeck în mai multe angajamente, asigurând controlul estului Mării Baltice.

Pe uscat, bătăliile au avut loc în sudul Scandinaviei. Confruntările notabile au inclus Bătălia de la Axtorna din 1565, unde forțele daneze conduse de Daniel Rantzau i-au învins pe suedezi. Rantzau a condus mai târziu o campanie devastatoare prin teritoriile suedeze, ardând sate și culturi.

În nord, Suedia a ocupat provinciile norvegiene JÄmtland și HÄrjedalen, dar s-a confruntat cu rezistența localnicilor și a forțelor norvegiene, care în cele din urmă și-au recăpătat controlul. Forțele suedeze au încercat incursiuni în sud-estul Norvegiei, capturand Hamar și înaintând până la Skien, dar au fost respinse.

Până la sfârșitul anilor 1560, războiul a devenit din ce în ce mai epuizant pentru ambele părți. Instabilitatea mentală a lui Eric al XIV-lea al Suediei a paralizat efortul de război al Suediei, iar el a fost destituit de fratele său, Ioan al III-lea, într-o lovitură de stat în 1568. Ioan al III-lea a căutat pacea, dar negocierile au stagnat, ducând la reluarea luptei până în 1570.

În cele din urmă, cu ambele națiuni epuizate, negocierile de pace au fost reluate, culminând cu Tratatul de la Stettin, semnat la 13 decembrie 1570. Tratatul a pus capăt războiului fără modificări teritoriale: Suedia a renunțat la pretențiile asupra Norvegiei, Skäne, Halland, Blekinge și Gotland, în timp ce Danemarca a renunțat la pretențiile față de Suedia. Marea Baltică a fost declarată sub suveranitatea daneză, iar dizolvarea Uniunii Kalmar a fost recunoscută oficial. Suedia a plătit o răscumpărare substanțială de 150.000 de riksdaler pentru a recâștiga cetatea Älvsborg și a returnat navele de război daneze capturate. În ciuda păcii, disputele cu privire la simboluri precum însemnele Trei Coroane au rămas nerezolvate, semănând semințele viitoarelor conflicte între cele două regate.

Războiul Kalmar (1611–1613) a marcat un conflict semnificativ între Danemarca- Norvegia și Suedia , ambele națiuni concurând pentru dominația asupra Mării Baltice și a rutelor sale comerciale profitabile. Războiul a început când Danemarca-Norvegia, cu scopul de a-și proteja controlul asupra dominium maris baltici , a declarat război Suediei în urma provocărilor regelui Carol al IX-lea, care căutase rute comerciale alternative pentru a evita plata taxelor de sunet ale Danemarcei. Carol al IX-lea a mers până la a se autodeclara „Rege al Laponilor în Nordland” și a început să colecteze taxe în teritoriile tradiționale norvegiene, extinzându-și chiar revendicările la sud de Tromsø. Având în vedere că Soundules-urile erau principala sursă de venit a Danemarcei, regele Christian IV al Danemarcei-Norvegiei a văzut acest lucru ca pe o amenințare directă și, în aprilie 1611, a lansat o invazie a Suediei.

Războiul de la Kalmar a fost un conflict între Suedia și Danemarca - ultimul înainte ca Suedia să devină o mare putere. @ Lotroo

Danemarca-Norvegia au câștigat rapid avantajul în conflict, forțele daneze asediând Kalmar și în cele din urmă l-au capturat. Deși trupele norvegiene erau staționate de-a lungul graniței, inițial li s-a ordonat să nu înainteze în Suedia. Ca răspuns, forțele suedeze au efectuat raiduri, inclusiv Furtuna de la Kristianopel în iunie 1611. Între timp, trupele suedeze sub conducerea lui Baltzar Bäck au invadat teritoriile norvegiene din Jämtland și Härjedalen, dar s-au confruntat cu o rezistență puternică din partea populației locale, ducând la eventuala retragere a acestora în toamna anului 1612.

Războiul s-a intensificat după moartea lui Carol al IX-lea al Suediei în octombrie 1611, când fiul său, Gustavus Adolphus, a urcat pe tron. Deși noul rege a căutat inițial pacea, Christian IV a văzut o oportunitate de a face presiuni pentru o victorie decisivă și și-a întărit armatele în sudul Suediei. Forțele daneze-norvegiene au capturat fortărețele importante din punct de vedere strategic Älvsborg și Gullberg la începutul anului 1612, întrerupând accesul Suediei la marea de vest. Christian al IV-lea a încercat apoi să lanseze o ofensivă profundă în Suedia spre Stockholm, dar tacticile aspre de gherilă suedeză, politicile pământului ars și dezertarea mercenarilor neplătiți au împiedicat armata daneză să avanseze mai departe.

Până în 1613, ambele părți erau epuizate, iar presiunile puterilor externe precum Anglia și Republica Olandeză, care au fost investite în menținerea echilibrului de putere în comerțul baltic, au dus la negocieri de pace. Tratatul de la Knäred, semnat la 20 ianuarie 1613, a marcat sfârșitul războiului. Danemarca-Norvegia a ieșit învingătoare, Suedia fiind de acord să plătească o răscumpărare uriașă pentru fortărețele Älvsborg și Gullberg și teritoriile înconjurătoare, iar Danemarca-Norvegia a restabilit cu succes controlul asupra rutelor comerciale prin Laponia. Cu toate acestea, Suedia și-a asigurat o concesiune semnificativă în obținerea dreptului la comerț liber prin Strâmtoarea Sound, scutindu-i de taxa de taxare Sound, ceea ce a fost o lovitură majoră pentru interesele economice ale Danemarcei-Norvegiei.

În consecință, Danemarca-Norvegia a apărut ca o putere militară recunoscută în Europa. Cu toate acestea, pentru că nu a obținut o victorie completă, Suedia a putut să-și revină sub regele Gustavus Adolphus. Această redresare a permis Suediei să provoace în cele din urmă dominația Danemarcei-Norvegiei în regiunea baltică. Rivalitatea dintre cele două puteri a continuat și a culminat cu Războiul Torstenson (1643–1645), unde Danemarca-Norvegia a fost înfrântă și a cedat controlul Mării Baltice Suediei.

Războiul de la Kalmar a pregătit, de asemenea, scena pentru o perioadă prelungită de animozitate între norvegieni și suedezi, influențând evenimentele istorice de mai târziu. După înfrângerea Danemarcei-Norvegiei la începutul secolului al XIX-lea, Norvegia a rezistat să fie cedată Suediei în temeiul Tratatului de la Kiel, ducând la Războiul de Independență al Norvegiei. Tratatul rezultat a permis Norvegiei să mențină un anumit grad de suveranitate în cadrul unei uniuni personale cu Suedia, care a durat până când Norvegia și-a câștigat independența deplină în 1905.

Războiul de la Kalmar a însemnat ultima apărare de succes de către Danemarca-Norvegia a dominium maris baltici împotriva Suediei, atrăgând atenția altor puteri europene care s-au opus dominației oricărei națiuni asupra comerțului baltic. Această rivalitate între puterile maritime, inclusiv Marea Britanie , Republica Olandeză și Habsburgii, va juca un rol semnificativ în dinamica schimbătoare a regiunii în anii care au urmat.

La începutul secolului al XVII-lea, Danemarca, sub regele Christian IV, s-a implicat înRăzboiul de 30 de ani, ca parte a eforturilor sale de a menține influența în Europa de Nord. Țara s-a confruntat cu tensiuni crescânde după depunerea lui Frederic al V-lea în 1623, care i-a preocupat pe lideri protestanți precum Ioan George de Saxonia și George William de Brandenburg, care se temeau că Sfântul Împărat Roman Ferdinand al II-lea urmărește să recupereze fostele teritorii catolice deținute de protestanți. În calitate de Duce de Holstein, Christian IV a fost implicat și în Cercul Saxonului Inferior, o alianță regională, și a fost motivat să protejeze interesele economice daneze, în special comerțul baltic și taxele din strâmtoarea Øresund.

Tensiunile au escaladat când Ferdinand al II-lea s-a aliat cu Albrecht von Wallenstein, însărcinându-l să extindă controlul imperial în nordul Germaniei. În mai 1625, creații din Saxonia Inferioară l-au ales pe Christian IV ca lider militar împotriva amenințării, deși Saxonia și Brandenburg au rezistat implicării daneze, considerând Danemarca ca pe un rival.

Danemarca a primit sprijin financiar de la olandezi și englezi prin Tratatul de la Haga în decembrie 1625, permițându-i lui Christian IV să lanseze o campanie militară ambițioasă. Cu toate acestea, forțele daneze au suferit înfrângeri semnificative, în special în bătălia de la Lutter din august 1626. Mulți aliați germani au fost reticenți în a sprijini pe deplin Danemarca, iar subvențiile de la olandezi și englezi nu s-au materializat, slăbind poziția lui Christian. Până la sfârșitul anului 1627, forțele lui Wallenstein au ocupat Iutlanda, Mecklenburg și Pomerania, amenințând dominația Danemarcei în regiune.

În 1628, când Wallenstein asedia portul Stralsund, important din punct de vedere strategic, intervenția suedeză , condusă de Gustavus Adolphus, a împiedicat Danemarca să mai sufere pierderi. În ciuda acestei asistențe, Christian IV a suferit o altă înfrângere la Wolgast și a început negocierile de pace cu Wallenstein. Recunoscând amenințarea tot mai mare a implicării Suediei, Wallenstein a oferit condiții îngăduitoare, ducând la Tratatul de la Lübeck în iunie 1629. În conformitate cu acest tratat, Christian al IV-lea a păstrat Schleswig și Holstein, dar a trebuit să renunțe la sprijinul pentru protestanții germani și să cedeze Bremen și Verden, terminând efectiv Rolul Danemarcei ca putere nordică dominantă.

Rezultatul acestui conflict a marcat un punct de cotitură semnificativ în istoria daneză. Înfrângerea lui Christian IV a diminuat influența Danemarcei în Europa de Nord, semnalând sfârșitul supremației sale și deschizând calea pentru ascensiunea Suediei ca putere principală în regiune. În plus, războiul a epuizat resursele daneze, iar ambițiile lui Christian IV pentru expansiune teritorială au fost reduse decisiv, marcând o schimbare în echilibrul de putere în Marea Baltică.

Suedia a fost unul dintre cei mai de succes participanți laRăzboiul de 30 de ani , asigurând victorii semnificative sub regele Gustavus Adolphus și, după moartea acestuia, sub conducerea contelui Axel Oxenstierna, Lordul Înalt Cancelar al Suediei. Cu toate acestea, ambițiile expansioniste ale țării au fost amenințate în mod constant de Danemarca- Norvegia , care a înconjurat aproape complet Suedia de la sud (Blekinge, Scania și Halland), vest (Bohuslän) și nord-vest (Jämtland și Härjedalen). Taxele de sunet impuse de danezi, o taxă pentru navele care trec prin apele daneze în Marea Baltică, i-au iritat și pe suedezi și au contribuit la tensiuni. Până în primăvara anului 1643, Consiliul privat suedez, încrezător în forța militară a Suediei, a decis că câștigurile teritoriale ar putea fi realizate pe cheltuiala Danemarcei-Norvegiei. Contele Oxenstierna a elaborat un plan de război, inițiind un atac surpriză pe mai multe fronturi asupra Danemarcei în mai 1643.

