Bătălia de la Viena din 12 septembrie 1683 a marcat un punct de cotitură major în conflictele de secole dintre Habsburg și otomane . După un asediu de două luni, bătălia a culminat cu o victorie decisivă pentru Sfântul Imperiu Roman și aliații săi, în special Polonia sub regele Ioan al III-lea Sobieski. Această înfrângere avea să oprească expansiunea otomană în Europa, ducând la o recucerire treptată a Ungariei și a Transilvaniei de către Habsburg în următorii ani.
Otomanii, comandați de marele vizir Kara Mustafa Pașa, înaintaseră cu o armată masivă, susținută de forțele rebele maghiare conduse de Imre Thököly. Deși inițial reprezentau o amenințare semnificativă, întârzierile logistice au permis apărătorilor Vienei să se pregătească, iar forțele habsburgice au reunit o alianță cu Polonia, Saxonia, Bavaria și diferite state germane. La începutul lunii septembrie, o armată de coaliție în număr de 70.000–80.000 de soldați s-a adunat sub conducerea lui Sobieski, pregătită să elibereze orașul.
Momentul de cotitură al bătăliei a venit cu o încărcătură masivă de cavalerie condusă de husarii înaripați polonezi de elită a lui Sobieski, care a spulberat liniile otomane și a forțat o retragere haotică. Viena a fost salvată, iar dominația habsburgică în Europa Centrală sa întărit. După Viena, habsburgii au revendicat în mod constant teritoriu de sub controlul otoman, ducând la Tratatul de la Karlowitz din 1699, care a cedat oficial cea mai mare parte din Ungaria otomană împăratului Leopold I.
Bătălia de la Viena a schimbat balanța puterii, stabilind Habsburgii ca forță dominantă în Europa Centrală și oprind definitiv progresele otomane. Victoria a adâncit și influența Sfintei Ligi, marcând începutul declinului otoman și eventuala stabilizare a granițelor Europei cu Imperiul Otoman. Bătălia a subliniat rolul critic al alianțelor, deoarece forțele catolice și protestante au lăsat deoparte diferențele pentru a face față unei amenințări comune, o temă care va continua să modeleze diplomația europeană.