
Aq Qoyunlu, cunoscuți și sub denumirea de Turcomanii Oai Albe, au fost o confederație tribală sunnită turcomană care a devenit proeminentă la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea. Ei erau persani din punct de vedere cultural și stăpâneau peste un teritoriu vast care includea părți din estul actual al Turciei , Armenia , Azerbaidjan, Iran , Irak și chiar și-au extins influența în Oman până la sfârșitul secolului al XV-lea. Imperiul lor a atins apogeul sub conducerea lui Uzun Hasan, care a reușit să-și extindă semnificativ teritoriile și să stabilească Aq Qoyunlu ca o putere regională formidabilă.
Context și ascensiune la putere
Fondată în regiunea Diyarbakir de Qara Yuluk Uthman Beg, Aq Qoyunlu făcea inițial parte din districtul Bayburt la sud de Munții Pontici și au fost atestate pentru prima dată în anii 1340. Ei au servit inițial ca vasali sub Ilkhan Ghazan și au câștigat proeminență în regiune prin campanii militare, inclusiv asedii nereușite precum cel al Trebizondului.
Expansiune și conflict
Până în 1402, Timur le-a acordat lui Aq Qoyunlu întregul Diyarbakir, dar abia după conducerea lui Uzun Hasan au început cu adevărat să-și extindă teritoriul. Abilitatea militară a lui Uzun Hasan a fost demonstrată în înfrângerea sa în 1467 a turcomanilor din Oaia Neagră (Qara Qoyunlu), care a fost un punct de cotitură care a permis lui Aq Qoyunlu să domine o mare parte din Iran și regiunile înconjurătoare.
Eforturi și conflicte diplomatice
Stăpânirea lui Uzun Hasan a fost marcată nu numai de cuceriri militare, ci și de eforturi diplomatice semnificative, inclusiv alianțe și conflicte cu mari puteri precum Imperiul Otoman și Karamanizii. În ciuda faptului că a primit promisiuni de ajutor militar de la Veneția împotriva otomanilor, sprijinul nu s-a materializat niciodată, ceea ce a dus la înfrângerea sa în bătălia de la Otlukbeli din 1473.
Guvernare și înflorire culturală
Sub Uzun Hasan, Aq Qoyunlu nu numai că s-a extins teritorial, dar a cunoscut și o renaștere culturală. Uzun Hasan a adoptat obiceiurile iraniene pentru administrare, menținând structura birocratică stabilită de dinastiile anterioare și promovând o cultură de curte care o oglindea pe cea a regalității iraniene. Această perioadă a văzut sponsorizarea artelor, literaturii și arhitecturii, contribuind în mod semnificativ la peisajul cultural al regiunii.
Declin și moștenire
Moartea lui Uzun Hasan în 1478 a dus la o succesiune de conducători mai puțin eficienți, care a culminat în cele din urmă cu lupte interne și slăbirea statului Aq Qoyunlu. Această tulburare internă a permis ascensiunea safavidelor , care au valorificat declinul Aq Qoyunlu. Până în 1503, liderul safavid Ismail I învinsese decisiv pe Aq Qoyunlu, marcând sfârșitul domniei lor și începutul dominației safavid în regiune.
Moștenirea lui Aq Qoyunlu este notabilă pentru rolul lor în modelarea dinamicii politice și culturale din Orientul Mijlociu în timpul secolului al XV-lea. Modelul lor de guvernare, îmbinând tradițiile turcomane nomade cu practicile administrative persane sedentare, a pregătit scena pentru viitoarele imperii din regiune, inclusiv safavizii, care s-au bazat pe exemplul lui Aq Qoyunlu pentru a-și stabili propriul imperiu de durată.