Mareșalul suedez Lennart Torstensson a fost însărcinat cu ofensiva primară. Pornind din Moravia, forțele sale au mărșăluit în Holstein controlat de danezi la 12 decembrie 1643. Până la sfârșitul lui ianuarie 1644, Torstensson a asigurat Peninsula Iutlanda. În februarie, generalul suedez Gustav Horn a condus o armată de 11.000 de oameni în provinciile daneze Halland și Scania, ocupând o mare parte din teritoriu, cu excepția orașului-fortăreață Malmö.

În ciuda faptului că a fost luat cu garda jos, regele Christian IV al Danemarcei-Norvegiei a răspuns rapid, bazându-se pe flota sa pentru a proteja insulele daneze. La 1 iulie 1644, forțele sale au câștigat la limită bătălia de la Colberger Heide. Cu toate acestea, a urmat o înfrângere majoră pe 13 octombrie 1644, în bătălia de la Fehmarn, unde flotele combinate suedeză și olandeză au distrus o mare parte din marina daneză. De asemenea, Christian IV a sperat că Norvegia, condusă de ginerele său, guvernatorul general Hannibal Sehested, va reduce presiunea asupra teritoriilor daneze atacând Suedia din nord.

Cu toate acestea, Norvegia a fost reticentă să participe la război, deoarece populația norvegiană s-a opus atacării Suediei, temându-se de represalii. Campania rezultată a fost numită de critici „Războiul Hanibal”. În ciuda rezistenței, forțele norvegiene au implicat trupe suedeze de-a lungul graniței lor comune. Un atac condus de Jacob Ulfeld în Jämtland suedez a eșuat, forțele suedeze ocupând Jämtland și avansând în Østerdal norvegian înainte de a fi respinse.

Guvernatorul general Sehested plănuia să atace Värmland suedez cu armata sa și o alta sub conducerea lui Henrik Bjelke, dar i s-a ordonat să-l ajute pe regele Christian al IV-lea în apărarea Gothenburgului. La sosire, Sehested l-a văzut pe rege alăturându-se flotei sale, unde a luptat eroic pentru a împiedica armata lui Torstensson să înainteze spre insulele daneze, chiar și după ce a fost rănit. Sehested a lansat, de asemenea, atacuri cu succes asupra orașului suedez Vänersborg, în timp ce trupele norvegiene conduse de George von Reichwein și Henrik Bjelke au trecut granița în Värmland suedeză și Dalsland.

Danemarca înainte de 1645. @ Vesconte

Până în 1645, forțele lui Christian IV au fost epuizate, iar Danemarca-Norvegia a trebuit să accepte medierea Franței și a Provinciilor Unite pentru a negocia pacea. Tratatul de la Brömsebro, semnat la 13 august 1645, a fost o înfrângere umilitoare pentru Danemarca-Norvegia. Termenii tratatului cereau Danemarca-Norvegia să cedeze provinciile norvegiene Jämtland, Härjedalen și Idre & Särna Suediei, precum și insulele daneze Gotland și Ösel din Marea Baltică. Suedezii au preluat, de asemenea, controlul asupra provinciei daneze Halland timp de 30 de ani, ca garanție a tratatului. În plus, Suediei i s-a acordat scutire de taxele de sunet, diminuând semnificativ controlul Danemarcei asupra comerțului baltic. Prințul moștenitor danez, Frederic al II-lea, a fost forțat să demisioneze din funcțiile sale în Episcopiile Prințului Verden și Bremen, care au fost ulterior ocupate de Suedia și au devenit ulterior feude suedeze sub Sfântul Imperiu Roman în 1648.

Acest rezultat a schimbat dramatic echilibrul de putere în regiunea baltică, pe măsură ce Suedia a câștigat dominația asupra Mării Baltice și acces nerestricționat la Marea Nordului, rupând încercuirea Danemarcei-Norvegiei. După înfrângerea Danemarcei-Norvegiei, forțele suedeze sub conducerea lui Torstensson și-au reluat operațiunile în Războiul de 30 de ani, urmărind armata imperială la sud în Boemia. În bătălia de la Jankau de lângă Praga din 1645, armata lui Torstensson a câștigat o altă victorie decisivă, permițând forțelor suedeze să ocupe părți din Boemia și să amenințe atât Praga, cât și Viena.

Tratatul de la Brömsebro a modificat fundamental dinamica puterii din nordul Europei, Suedia apărând ca o forță dominantă în regiunea baltică, în timp ce Danemarca-Norvegia a început să caute oportunități de a-și reveni din pierderile lor, prefigurand viitoare conflicte în regiune.

Al Doilea Război Nordic dintre Suedia și Danemarca- Norvegia a luat o turnură dramatică în 1657, când Danemarca-Norvegia, profitând de o oportunitate în timp ce Suedia era preocupată de Polonia, a lansat o invazie ca un act de răzbunare. Cu toate acestea, campania a devenit rapid dezastruoasă pentru Danemarca-Norvegia. În primul rând, Olanda , puternicul aliat al Danemarcei, a ales să rămână neutră, întrucât Danemarca era agresor, iar Suedia apărătorul. În al doilea rând, iarna neobișnuit de severă din 1657–1658 a făcut ca Belturile să înghețe, permițând regelui suedez Carol al X-lea Gustav să-și conducă armata peste gheață, o performanță fără precedent, pentru a lansa o invazie surpriză a Zeelandei.

Această invazie a forțat Danemarca-Norvegia să capituleze, iar în Tratatul de la Roskilde (1658), Danemarca-Norvegia a suferit o înfrângere zdrobitoare, cedând teritorii importante Suediei. Acestea au inclus Skåne, Halland, Blekinge și Bornholm din Estul Danemarcei, precum și comitatele Båhuslen din Norvegia și Trøndelag. În plus, Holstein-Gottorp a intrat sub influența suedeză, oferind un punct de sprijin strategic pentru viitoare invazii.

Totuși, războiul nu s-a încheiat aici. La doar trei luni de la Tratatul de la Roskilde, Carol al X-lea Gustav, încurajat de succesul său, a decis să elimine în întregime Danemarca și să unească Scandinavia sub conducerea sa. Armata suedeză a înaintat din nou spre Copenhaga. De data aceasta, regele Frederic al III-lea al Danemarcei a hotărât să riposteze. El i-a inspirat pe cetățeni declarând că „va muri în cuibul lui”, adunându-i pentru a apăra orașul împotriva asediului suedez.

Danemarca înainte de 1658. @ Vesconte

Agresiunea neprovocată a Suediei a declanșat alianța Danemarcei-Norvegia cu Țările de Jos. O flotă olandeză formidabilă a sosit la Copenhaga cu provizii și întăriri critice, permițând orașului să reziste asaltului suedez. În același timp, Brandenburg- Prusia , Commonwealth-ul polono - lituanian și monarhia habsburgică s-au alăturat conflictului împotriva Suediei, iar luptele au continuat până în 1659.

La începutul anului 1660, în timp ce Carol al X-lea Gustav pregătea o invazie a Norvegiei, el a murit în mod neașteptat de boală. După moartea lui, părțile în război au căutat pacea, rezultând în Tratatul de la Copenhaga în 1660. Acest tratat a restaurat Trøndelag în Norvegia și Bornholm în Danemarca, dar Suedia a păstrat Bahusia și Terra Scania. Așezarea, acceptată de alte puteri europene precum Țările de Jos, a stabilit granițele dintre Norvegia, Danemarca și Suedia, care rămân în mare parte neschimbate astăzi. Rezultatul acestor conflicte a marcat apariția Suediei ca putere dominantă în Scandinavia, depășind Danemarca.

Rezultatul dezastruos al războiului împotriva Suediei și al Tratatului de la Roskilde din 1658 a avut un impact profund asupra politicii interne a Danemarcei și Norvegiei . Regele Frederic al III-lea, care a domnit între 1648 și 1670, a valorificat criza națională pentru a convinge nobilimea daneză să renunțe la unele dintre privilegiile lor tradiționale, inclusiv scutirea de taxe. Această schimbare a puterii a marcat începutul unei ere a absolutismului în Danemarca, deoarece Frederic al III-lea a consolidat autoritatea regală, diminuând semnificativ influența clasei nobiliare.

În deceniile care au urmat acestei schimbări, Danemarca-Norvegia s-a concentrat pe recuperarea provinciilor pe care le pierduse în fața Suediei. În anii 1670, regatul și-a reconstruit puterea și era gata să provoace din nou Suedia. Acest lucru a dus la Războiul Scanian (1675–1679), în timpul căruia Danemarca-Norvegia a căutat să-și recâștige fostele teritorii estice. În ciuda avantajelor inițiale - cum ar fi dominația navală, sprijinul aliaților și sprijinul populațiilor locale din provinciile contestate - războiul s-a încheiat în cele din urmă într-un impas frustrant pentru Danemarca-Norvegia. În ciuda eforturilor lor, ei nu au putut să recupereze teritoriile pierdute, iar status quo-ul stabilit prin Tratatul de la Roskilde a rămas în mare parte intact.

Războiul scanian (1675–1679) s-a desfășurat ca parte a războaielor nordice mai ample, care au implicat Danemarca – Norvegia , Brandenburg și Suedia . S-a desfășurat în principal pe pământul scanian - teritorii pe care Danemarca-Norvegia le-au cedat anterior Suediei în temeiul Tratatului de la Roskilde - și în nordul Germaniei . În timp ce istoriografia daneză, norvegiană și suedeză consideră bătăliile germane parte a războiului scanian, relatările germane se referă adesea la aceste ciocniri drept războiul separat suedez-brandenburgian.

Războiul a fost declanșat de implicarea Suediei în războiul franco-olandez, în care Suedia s-a aliat cu Franța . Sub presiunea Franței, Suedia s-a confruntat cu dușmani din mai multe țări europene. Ca răspuns la atacul Franței asupra Provinciilor Unite ( Republica Olandeză ), Danemarca-Norvegia a decis să intervină, în speranța de a recupera teritoriile scaniene pierdute în 1658. După o oarecare ezitare, regele Christian V al Danemarcei-Norvegiei a lansat o invazie a Scaniei în 1675, profitând de preocuparea Suediei pentru războiul său împotriva Brandenburgului în Sfântul Imperiu Roman.

Simultan, Danemarca-Norvegia a deschis un al doilea front cu o invazie din Norvegia, cunoscut sub numele de Războiul Gyldenløve, numit după generalul danez-norvegian Ulrik Frederik Gyldenløve. Acest lucru a forțat forțele suedeze să-și împartă atenția și să lupte pe două fronturi. Danemarca-Norvegia a cunoscut inițial un mare succes, reclamând o mare parte a teritoriului din Scania.

Cu toate acestea, regele Suediei Carol al XI-lea, deși avea doar 19 ani, a organizat o contraofensivă hotărâtă care a recuperat o mare parte din terenul pierdut în Scania. Conducerea sa a întors valul împotriva Danemarcei-Norvegiei, anulând multe dintre câștigurile lor anterioare. Între timp, în Germania de Nord, forțele Brandenburg au învins armata suedeză, în timp ce pe mare, marina daneză a ieșit învingătoare asupra Suediei.

Până la sfârșitul războiului, toate părțile suferiseră pierderi grele, iar conflictul a ajuns într-un impas neliniștit. Negocierile de pace au fost influențate de războiul franco-olandez mai mare, pe măsură ce Provinciile Unite s-au stabilit cu Franța. Regele Carol al XI-lea al Suediei s-a căsătorit cu prințesa daneză Ulrike Eleonora, sora lui Christian V, atenuând și mai mult tensiunile dintre Suedia și Danemarca-Norvegia. Războiul s-a încheiat oficial cu Tratatele de la Fontainebleau și Lund dintre Suedia și Danemarca-Norvegia și cu Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye dintre Suedia și Brandenburg. Aceste tratate au restabilit majoritatea teritoriilor Suediei, menținând status quo-ul stabilit prin Tratatul de la Roskilde anterior.

La sfârșitul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, economia Danemarcei a rămas puternic dependentă de agricultură, cu succes limitat în diversificarea în alte industrii. În afara Copenhaga, care avea o populație de aproximativ 30.000 de locuitori, exista puțină industrie și chiar și acolo, activitatea industrială era minimă. O cantitate mică de industrie a apărut pentru a sprijini armata, dar lipsa de resurse naturale a Danemarcei i-a limitat creșterea economică. Țara a avut puține exporturi în afara produselor agricole, Țările de Jos cumpărând cea mai mare parte a acestor bunuri.

Proprietatea terenurilor a fost foarte concentrată, aproximativ 300 de proprietari controlând 90% din terenul din țară. Acești proprietari de terenuri au dominat și administrația rurală, doar câțiva oficiali ai legii împărțind puterea. Ca răspuns la scăderea prețurilor recoltelor în 1733, proprietarii au introdus sistemul de adscripție, care a transformat efectiv țărănimea daneză liberă în iobagi. Acest sistem lega muncitorii la locul lor de naștere, obligându-i să închirieze ferme pe marile proprietăți. Țăranii erau obligați să lucreze pământul proprietarilor ca parte a chiriei lor și nu aveau dreptul de a negocia contracte sau de a primi plata pentru orice îmbunătățiri pe care le-au făcut. Cei care au refuzat să închirieze terenuri se confruntau cu șase ani de serviciu militar obligatoriu.

Sistemul de adscripție a dus la o ineficiență larg răspândită în agricultura daneză, deoarece țăranii, având puține stimulente, executau doar cantitatea minimă de muncă necesară. Cerealele daneze nu au reușit să concureze cu cerealele de calitate superioară din regiunea baltică, în special în Norvegia, subminând și mai mult profitabilitatea agriculturii.

Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea a cunoscut un val de reforme agricole. Sistemul învechit de câmp deschis a fost abolit, iar fermele mai mici au fost consolidate în unități mai mari și mai eficiente. Sistemul de înscriere a fost, de asemenea, eliminat, iar armata a trecut la recrutare pentru recrutarea forței de muncă. Aceste schimbări au fost posibile prin creșterea constantă a prețurilor la agricultură, ceea ce a asigurat stabilitatea financiară necesară susținerii reformelor.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, economia Danemarcei a înflorit, în primul rând datorită producției agricole extinse, care a satisfăcut cererea în creștere în întreaga Europă. Navele comerciale daneze au jucat un rol semnificativ în această prosperitate, făcând comerț prin Europa, Atlanticul de Nord și cu coloniile daneze din Caraibe și Atlanticul de Nord, contribuind la creșterea economică a țării. Danemarca a beneficiat din punct de vedere economic de pe urma Revoluției Americane (1775–1783), deoarece conflictul a creat o cerere pentru parteneri comerciali neutri. Comercianții danezi au profitat de această ocazie extinzându-și rețelele comerciale, furnizând mărfuri atât piețelor europene, cât și coloniilor americane, ceea ce a stimulat semnificativ economia daneză în această perioadă.

În timpul celui de-al treilea război nordic (1700–1721), Danemarca- Norvegia a făcut o altă încercare de a-și recupera provinciile pierdute din Suedia . Cu toate acestea, acest efort a dus inițial la pacea nefavorabilă de la Travendal în 1700. Când Danemarca a reintrat în conflict ca parte a unei alianțe mai mari, Suedia a fost în cele din urmă învinsă. În ciuda acestei schimbări decisive în balanța puterii, speranțele Danemarcei de a-și revendica fostele teritorii au fost năruite. Marile puteri europene, precaute față de o singură națiune care controlează ambele coaste ale Sunetei, s-au opus oricăror câștiguri teritoriale pentru Danemarca. Drept urmare, Tratatul de la Frederiksborg din 1720 nu a returnat provinciile estice Danemarcei și chiar a cerut danezilor să returneze Pomerania suedeză, pe care o dețineau din 1715. Din acest moment, ambițiile Danemarcei de a-și recupera pământurile pierdute din Suedia au fost permanent zădărnicit.

O mare parte a secolului al XVIII-lea, Danemarca s-a bucurat de o perioadă de relativă pace. Singura amenințare semnificativă a venit în 1762, când ducele de Holstein-Gottorp a urcat pe tronul Rusiei în calitate de țar Petru al III-lea și a declarat război Danemarcei din cauza pretențiilor sale ancestrale asupra Schleswig. Cu toate acestea, înainte de a avea loc vreun conflict, Petru al III-lea a fost răsturnat de soția sa, care a devenit țarina Catherine a II-a (Catherine cea Mare). Împărăteasa Catherine a abandonat pretențiile soțului ei și a negociat transferul ducatului Schleswig-Holstein sub controlul danez. În schimb, Rusia a câștigat controlul asupra comitatului Oldenburg și asupra terenurilor adiacente din Sfântul Imperiu Roman. Acest acord a fost oficializat în Tratatul de la Tsarskoye Selo în 1773, iar alianța rezultată a influențat semnificativ politica externă a Danemarcei, aliniindu-o mai strâns cu interesele rusești în deceniile următoare.

Pe plan intern, stăpânirea absolutistă inițiată sub Frederic al III-lea a continuat să evolueze. Dieta daneză (parlamentul) fusese suspendată, iar puterea a devenit din ce în ce mai centralizată la Copenhaga. Monarhia s-a reorganizat într-o structură mai ierarhică, cu regele ca punct focal. Oficialii coroanei și o nouă clasă de birocrați au dominat guvernarea, diminuând și mai mult influența aristocrației tradiționale. De-a lungul timpului, proprietarii nenobili au devenit influenți, folosindu-și puterea pentru a promulga legi care le-au favorizat interesele.

Administrația și sistemul juridic al Danemarcei au fost, de asemenea, modernizate. În 1683, a fost introdus *Danske lov 1683* (Codul danez), standardizând și consolidând legile provinciale. Această epocă a văzut, de asemenea, standardizarea greutăților și măsurilor și o anchetă agricolă care a permis impozitarea directă a proprietarilor de terenuri, reducând dependența guvernului de veniturile din terenurile coroanei.

De-a lungul acestei perioade, populația Danemarcei a crescut constant, crescând de la aproximativ 600.000 în 1660, la scurt timp după pierderile teritoriale aduse Suediei, la 700.000 până în 1720. Până în 1807, populația ajunsese la aproximativ 978.000, reflectând stabilitatea relativă și creșterea în această perioadă. eră.

Epoca de aur daneză, sau *Den danske guldalder*, a apărut ca o perioadă de producție culturală și artistică remarcabilă în Danemarca, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În ciuda luptelor de la Copenhaga cu incendiile, bombardamentele și falimentul național, artele au înflorit, inspirându-se din mișcarea romantică care se răspândise din Germania . Această eră a creativității este cel mai strâns asociată cu Epoca de Aur a picturii daneze, care s-a întins între 1800 și 1850. A fost condusă de Christoffer Wilhelm Eckersberg și studenții săi, precum Wilhelm Bendz, Christen Købke, Martinus Rørbye, Constantin Hansen și Wilhelm Marstrand. În plus, lucrarea lui Bertel Thorvaldsen în sculptură a devenit o parte esențială a acestei renașteri artistice.

Arhitectura a cunoscut, de asemenea, o transformare în timpul Epocii de Aur daneze, deoarece stilurile neoclasice au remodelat peisajul urban, în special în Copenhaga. Arhitecți remarcabili precum Christian Frederik Hansen și Michael Gottlieb Bindesbøll au contribuit în mod semnificativ la reînnoirea estetică a orașului, lăsând o moștenire de durată prin proiectele lor.

În muzică, Epoca de Aur a fost caracterizată de un val de naționalism romantic care a influențat compozitori precum JPE Hartmann, Hans Christian Lumbye și Niels W. Gade, precum și maestrul de balet August Bournonville, care a adus o aromă daneză distinctă coregrafiei sale. .

Literatura a prosperat în această perioadă odată cu introducerea romantismului în 1802 de către Henrik Steffens, un filosof norvegian -german. Personajele literare cheie au inclus Adam Oehlenschläger, care este adesea considerat poetul național al Danemarcei, Bernhard Severin Ingemann, NFS Grundtvig și Hans Christian Andersen, ale căror basme aveau să câștige în cele din urmă recunoașterea mondială. Filosoful Søren Kierkegaard a avansat gândirea existențialistă, în timp ce Hans Christian Ørsted a adus contribuții semnificative la știință, inclusiv descoperirea electromagnetismului.

Prin urmare, Epoca de Aur daneză nu a fost doar o perioadă de intensă activitate culturală și creativitate în Danemarca, ci și o perioadă care a avut un impact profund și de durată asupra artelor, literaturii, muzicii, filosofiei și științei internaționale.

În timpul războaielor napoleoniene (1803–1815), Danemarca- Norvegia s-au confruntat cu provocări și schimbări semnificative în peisajul său politic și militar, ducând în cele din urmă la consecințe grave pentru regat. Națiunea, străduindu-se inițial să-și mențină neutralitatea, a devenit din ce în ce mai implicată în conflict datorită locației sale strategice, a activelor navale și a presiunilor atât din partea Franței , cât și a Marii Britanii . Această perioadă a marcat un punct de cotitură pentru Danemarca-Norvegia, care a ieșit din războaie slăbit semnificativ și și-a pierdut o mare parte din influența anterioară.

Neutralitatea și lupta pentru a evita implicarea (1803–1807)

La începutul războaielor napoleoniene, Danemarca-Norvegia a căutat să mențină o poziție de neutralitate, echilibrându-și poziția între coalițiile în război ale Marii Britanii și Franței. Neutralitatea regatului a fost esențială pentru protejarea intereselor sale comerciale, deoarece navele comerciale daneze erau implicate activ în comerțul în întreaga Europă. Marina Danemarcă-Norvegia, una dintre cele mai formidabile din regiune, a jucat un rol cheie în protejarea acestor rute comerciale.

Locația strategică a națiunii, controlând accesul la Marea Baltică prin strâmtorile daneze, a făcut-o un aliat valoros atât pentru Franța, cât și pentru Marea Britanie. Cu toate acestea, ascensiunea lui Napoleon și formarea ulterioară a Ligii Neutralității Armate, din care Danemarca-Norvegia era membră, au sporit tensiunile cu Marea Britanie, care era îngrijorată de posibilitatea ca flota daneză să fie folosită împotriva lor.

Prima și a doua bătălie de la Copenhaga (1801 și 1807)

Prima lovitură semnificativă adusă neutralității Danemarcei-Norvegiei a venit cu prima bătălie de la Copenhaga din 1801, unde o flotă britanică sub viceamiralul Horatio Nelson a atacat și a învins flota daneză în încercarea de a perturba Liga Neutralității Armate. În ciuda pierderilor suferite, Danemarca-Norvegia a reușit să păstreze o parte substanțială a marinei sale și a fost restabilită o pace temporară.

Harta topografică a Copenhaga și a împrejurimilor sale care arată aspectul orașului și pozițiile britanice în timpul asediului. @Willim Faden

Situația a escaladat din nou în 1807. Guvernul britanic, temându-se că Napoleon ar putea forța Danemarca-Norvegia să se alăture sistemului său continental și să-și folosească flota împotriva Marii Britanii, a lansat o lovitură preventivă împotriva Copenhaga în a doua bătălie de la Copenhaga, cunoscută și sub numele de Bombardarea lui. Copenhaga. Acest atac a dus la capturarea sau distrugerea britanicilor în cea mai mare parte a flotei daneze, punând efectiv capăt capacității Danemarcei-Norvegiei de a-și controla apărarea maritimă. Atacul a forțat Danemarca-Norvegia să intre într-o alianță cu Franța, în ciuda eforturilor regatului de a evita alegerea părților.

Alianța cu Franța și Războiul Gunboat (1807–1814)

În urma bombardamentului britanic și a confiscării flotei sale, Danemarca-Norvegia s-a alăturat oficial alianței napoleoniene, aliniându-se cu Franța. Această alianță a dus la așa-numitul Război al pistolului (1807–1814), un conflict naval între Danemarca-Norvegia și Marea Britanie. Având principala flotă daneză acum în mâinile britanice, marina daneză-norvegiană a recurs la utilizarea micilor tunuri pentru a hărțui convoaiele comerciale și navele de război britanice, în special în apele puțin adânci din jurul Danemarcei și Norvegiei. În ciuda eficienței lor limitate împotriva navelor britanice mai mari, aceste tunuri au reușit să captureze mai multe nave inamice și au perturbat transportul britanic.

Războiul cu tunurile, totuși, a însemnat, de asemenea, că Danemarca-Norvegia s-a confruntat cu o blocada britanică, afectându-i grav economia. Comerțul s-a oprit virtual, iar regatul s-a luptat să mențină aprovizionarea, în special în Norvegia, unde penuria de alimente a devenit din ce în ce mai gravă. Dificultățile economice cauzate de blocada, combinate cu angajamentul forțat al Danemarcei-Norvegiei de a sprijini eforturile de război ale lui Napoleon, au pus o presiune puternică asupra regatului.

Declinul puterii daneze și Tratatul de la Kiel (1814)

Pe măsură ce valul s-a întors împotriva lui Napoleon, Danemarca-Norvegia s-a trezit din ce în ce mai izolat. În 1813, Suedia, care se aliase anterior cu Napoleon, dar și-a schimbat partea pentru a se alătura Coaliției a șasea, a invadat Danemarca-Norvegia din sud. În fața unei presiuni crescânde, regele Frederic al VI-lea al Danemarcei a fost forțat să semneze Tratatul de la Kiel la 14 ianuarie 1814.

Tratatul a avut consecințe devastatoare pentru Danemarca-Norvegia. În condițiile sale, Danemarca a cedat Regatul Norvegiei regelui Suediei, punând capăt unei uniuni care durase peste patru secole. Deși Danemarca și-a păstrat controlul asupra Groenlandei, Islandei și Insulelor Feroe, pierderea Norvegiei a marcat o reducere dramatică a puterii și influenței regatului. În plus, Danemarca a fost forțată să cedeze insula Helgoland Marii Britanii, diminuându-și și mai mult prezența strategică în Marea Nordului.

Impact postbelic și redresare economică

După războaiele napoleoniene, Danemarca s-a confruntat cu o cale grea spre recuperare. Pierderea Norvegiei a fost o lovitură gravă pentru economia regatului, deoarece Norvegia fusese o sursă semnificativă de venituri și resurse. Tensiunea financiară a războiului a lăsat Danemarca profund îndatorată, iar distrugerea flotei sale a însemnat că nu mai deținea nicio putere navală semnificativă în regiune.

Pentru a-și reveni din greutățile economice, Danemarca s-a angajat într-o serie de reforme, concentrându-se pe modernizarea agriculturii și dezvoltarea de noi industrii. În ciuda provocărilor, guvernul danez a reușit să stabilizeze economia în următoarele decenii, iar Danemarca a trecut încet într-un stat mai modern și mai industrializat.

Războiul Gunboat (1807–1814) a fost un conflict naval care a avut loc între Danemarca – Norvegia și Marea Britanie , susținut de Suedia , în timpul războaielor napoleoniene. Acest război și-a derivat numele de la tactica daneză de a folosi cannoniere mici și manevrabile pentru a provoca puterea de foc superioară a Marinei Regale Britanice. În istoriografia scandinavă, acest conflict este adesea privit ca etapa ulterioară a „războaielor engleze”, care a început cu prima bătălie de la Copenhaga în 1801.

Fundal

Tensiunile dintre Danemarca-Norvegia și Marea Britanie au escaladat pentru prima dată în timpul primei bătălii de la Copenhaga din 1801, unde politica de neutralitate armată a Danemarcei-Norvegia a dus la un atac al unei flote britanice sub comanda amiralului Horatio Nelson. Această politică implicase protejarea comerțului danez-norvegian de interferențe în ultimele etape ale războaielor revoluționare franceze . Ostilitățile s-au reluat în 1807 când britanicii, temându-se că flota daneză-norvegiană ar putea fi capturată de Napoleon, au lansat a doua bătălie de la Copenhaga, bombardând capitala daneză și captând sau scuturând o mare parte din flota daneză-norvegiană.

Strategia Daneză de Gunboat

Ca răspuns la pierderea flotei sale, Danemarca-Norvegia s-a orientat spre construirea de mici cannoniere pentru a compensa. Canonierele au fost proiectate inițial de arhitectul naval suedez Fredrik Henrik af Chapman și puteau fi produse rapid și ieftin. Aceste nave erau foarte manevrabile în ape puțin adânci și prezentau ținte mici, făcându-le ideale pentru apărarea împotriva Marinei Regale superioare. Cu toate acestea, erau, de asemenea, vulnerabili și ineficienți în mările agitate sau împotriva navelor de război mai mari. Au fost construite peste 200 de canoniere, cele două tipuri principale fiind kanonchaluppen mai mare, echipat cu două tunuri de 24 de lire și patru obuziere de 4 lire, cu un echipaj de până la 79 de oameni, și kanonjollen mai mic, înarmat cu un singur tun de 24 de lire. tun și două obuziere de 4 lire, conduse de 41 de oameni.

Cursul Războiului

Conflictul a început oficial în urma atacului britanic de la Copenhaga din 1807, iar canonierele au devenit rapid piatra de temelie a apărării navale a Danemarcei-Norvegiei. În ciuda limitărilor lor, canonierele au fost eficiente în perturbarea convoaielor comerciale britanice și chiar în capturarea navelor de război britanice mai mici, deși s-au luptat împotriva fregatelor mai mari și a navelor de linie. Britanicii, care au menținut controlul general asupra apelor daneze pe tot parcursul războiului, au escortat în mod regulat convoaiele comerciale prin Sound și Great Belt și au efectuat debarcări amfibii pe diferite insule daneze pentru a se ocupa de provizii.

Una dintre primele angajamente a fost pe 12 august 1807, când HMS Comus britanic de rată a șasea a capturat fregata daneză Friderichsværn, provocând pierderi grele echipajului danez. Bombardamentul britanic de la Copenhaga din septembrie a slăbit și mai mult apărarea daneză, iar britanicii au capturat insula importantă din punct de vedere strategic Helgoland, pe care au folosit-o ulterior ca bază pentru contrabandă și spionaj împotriva lui Napoleon.

Canonierele daneze au capturat HMS Turbulent , 9 iunie 1808.

Ca răspuns, Danemarca-Norvegia a lansat numeroase raiduri și atacuri cu canoniere. În special, canonierele daneze s-au dovedit capabile să învingă navele de război britanice în mai multe angajamente, cum ar fi capturarea HMS Tickler pe 4 iunie 1808, după o luptă de patru ore. În ciuda acestor succese, blocada britanică a continuat să restrângă comerțul danez și eforturile de reaprovizionare.

Bătălii și angajamente cheie

• Battle of Zealand Point (22 martie 1808): Una dintre cele mai semnificative bătălii ale Războiului Gunboat-ului, unde nava daneză de linie Prinds Christian Frederik a fost distrusă de navele britanice HMS Nassau și HMS Stately. În ciuda înfrângerii, această întâlnire a demonstrat dorința Danemarcei-Norvegiei de a riposta cu forțele navale rămase.
• Bătălia de la Alvøen (15 mai 1808): Flotila de canoniere daneze s-a angajat și a alungat fregata britanică HMS Tartar, demonstrând eficiența canonierelor în apele de coastă puțin adânci.
• Bătălia de la Anholt (27 februarie 1811): forțele daneze au încercat să recucerească Anholt, care fusese capturat de britanici mai devreme în război. Cu toate acestea, atacul danez a fost respins cu pierderi grele, iar britanicii au menținut controlul insulei.
• Bătălia de la Lyngør (6 iulie 1812): ultima angajament naval major al războiului, în care o escadrilă britanică a atacat și a distrus fregata norvegiană Najaden în largul coastei Lyngør. Această bătălie a marcat sfârșitul rezistenței navale semnificative din partea Danemarca-Norvegia.

Pace și consecințe

Pe măsură ce războaiele napoleoniene ajungeau la etapele finale, Danemarca-Norvegia s-a trezit din ce în ce mai izolat. Invazia suedeză a Holsteinului din decembrie 1813 a forțat Danemarca-Norvegia să caute pacea. Tratatul de la Kiel, semnat la 14 ianuarie 1814, a pus capăt Războiului cu pistolul, dar a avut consecințe grave pentru Danemarca-Norvegia. În conformitate cu termenii tratatului, Danemarca a fost forțată să cedeze Regatul Norvegiei (excluzând Groenlanda, Islanda și Insulele Feroe) Suediei. În compensație, Danemarca a recâștigat insula Anholt și a dobândit Ducatul de Saxa-Lauenburg.

Cu toate acestea, poporul norvegian a respins termenii Tratatului de la Kiel și un scurt război de independență împotriva Suediei a izbucnit în iulie 1814. Deși Norvegia a fost forțată în cele din urmă să intre într-o uniune personală cu Suedia, ea și-a menținut un anumit grad de suveranitate și în cele din urmă a câștigat deplin. independența în 1905.

Războiul Gunboat a demonstrat rezistența și adaptabilitatea Danemarcei-Norvegiei în apărarea apelor sale, chiar și cu resurse limitate. Deși conflictul s-a încheiat cu pierderi teritoriale, utilizarea de către Danemarca-Norvegia a tunurilor împotriva Marinei Regale Britanice a lăsat o moștenire notabilă în războiul naval, arătând eficiența potențială a navelor mai mici și mai manevrabile în apărarea de coastă împotriva unei forțe mai mari și superioare.

Mișcările liberale și naționale daneze au câștigat un impuls semnificativ în anii 1830, ducând la o perioadă de transformare în istoria daneză. În urma revoluțiilor europene din 1848, Danemarca a trecut de la o monarhie absolută la o monarhie constituțională la 5 iunie 1849. Această schimbare a fost determinată de cerințele burgheziei în creștere, care a căutat un rol mai semnificativ în guvernare. Pentru a evita genul de revoluție violentă care avea loc în altă parte în Europa, regele Frederic al VII-lea a acceptat aceste cereri, rezultând o nouă constituție care a introdus reforme semnificative.

Constituția din 1849 a stabilit Danemarca ca monarhie constituțională, cu puterile acum separate în diferite ramuri ale guvernului. Regele a rămas șeful puterii executive, în timp ce puterea legislativă era împărțită între două camere parlamentare: Folketingul, ales de populația generală, și Landsting, ales în primul rând de proprietarii de pământ. Constituția a acordat, de asemenea, bărbaților adulți dreptul de vot, împreună cu libertățile presei, religioase și de asociere și a creat o justiție independentă.

Unul dintre rezultatele notabile ale acestei perioade a fost abolirea sclaviei în Indiile de Vest daneze, colonia Danemarcei din Caraibe, care găzduise anterior unele dintre cele mai mari licitații de sclavi din lume. În plus, Danemarca și-a vândut colonia tropicală Tranquebar dinIndia Marii Britanii în 1845.

În acest moment, tărâmul regelui danez era format din insule, jumătatea de nord a peninsulei Iutlanda și Ducatele Schleswig și Holstein, care erau într-o uniune personală cu regatul. Ducatul de Schleswig a fost un fief danez, în timp ce Holstein a rămas parte a Confederației Germane . Mulți danezi au văzut din ce în ce mai mult ducatele ca parte integrantă a unui stat danez unificat, dar acest punct de vedere era în contradicție cu majoritatea vorbitoare de limbă germană din Schleswig și Holstein, care, inspirată de mișcările liberale și naționaliste, și-au căutat independența față de Danemarca într-o mișcare cunoscută sub numele de Schleswig. - Holsteinism.

Tensiunile au escaladat odată cu izbucnirea Primului Război din Schleswig (1848–1851), ca urmare a modificărilor constituționale din Danemarca din 1849. Conflictul s-a încheiat cu o revenire la status quo, în mare parte datorită intervenției Marii Britanii și a altor Mari Puteri, dar a rămas nerezolvat. tensiuni între populaţiile daneze şi germane din ducate.

Dezbaterea asupra viitorului Schleswig-Holstein s-a intensificat în Danemarca. Național-liberalii au pledat pentru încorporarea permanentă a lui Schleswig în Danemarca, permițând totodată Holsteinului să-și urmeze propria cale. Cu toate acestea, aceste planuri au fost depășite de evenimente europene mai ample, ducând la izbucnirea celui de-al doilea război Schleswig în 1864, punând Danemarca atât cu Prusia, cât și cu Austria . Războiul a durat din februarie până în octombrie 1864, iar Danemarca, neputând egala puterea militară a celor două puteri germane, a fost învinsă decisiv. Drept urmare, Danemarca a fost nevoită să cedeze atât Schleswig, cât și Holstein Prusiei și Austriei.

Pierderea orașului Schleswig-Holstein a fost o lovitură devastatoare pentru Danemarca și a marcat punctul culminant al unei lungi serii de pierderi teritoriale care au început în secolul al XVII-lea. Odată cu această înfrângere, Danemarca a pierdut unele dintre cele mai bogate părți ale regatului său, agravând și mai mult pierderile anterioare, cum ar fi teritoriile Skåne în fața Suediei. Al Doilea Război din Schleswig a forțat Danemarca să-și confrunte statutul diminuat, ducând la o perioadă de intensă reflecție națională și la apariția unei noi forme de naționalism.

În urma războiului, Danemarca sa întors spre interior, concentrându-se pe dezvoltarea teritoriilor rămase, mai sărace, în special Iutlanda. Au avut loc reforme și îmbunătățiri agricole ample și a apărut un nou sentiment de naționalism, subliniind valorile vieții rurale, modestia și decența. Acest naționalism de „stat mic” a marcat o îndepărtare de la ambițiile unui regat odată mare, deoarece Danemarca a căutat să se reconstruiască și să se redefinească ca o națiune mai mică și mai coerentă.

Revoluția din martie 1848 din Danemarca a fost o serie esențială de evenimente care au dus la instituirea unei monarhii constituționale și la adoptarea Constituției daneze. Această revoluție a avut loc pe un fundal mai larg de revolte în întreaga Europă, deoarece revoluțiile din februarie și martie din acel an au trecut prin mai multe țări, inclusiv Franța și Germania , stârnind cereri pe scară largă pentru reforme democratice.

Regele Frederic al VII-lea a urcat pe tronul danez la 20 ianuarie 1848, la vârsta de 39 de ani. Era cunoscut pentru lipsa sa de angajare în treburile statului și era dispus să ia în considerare ideea unui stat constituțional, spre deosebire de predecesorii săi care guvernaseră ca monarhi absoluti. La scurt timp după încoronare, a menținut miniștrii anteriori și a făcut două noi numiri în Consiliul de Stat. În această perioadă, proiectul de constituție elaborat sub tatăl său, Christian al VIII-lea, mergea înainte. La 28 ianuarie 1848, guvernul danez a anunțat planuri pentru un cadru constituțional comun pentru întregul Regat al Danemarcei, care include atât Regatul însuși, cât și Ducatele Schleswig și Holstein. Acest aranjament propunea reprezentarea egală între Danemarca propriu-zisă, cu o populație de 1,3 milioane de locuitori, și Ducate, care avea 800.000 de locuitori.

Partidul Național Liberal, care pledează pentru o constituție centrată pe Danemarca până la râul Eider, a fost nemulțumit de această propunere, considerând-o o încălcare a drepturilor daneze. În același timp, oamenii din Ducate s-au opus oricărei constituții comune cu Danemarca, căutând mai multă independență.

La 20 martie 1848, la Copenhaga a ajuns vestea că reprezentanții din Schleswig și Holstein s-au întâlnit la Rendsburg, cerând o constituție liberă, unificarea Schleswig și Holstein și intrarea lui Schleswig în Confederația Germană. Reacționând la aceasta, liderul național-liberal Orla Lehmann a declarat că Ducatele se află într-o rebeliune deschisă. El și alți lideri de partid au cerut o întâlnire publică la Teatrul Casino în acea seară pentru a discuta situația, în timp ce o altă ședință a Borgerrepræsentation (Reprezentanța Poporului) a fost convocată pentru a redacta o declarație către rege prin care se cere reforme politice.

Întâlnirea de la Teatrul Casino a atras 2.500–3.000 de participanți. Hvidt și Lehmann, care au sosit cu întârziere din cauza întâlnirii lor anterioare cu Borgerrepræsentation, au prezentat declarația, care cerea ca regele să-și înlocuiască miniștrii și să stabilească un nou guvern. S-a convenit ca a doua zi, mulțimea să mărșăluiască la palatul regal, Christiansborg, pentru a-și prezenta cererile.

Pe 21 martie, între 15.000 și 20.000 de oameni s-au adunat la Gammeltorv, piața principală din Copenhaga, și au mărșăluit spre Christiansborg. Cu toate acestea, la sosirea lor, ei au aflat că mai devreme în acea dimineață, regele Frederic al VII-lea și-a demis miniștrii la îndemnul consilierului său Bardenfleth, care a căutat să împiedice Schleswig să se unească cu Confederația Germană.

În zilele următoare, eforturile de formare a unui nou guvern au continuat. Mai multe încercări au eșuat, dar pe 22 martie, fostul ministru de finanțe Adam Wilhelm Moltke a stabilit cu succes un guvern de coaliție cunoscut sub numele de Cabinet Moltke I sau Ministerul din martie. Acest nou guvern, care a inclus figuri ale opoziției precum Ditlev Gothard Monrad, Tscherning, Hvidt și Lehmann, a marcat începutul tranziției Danemarcei la o monarhie constituțională. Deși național-liberalii au fost inițial nemulțumiți, au acceptat guvernul pe baza promisiunii regelui Frederic al VII-lea de a-și asuma rolul de monarh constituțional și de a delega responsabilitatea miniștrilor săi.

Noul guvern a răspuns solicitărilor din partea Ducatelor pe 24 martie, respingând intrarea lui Schleswig în Confederația Germană, dar acordându-i o independență provincială sporită și declarând că va avea o constituție comună cu Danemarca. Holstein urma să aibă o constituție separată ca stat confederat german. Înainte ca aceste planuri să poată ajunge în Ducate, o rebeliune deschisă a izbucnit în Holstein pe 23 martie, escaladând în Războiul de Trei Ani (Primul Război din Schleswig) din 1848 până în 1850, pe măsură ce conflictul asupra statutului lui Schleswig și Holstein a devenit o luptă mai largă între danezi și interesele germane.

Primul Război Schleswig, cunoscut și sub denumirea de Războiul Schleswig-Holstein sau Războiul de Trei Ani, a început în martie 1848 și a avut rădăcini în Problema Schleswig-Holstein, o dispută asupra cine ar trebui să controleze Ducatele Schleswig, Holstein și Lauenburg. Aceste teritorii au fost conduse de regele Danemarcei într-o uniune personală, dar populațiile acestor regiuni au fost împărțite după linii etnice, partea de nord a Schleswig-ului având o majoritate daneză, în timp ce restul Schleswig, precum și Holstein și Lauenburg, avea o populație predominant germană .

Tensiunile au izbucnit în martie 1848, când populația vorbitoare de limbă germană din Schleswig, Holstein și Lauenburg s-a revoltat împotriva dominației daneze. Au stabilit un guvern provizoriu și au format o armată pentru a lupta pentru cauza lor. Întrucât Holstein și Lauenburg erau state membre ale Confederației Germane, Confederația a sprijinit rebeliunea, transformând conflictul într-un război federal (Bundeskrieg). Prusia, o putere lider în Confederația Germană, a jucat un rol proeminent, oferind majoritatea trupelor germane pentru a sprijini revolta.

Prima fază a războiului a fost intensă, dar ostilitățile au fost oprite temporar în august 1848 odată cu semnarea armistițiului de la Malmö. Acest armistițiu a oferit o scurtă perioadă de pace, dar nu a reușit să rezolve problemele fundamentale, iar în februarie 1849, luptele au reluat când danezii au lansat o ofensivă reînnoită împotriva rebelilor.

Până în vara anului 1850, valul se întorsese împotriva rebelilor. Prusia, confruntă cu presiunile marilor puteri europene, a fost nevoită să-și retragă sprijinul pentru forțele Schleswig-Holstein. Acest lucru i-a lăsat izolați pe rebeli, iar până la 1 aprilie 1851, armata Schleswig-Holstein a fost desființată oficial, marcând sfârșitul luptei lor pentru independență.

Conflictul s-a încheiat odată cu semnarea Protocolului de la Londra în 1852. Acest acord, susținut de marile puteri, inclusiv Marea Britanie și Rusia , l-a confirmat pe regele danez drept Duce de Schleswig, Holstein și Lauenburg, dar a stipulat că aceste ducate vor rămâne independente de Danemarca propriu-zisă. În ciuda victoriei daneze, problemele de bază au rămas nerezolvate, punând terenul pentru viitoare conflicte asupra acestor teritorii.

La începutul secolului al XIX-lea, mișcările democratice din Danemarca au început să câștige avânt, dar regele Frederic al VI-lea a oferit doar concesii limitate, cum ar fi înființarea Adunărilor Consultative Estate (Rådgivende Stænderforsamlinger) în 1834. Aceste adunări au oferit o platformă pentru mișcările politice, inclusiv pentru național-liberali. și Prietenii Țăranilor, care au devenit actori cheie în impulsul pentru reforme democratice. Când Christian VIII a urcat pe tron ​​în 1839, a continuat politica de a face concesii minore, menținând în același timp monarhia absolută.

În acest moment, Danemarca făcea parte din Statul Unitar (Helstaten), o uniune personală care includea Ducatele Schleswig, Holstein și Lauenburg. „Întrebarea Schleswig-Holstein” a fost o sursă semnificativă de tensiune. Naționali liberali, sub sloganul „Danemarca la Eider”, au susținut ca Schleswig să devină parte integrantă a Danemarcei, separând în același timp Holstein și Lauenburg. Holstein și Lauenburg erau membri ai Confederației Germane, dar Schleswig nu a fost, creând o dinamică politică complexă. Între timp, naționaliștii germani din Schleswig au căutat să mențină Schleswig și Holstein uniți și ca Schleswig să se alăture Confederației Germane.

Christian al VIII-lea a recunoscut că o constituție care să cuprindă atât Danemarca, cât și Ducatele este necesară pentru menținerea statului unitar și l-a sfătuit pe fiul și succesorul său, Frederic al VII-lea, să urmeze o astfel de constituție. După moartea lui Christian al VIII-lea, în ianuarie 1848, revoluțiile europene au intensificat cererile de schimbare în Danemarca. Până în martie 1848, problema Schleswig-Holstein a atins un punct de fierbere, cu un ultimatum din partea Schleswig și Holstein care cereau reforme. Concomitent, a crescut presiunea politică din partea Național-liberalilor. Ca răspuns, Frederic al VII-lea și-a demis guvernul și a numit Cabinetul din martie, care includea patru lideri ai Prietenilor Țăranilor și ai Național-liberalilor, precum Ditlev Gothard Monrad și Orla Lehmann. Respingând ultimatumul de la Ducate, Danemarca a intrat în Primul Război Schleswig.

În timpul conflictului, au început lucrările la elaborarea unei noi constituții pentru Danemarca. DG Monrad a preluat conducerea în redactare, iar Orla Lehmann a editat documentul. Influențat de Constituțiile Norvegiei (1814) și Belgiei, proiectul a fost prezentat Adunării Constituționale a Regatului (Den Grundlovgivende Rigsforsamling), un organism format din 114 membri aleși și 38 numiți de rege. Adunarea a fost împărțită între naționali liberali, prietenii țăranilor și conservatori. Dezbaterile centrale s-au concentrat pe structura sistemului politic și regulile electorale.

La 25 mai 1849, Adunarea Constituțională a aprobat noua constituție și a fost semnată de Frederic al VII-lea la 5 iunie 1849, dată sărbătorită acum ca Ziua Constituției în Danemarca. Cunoscută drept Constituția din iunie, acest document a instituit Rigsdag, un parlament bicameral care cuprinde Landsting (camera superioară) și Folketing (camera inferioară). Deși drepturile de vot pentru ambele camere au fost identice, alegerile pentru Landsting au fost indirecte, iar cerințele de eligibilitate au fost mai stricte. În general, constituția a acordat drept de vot aproximativ 15% din populație. Din cauza Primului Război din Schleswig aflat în desfășurare, constituția nu a fost aplicată imediat în Schleswig, această problemă fiind amânată până după încheierea războiului.

Industrializarea în Danemarca a început să se impună în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primele căi ferate din țară au fost construite în anii 1850, îmbunătățind semnificativ comunicarea și facilitând comerțul. În ciuda lipsei de resurse naturale a Danemarcei, această perioadă de creștere industrială a fost propulsată de comerțul peste mări, permițând industriilor să se dezvolte și să înflorească. Pe măsură ce industrializarea a progresat, a existat o migrație substanțială din zonele rurale către orașe, remodelând peisajul demografic și economic al națiunii.

În această perioadă, agricultura daneză a suferit o transformare, concentrându-se pe exportul de lactate și produse din carne, în special în Marea Britanie . După înfrângerea Danemarcei în cel de-al doilea război Schleswig în 1864, națiunea și-a schimbat strategia comercială. În loc să se bazeze pe intermediari germani din Hamburg, Danemarca a stabilit rute comerciale directe cu Anglia. Această schimbare a facilitat apariția țării ca exportator major de unt. Reformele funciare, progresele tehnologice și stabilirea sistemelor educaționale și comerciale au jucat un rol crucial în acest succes agricol. Deși cooperativele agricole au apărut mai târziu în secol, conducerea elitelor funciare, intelectuale și politice din Danemarca a fost cea care a condus inițial aceste schimbări. Ei au implementat reforme funciare care au contribuit la crearea unei clase medii de fermieri, care au adoptat tehnici agricole inovatoare de la proprietarii bogați și le-au dezvoltat în continuare prin eforturi de cooperare.

Mișcarea muncitorească daneză a început să se contureze și în secolul al XIX-lea, influențată atât de internaționalism, cât și de naționalism. Mișcarea a câștigat avânt pe măsură ce problemele sociale s-au împletit cu solidaritatea internațională a muncii. În 1871, jurnalistul socialist Louis Pio a apărut ca o figură de frunte, pledând pentru ca muncitorii să se organizeze în mod independent. Inspirat de teoria socialistă și de ideile Primei Internaționale, Pio a fondat Asociația Internațională a Muncii pentru Danemarca, care a evoluat ulterior în Partidul Social Democrat. Această organizație a unit activitățile sindicale cu acțiunea politică, îmbinând elementele naționale și internaționale ale luptei muncitorești. Pio credea că internaționalismul este esențial pentru progresul muncitorilor, afirmând că, fără cooperare transfrontalieră, muncitorii nu ar putea să conteste puterea claselor de mijloc, care au folosit naționalismul pentru a menține controlul.

Eforturile mișcării muncitorești daneze au dus la greve și demonstrații care cereau salarii mai mari și reforme sociale. Aceste cereri, deși moderate, au fost întâmpinate cu rezistență din partea patronilor și autorităților. Tensiunile au culminat în bătălia de la Fælleden din 5 mai 1872, când autoritățile i-au arestat pe Louis Pio, Poul Geleff și Harald Brix, cei trei lideri ai mișcării, acuzându-i de înaltă trădare. Ulterior, au fost exilați în Statele Unite , unde au încercat să înființeze o colonie socialistă în Kansas, care în cele din urmă a eșuat.

Pe tărâmul politic, independența și influența în creștere a țărănimii daneze au început să provoace elitele existente. Pe măsură ce oportunitățile politice s-au extins, țăranii, împreună cu elementele urbane liberale și radicale, au câștigat mai multă putere, asigurându-și în cele din urmă o majoritate în Folketing, camera inferioară a parlamentului Danemarcei. Deși s-au făcut schimbări pentru a întări puterea Landsting, camera superioară, Partidul Venstrelor Stângi a cerut formarea unui guvern. Regele Christian al IX-lea a rezistat inițial, dar a cedat în 1901, numindu-l pe Johan Henrik Deuntzer din Venstre să formeze Cabinetul lui Deuntzer. Aceasta a marcat începutul unei tradiții de guvernare parlamentară în Danemarca. Din 1901, cu excepția Crizei de Paște din 1920, niciun guvern nu a pronunțat împotriva majorității din Folketing, punând bazele democrației daneze moderne.

Al Doilea Război din Schleswig, cunoscut și sub numele de Războiul Dano-Prusac, a început la 1 februarie 1864, când forțele prusace și austriece au trecut granița în Ducatul Danez de Schleswig. Acest conflict a apărut din chestiunea Schleswig-Holstein, o dispută de lungă durată asupra controlului ducatelor Schleswig, Holstein și Lauenburg. Deși o luptă similară fusese rezolvată în favoarea Danemarcei în primul război din Schleswig (1848–1851), tensiunile s-au reaprins din cauza disputelor succesorale și a ambițiilor naționaliste, culminând cu acest conflict reînnoit.

Rădăcinile războiului se află în adoptarea Constituției din noiembrie în 1863, care urmărea să integreze Schleswig mai strâns cu Danemarca. Confederația germană a văzut această mișcare ca o încălcare a Protocolului de la Londra din 1852, care prevedea că ducatele ar trebui să rămână separate de Danemarca. La moartea regelui danez Frederik al VII-lea, în 1863, regele Christian al IX-lea a urcat pe tron ​​și s-a confruntat imediat cu provocări la adresa autorității daneze asupra ducatelor. Populația vorbitoare de germană din Holstein și Schleswig a susținut Casa Augustenburg, o ramură de cadeți prietenoasă cu germanii, în timp ce Danemarca a căutat să-și consolideze controlul asupra Schleswig, ducând la o ciocnire a sentimentelor naționaliste de ambele părți.

În ianuarie 1864, tensiunile au crescut pe măsură ce forțele prusace și austriece s-au poziționat la sud de râul Eider, înfruntând apărarea daneză la nord. Până la 1 februarie, Prusia și Austria au declarat război și au început ostilitățile. Armata daneză, numărând aproximativ 38.000 de oameni, s-a confruntat cu o forță combinată prusacă și austriacă de peste 60.000. Danezii au apărat inițial fortificația Dannevirke, o veche linie defensivă și un simbol al mândriei naționale daneze. Cu toate acestea, pe 5 februarie, comandantul-șef danez general-locotenent Christian Julius De Meza a ordonat o retragere din Dannevirke pentru a nu fi încercuit, decizie care a provocat un mare șoc și demoralizare în Danemarca.

Ciocniri militare în Schleswig/Slesvig. @ Maximilian Dörrbecker

Pe măsură ce forțele daneze s-au retras în orașul din apropiere, Flensburg, vremea aspră a iernii și-a luat amploare, ducând la moartea și capturarea a câteva sute de soldați. Trupele prusace și austriece au urmărit armata daneză în retragere, ducând la lupte intense la Sankelmark și în alte locații. Până la jumătatea lunii aprilie, forțele daneze se fortificaseră la Dybbøl, dar pe 18 aprilie, armata prusacă a lansat un asalt decisiv, ducând la căderea fortificațiilor Dybbøl după un bombardament de șase ore și un atac frontal. Această înfrângere s-a dovedit a fi un punct de cotitură, iar apărarea daneză a continuat să se prăbușească.

Conferința de la Londra, desfășurată din aprilie până în iunie 1864, a încercat să negocieze o rezoluție pașnică, dar aceste eforturi au eșuat, iar lupta s-a reluat. Pe 29 iunie, forțele prusace au lansat un asalt amfibiu de succes pe insula daneză Als, marcând ultimul angajament major al războiului. Până la 3 iulie, ultimele forțe daneze au fost învinse în bătălia de la Lundby, iar ocupația germană s-a extins pe toată Iutlanda.

La 30 octombrie 1864 a fost semnat Tratatul de la Viena, care punea capăt oficial conflictului. Danemarca a cedat controlul asupra Schleswig, Holstein și Lauenburg Prusiei și Austriei. Acest lucru a dus la o pierdere semnificativă pentru Danemarca, deoarece și-a pierdut 40% din pământ și aproape 1 milion din populație, reducându-și influența și integritatea teritorială.

Al doilea război din Schleswig a avut consecințe de amploare. A marcat sfârșitul ambițiilor daneze asupra ducatelor, a întărit influența Prusiei în afacerile germane și a prefigurat eventuala unificare a Germaniei. Pentru Danemarca, pierderea a fost o traumă națională, iar țara a adoptat o politică externă mai prudentă, evitând conflictele militare până la sfârșitul secolului al XX-lea. Moștenirea conflictului a persistat, de asemenea, deoarece mii de danezi înrolați în armata germană în timpul Primului Război Mondial au suferit pierderi grele, lăsând un sentiment de amărăciune de durată în rândul familiilor din sudul Iutlandei. Plebiscitul Schleswig din 1920, desfășurat după Primul Război Mondial, a văzut nordul Schleswig înapoi în Danemarca, abordând în cele din urmă unele dintre disputele teritoriale care declanșaseră războiul.

În timpul Primului Război Mondial , Danemarca a menținut o poziție de neutralitate, dar conflictul a avut un impact semnificativ asupra națiunii. Fiind o țară cu o economie puternic dependentă de exporturi, Danemarca s-a confruntat cu provocări majore din cauza politicii Germaniei de război submarin fără restricții, care a perturbat rutele comerciale maritime. Această situație a forțat Danemarca să își mute o mare parte din comerțul de export către Germania, deoarece accesul pe piețele de peste mări devenea din ce în ce mai dificil.

Războiul a dus la un profit pe scară largă în Danemarca, dar situația economică generală a fost instabilă. Perturbarea comerțului, împreună cu instabilitatea financiară care a cuprins Europa în timpul și după conflict, a cauzat dificultăți semnificative. Guvernul danez a introdus raționalizarea pentru a gestiona penuria, iar populația a suportat penuria de bunuri esențiale, inclusiv alimente și combustibil.

În plus, Germania a exercitat presiuni asupra Danemarcei pentru a lua măsuri în apele sale, ceea ce a dus la exploatarea forțată a Soundului pentru a împiedica forțele navale britanice să acceseze această rută strategică. Această acțiune a demonstrat complexitatea menținerii neutralității în același timp echilibrând presiunile din partea vecinilor în război.

După Primul Război Mondial și în urma înfrângerii Germaniei din 1918, Tratatul de la Versailles din 1919 a adus o schimbare semnificativă pentru Danemarca. Tratatul a mandatat plebiscitele Schleswig, permițând populației din regiunea Schleswig să voteze loialitatea lor națională. Drept urmare, nordul Schleswig (cunoscut acum ca Iutlanda de Sud) a fost returnat Danemarcei, marcând o ajustare teritorială semnificativă și un moment de mândrie națională recâștigată după război.

În 1939, pe măsură ce tensiunile au escaladat în Europa, Adolf Hitler a extins ofertele de pacte de neagresiune națiunilor scandinave. În timp ce Suedia și Norvegia au refuzat, Danemarca a acceptat oferta, căutând să evite conflictul. Când a izbucnit al Doilea Război Mondial mai târziu în acel an, Danemarca și-a declarat neutralitatea. Cu toate acestea, la 9 aprilie 1940, Germania a invadat Danemarca ca parte a strategiei sale de a asigura comunicațiile pentru invazia Norvegiei. Guvernul danez a oferit doar o rezistență limitată, iar țara a fost rapid ocupată de forțele germane.

Ocupația nazistă a Danemarcei a fost distinctă în comparație cu alte țări ocupate. Monarhia daneză a rămas pe loc, iar condițiile inițiale de ocupare au fost relativ îngăduitoare. Danemarca și-a păstrat propriul guvern, iar Folketing (parlamentul) a continuat să funcționeze. Guvernul de coaliție danez a căutat să protejeze populația printr-o politică de compromis, păstrând un anumit grad de autonomie. Poliția daneză a rămas în mare parte sub control local, iar autoritățile germane au păstrat distanța față de guvernarea directă. Cu toate acestea, tensiunile au crescut atunci când Germania a invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, ducând la interzicerea Partidului Comunist Danez (Danmarks Kommunistiske Parti).

Pe măsură ce războiul a progresat, cererile naziste au devenit din ce în ce mai apăsătoare. În august 1943, confruntat cu presiunile și cererile germane care au încălcat suveranitatea daneză, guvernul danez a demisionat. Acest lucru i-a determinat pe germani să-și asume controlul deplin asupra țării. Din acel moment, Danemarca a devenit din ce în ce mai rezistentă la ocupație și a apărut o mișcare de rezistență armată.

În ciuda provocărilor, Danemarca a rămas sub control german până la sfârșitul războiului. Pe 4 mai 1945, forțele germane din Danemarca, împreună cu cele din nord-vestul Germaniei și Țările de Jos , s-au predat Aliaților. A doua zi, pe 5 mai 1945, trupele britanice au eliberat Copenhaga, iar Danemarca a fost eliberată de ocupație. Trei zile mai târziu, al Doilea Război Mondial sa încheiat oficial, punând capăt acestui capitol tumultuos din istoria daneză.

Mișcarea de rezistență daneză, cu ajutorul multor cetățeni danezi, a condus una dintre cele mai remarcabile operațiuni de salvare ale celui de-al Doilea Război Mondial , evacuând cu succes 7.220 din cei 7.800 de evrei din Danemarca, împreună cu 686 de soți neevrei, în Suedia neutră din apropiere. Acest efort a început după ce diplomatul german Georg Ferdinand Duckwitz a divulgat planuri pe 28 septembrie 1943 pentru deportarea iminentă a evreilor danezi în lagărele de concentrare, care fuseseră ordonate de Adolf Hitler.

Salvarea este considerată pe scară largă drept unul dintre cele mai mari acte de rezistență colectivă la agresiunea nazistă în orice țară ocupată de germani în timpul războiului. Datorită acestei operațiuni și a mijlocirii ulterioare în numele celor 464 de evrei danezi capturați și trimiși în lagărul de concentrare Theresienstadt, 99% din populația evreiască a Danemarcei a supraviețuit Holocaustului.

După ce guvernul danez a demisionat în august 1943, ocupanții germani au început să planifice deportarea populației evreiești a țării. Duckwitz, care încercase fără succes să negocieze un port sigur pentru evreii danezi din Suedia, a decis să divulge planul nazist lui Hans Hedtoft, președintele Partidului Social Democrat Danez. Hedtoft a informat Mișcarea de rezistență daneză și șeful comunității evreiești, CB Henriques, care l-a alertat apoi pe rabinul șef interimar Marcus Melchior. În timpul slujbelor de dimineață devreme pe 29 septembrie, cu o zi înainte de Rosh Hashanah, rabinul Melchior a avertizat comunitatea evreiască să se ascundă imediat. Acest avertisment le-a permis multor evrei să se sustragă de la atacul nazist.

Primele faze ale salvării au fost necoordonate și improvizate. Funcționarii publici danezi, după ce au aflat despre planul nazist, au început în mod independent să alerteze evreii prin contacte personale, îndemnându-i să se ascundă. Mulți evrei și-au căutat refugiu zile sau săptămâni, neștiind care va fi soarta lor. Pe măsură ce amenințarea s-a intensificat, rezistența daneză și numeroși cetățeni obișnuiți au organizat eforturi pentru a ascunde evreii și a aranja evadarea lor în Suedia .

Suedia a oferit anterior adăpost evreilor norvegieni și a acceptat rapid să accepte și evreii danezi. La 2 octombrie 1943, guvernul suedez a făcut un anunț oficial în care declara că îi va primi pe toți evreii danezi care caută refugiu. Trecerea prin strâmtoarea Øresund spre Suedia a fost periculoasă și a variat în lungime în funcție de vreme și locație, dar, în medie, a durat mai puțin de o oră. Evreii erau transportați cu bărci de pescuit, bărci cu vâsle, caiace și chiar ascunși în vagoane de marfă. Gerda III, o navă a Serviciului de faruri și geamanduri daneze, a fost una dintre bărcile folosite pentru a transporta refugiați în Suedia, transportând aproximativ 300 de evrei în siguranță.

Costul călătoriei a variat, pescarii taxând între 1.000 și 50.000 de coroane daneze de persoană, în funcție de riscul perceput și cererea. În ciuda taxelor mari, Mișcarea de Rezistență Daneză, cu sprijin financiar din partea danezilor înstăriți și a familiilor evreiești, a reușit să acopere cheltuielile. În ansamblu, se estimează că efortul de salvare a costat aproximativ 20 de milioane de coroane.

În primele zile ale salvării, evreii s-au adunat în porturile de pescuit, așteptând transportul. Cu toate acestea, Gestapo a devenit curând suspicios față de această activitate, ceea ce a dus la o represiune. În noaptea de 6 octombrie, 80 de evrei au fost capturați în Gilleleje după ce ascunzătoarea lor a fost trădată. În consecință, operațiunile de salvare s-au mutat în puncte de coastă mai izolate, iar mulți evrei s-au ascuns în pădure sau cabane în timp ce așteptau rândul lor să traverseze.

Poliția portuară daneză și autoritățile civile au cooperat adesea cu efortul de rezistență, iar mulți comandanți locali germani au arătat puțin entuziasm pentru aplicarea ordinelor de deportare. Drept urmare, aproximativ 116 evrei danezi au reușit să rămână ascunși în Danemarca până la încheierea războiului, în timp ce doar câțiva au fost capturați, au murit în accidente sau s-au sinucis.

Efortul de salvare a fost un succes extraordinar, iar victimele evreilor danezi în timpul Holocaustului au fost printre cele mai mici din orice țară ocupată. Doar 102 evrei danezi sunt înregistrați ca victime ale Holocaustului. Această operațiune a marcat, de asemenea, un punct de cotitură în rezistența daneză la ocupația nazistă, deoarece a galvanizat opinia publică și a legat sentimentele mai largi anti-naziste de mișcarea de rezistență.

Consiliul Nordic a fost înființat la 23 februarie 1952, ca organizație interparlamentară pentru promovarea cooperării între țările nordice. Membrii fondatori au inclus Danemarca, Suedia , Norvegia și Islanda , Finlanda aderându-se în 1955. Crearea Consiliului Nordic a marcat un pas semnificativ în oficializarea colaborării regionale, bazându-se pe legăturile culturale, istorice și politice comune între țările nordice. Acesta a avut ca scop sporirea cooperării în probleme precum legislația, politica economică, cultura, educația și bunăstarea socială. De-a lungul timpului, Consiliul Nordic și-a extins rolul în promovarea unității și colaborării, devenind o platformă centrală pentru discutarea și abordarea provocărilor comune din regiune.

În ciuda faptului că nu a fost unul dintre aliații Națiunilor Unite din timpul războiului, Danemarca a reușit să obțină o invitație târzie la conferința Cartei ONU în 1945 și, ulterior, a devenit membru fondator al Națiunilor Unite. Sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial a adus schimbări semnificative în politica externă a Danemarcei, influențate de ocupația sovietică a insulei daneze Bornholm și de tensiunile tot mai mari care aveau să evolueze în curând în Războiul Rece . Aceste evenimente, combinate cu lecțiile greu învățate din cel de-al Doilea Război Mondial, au determinat Danemarca să abandoneze politica de neutralitate de lungă durată. În 1949, Danemarca a devenit unul dintre membrii fondatori ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), marcând o schimbare decisivă către securitatea și apărarea colectivă în cadrul Alianței Occidentale.

Mișcarea femeilor daneze, caracterizată în special de Mișcarea Ciorapi Roșii (Rødstrømpebevægelsen), a apărut ca o forță semnificativă pentru egalitatea de gen în istoria Danemarcei, în special în anii 1970 și începutul anilor 1980. Înființată în 1970, s-a inspirat din Redstockings fondați în New York City în 1969 și a reunit feministe de stânga care pledează pentru egalitate în drepturi, în special în domenii precum salariul egal, tratamentul la locul de muncă și rolurile familiale.

Rădăcinile acestei mișcări pot fi urmărite la sfârșitul anilor 1960, când tinerii activiști, susținuți de grupuri culturale și universitare, au început să ceară schimbări în societate. Mișcarea a câștigat vizibilitate pe 8 aprilie 1970, când femeile au protestat pentru egalitate de salariu alături de muncitorii de la berărie, captând atenția publicului. Inițial, a existat confuzie cu privire la obiectivele lor, dar și-au clarificat poziția prin demonstrații și articole, pledând pentru avortul gratuit și opunându-se aderării Danemarcei la Comunitatea Europeană.

Mișcarea sa extins de la centre urbane precum Copenhaga, Aarhus și Odense la orașe din Danemarca până la mijlocul anilor 1970. În ciuda lipsei unei ierarhii centrale, Ciorapii Roșii au organizat activități, inclusiv tabere anuale de vară pe Femø și a ajutat la înființarea Muzeului Femeii din Aarhus. De-a lungul timpului, au apărut dispute interne, în special cu membrii lesbienelor care formează propria mișcare separată, iar la mijlocul anilor 1980, interesul a scăzut, filiala din Aarhus închizându-se oficial în 1985.

În ciuda perioadei de activitate relativ scurte, Mișcarea Daneză a Ciorapilor Roșii a avut un impact de durată, contribuind la schimbări legislative cheie, cum ar fi legalizarea avortului gratuit (1973), asigurarea egalității de remunerare (1976) și îmbunătățirea concediului de maternitate (1980). De asemenea, a stimulat dezvoltarea studiilor de gen în universități și înființarea KVINFO, Centrul Danemarcei de Cercetare privind Femeile și Genul, lăsând o moștenire de durată în contextul mai larg al istoriei sociale și politice daneze.

Implicarea Danemarcei în Războiul din Afganistan a marcat un capitol semnificativ în istoria sa modernă, întrucât țara a jucat un rol proactiv în operațiunile militare internaționale pentru prima dată în decenii. Acest angajament a însemnat trecerea Danemarcei către o politică externă mai activă și angajamentul față de problemele de securitate globală în epoca post- Război Rece .

Danemarca s-a alăturat coaliției conduse de SUA în Afganistan în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, ca parte a misiunii NATO în cadrul Operațiunii Enduring Freedom. Parlamentul danez a aprobat rapid sprijinul militar, marcând o îndepărtare decisivă de poziția tradițională de neutralitate a Danemarcei. Această decizie s-a aliniat cu angajamentul Danemarcei față de obligațiile sale NATO, precum și cu sprijinul său mai larg pentru combaterea terorismului și susținerea securității internaționale.

Primele trupe daneze au sosit în Afganistan la sfârșitul anului 2001, însărcinate în primul rând cu sprijinirea forțelor americane și aliate în operațiunile împotriva talibanilor și al-Qaida. Aceste forțe au inclus unități de operațiuni speciale, infanterie și personal de sprijin, reflectând angajamentul Danemarcei față de misiune, în ciuda armatei sale relativ mici.

În 2002, Danemarca a trecut la un rol mai extins în cadrul Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF), misiunea condusă de NATO, înființată pentru a ajuta la menținerea securității și eforturile de reconstrucție în Afganistan. Forțele daneze au fost desfășurate în principal în provincia Helmand, una dintre cele mai volatile regiuni din sudul Afganistanului, unde s-au confruntat cu lupte semnificative împotriva insurgenților talibani.

Angajamentul militar al Danemarcei în Afganistan a devenit una dintre cele mai mari operațiuni militare ale țării de la al Doilea Război Mondial , cu peste 9.500 de soldați danezi servind prin rotații între 2002 și 2014. În această perioadă, Danemarca a contribuit activ la operațiuni de luptă, antrenând forțele de securitate afgane și participând la reconstrucție. și eforturile de stabilizare.

Implicarea armatei daneze a fost recunoscută pe scară largă pentru profesionalismul și eficacitatea sa, dar a avut și un cost ridicat. Cincizeci de soldați danezi și-au pierdut viața și mulți alții au fost răniți în timpul misiunii, făcând-o una dintre cele mai dificile și costisitoare angajamente militare din istoria modernă a Danemarcei.

În 2014, Danemarca a început să își înceteze implicarea militară în Afganistan, pe măsură ce misiunea ISAF a trecut la Misiunea Resolute Support, concentrându-se pe formarea și consilierea forțelor de securitate afgane. Deși Danemarca și-a încheiat rolul de luptă, a continuat să ofere sprijin financiar și să contribuie la eforturile de instruire, demonstrând angajamentul față de stabilitatea și dezvoltarea pe termen lung a Afganistanului.

Danemarca a menținut un număr mic de personal militar ca parte a misiunii NATO până la retragerea completă a forțelor internaționale în 2021. Această decizie a fost luată în coordonare cu SUA și alți aliați NATO, marcând sfârșitul prezenței militare de 20 de ani a Danemarcei în Afganistan. .

Criza refugiaților și împușcăturile de la Copenhaga sunt evenimente semnificative din istoria recentă a Danemarcei, reflectând provocări legate de imigrație, integrare socială și tensiuni în creștere pe probleme de multiculturalism și extremism.

Criza refugiaților (2015–2016)

În timpul crizei europene a refugiaților din 2015, Danemarca, la fel ca multe alte țări europene, a cunoscut un aflux semnificativ de solicitanți de azil, fugind în primul rând de conflictele din Siria, Afganistan și Irak . Această creștere a pus presiune asupra politicilor de imigrație și a serviciilor sociale ale Danemarcei, ducând la dezbateri publice aprinse despre identitatea națională, integrare și responsabilitatea Danemarcei față de refugiați. Ca răspuns, guvernul danez a introdus controale mai stricte asupra imigrației și legi pentru a limita numărul solicitanților de azil. Aceste măsuri au inclus înăsprirea controalelor la frontieră și politici care au redus beneficiile pentru solicitanții de azil și au îngreunat reîntregirea familiei. Criza refugiaților a intensificat discuțiile cu privire la poziția Danemarcei cu privire la imigrație, contribuind la o dezbatere europeană mai largă privind echilibrarea responsabilităților umanitare cu interesele naționale.

Shootings de la Copenhaga (2015)

În februarie 2015, Danemarca s-a confruntat cu un atac terorist intern cunoscut sub numele de împușcături de la Copenhaga. Un bărbat înarmat a deschis focul la un eveniment cultural care discuta despre libertatea de exprimare la cafeneaua Krudttønden, ucigând o persoană și rănind pe alții. Mai târziu în acea noapte, același bărbat înarmat a atacat o sinagogă din centrul Copenhaga, soldând cu un alt deces. Aceste incidente au fost cele mai grave atacuri teroriste din Danemarca din ultimele decenii, au șocat națiunea și au adus probleme de extremism, toleranță religioasă și dreptul la libertatea de exprimare în prim-planul discursului public.

Atacurile au determinat guvernul danez să pună în aplicare măsuri de securitate sporite și discuții suplimentare despre integrarea comunităților de imigranți, în special a minorităților musulmane, în societatea daneză. De asemenea, au stârnit dezbateri despre echilibrarea libertăților civile cu nevoia de securitate națională și despre rolul Danemarcei în combaterea extremismului atât pe plan intern, cât și în străinătate.

Atât criza refugiaților, cât și împușcăturile de la Copenhaga au evidențiat lupta Danemarcei pentru a-și menține valorile tradiționale de deschidere și liberalism în fața provocărilor globale în creștere. Din punct de vedere istoric, Danemarca a fost cunoscută pentru sistemul său de asistență socială, politicile progresive și angajamentul față de drepturile omului. Cu toate acestea, aceste evenimente au marcat o schimbare către politici mai prudente și restrictive privind imigrația și securitatea, reflectând preocupări mai largi în întreaga Europă.

În ultimele decenii, Danemarca a devenit un lider global în acțiunea climatică și sustenabilitate, marcând un capitol semnificativ din istoria sa modernă. Această trecere către gestionarea mediului reflectă transformarea mai largă a țării de la o economie care odată bazată pe combustibilii fosili la un avocat de pionier al energiei regenerabile și al practicilor durabile.

Călătoria Danemarcei către liderul climatic a început în anii 1970, după criza petrolului din 1973, care a scos la iveală dependența puternică a țării de combustibilii fosili importați. Această criză a determinat Danemarca să-și regândească strategia energetică și a început să investească în surse alternative de energie. Construcția primului parc eolian la scară largă din lume în 1978 a semnalat angajamentul timpuriu al Danemarcei față de energia eoliană, iar în următoarele decenii, energia eoliană a devenit o piatră de temelie a sectorului energetic danez.

Până în anii 1990, Danemarca s-a impus ca lider în domeniul energiei regenerabile. Guvernul a introdus politici pentru a promova eficiența energetică, a investi în energia eoliană și a sprijini dezvoltarea tehnologiilor curate. Extinderea infrastructurii energiei eoliene a făcut din Danemarca un lider global în producția de turbine eoliene, companii daneze precum Vestas și Ørsted câștigând proeminență internațională.

În 1997, Danemarca a devenit una dintre primele țări care a adoptat un Plan de acțiune cuprinzător pentru climă, angajându-se la obiective ambițioase de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și de creștere a ponderii energiei regenerabile în mixul său energetic global. Până la începutul anilor 2000, politicile energetice ale Danemarcei au demonstrat că creșterea economică ar putea fi decuplată de emisiile de carbon, deoarece țara a continuat să prospere, reducând treptat dependența de combustibilii fosili.

Rolul Danemarcei ca lider global în domeniul climei a devenit mai pronunțat în anii 2010. În 2009, Copenhaga a găzduit Conferința Națiunilor Unite privind schimbările climatice (COP15), atrăgând atenția internațională asupra politicilor de mediu ale Danemarcei, chiar dacă summitul nu a reușit să ajungă la un acord obligatoriu. În ciuda eșecului, Danemarca a continuat să-și consolideze ambițiile climatice.

În 2019, guvernul danez a adoptat Legea privind climă, angajându-se să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 70% până în 2030, comparativ cu nivelurile din 1990, unul dintre cele mai ambițioase obiective climatice din lume. Danemarca s-a angajat, de asemenea, să obțină neutralitatea carbonului până în 2050. Țara a pledat în mod constant pentru soluții durabile, cum ar fi parcurile eoliene offshore, și a fost în fruntea promovării tehnologiilor verzi și a practicilor eficiente din punct de vedere energetic la scară globală.