
După moartea lui Suleiman Magnificul în 1566, succesorii săi, începând cu Selim II, au reprezentat mai puțin o amenințare directă pentru Europa. Domnia lui Selim a fost remarcabilă prin victoria otomană din Cipru, dar a marcat în rest o slăbire a concentrării militare. În momentul în care Murad al III-lea a preluat puterea, otomanii erau afectați de probleme interne, confruntându-se cu o rezistență substanțială în Europa, inclusiv habsburgii din Austria. Această schimbare va pregăti terenul pentru o serie de conflicte care, deși feroce, au înclinat treptat balanța de la expansiunea otomană și spre o renaștere austriacă.
Conflicte timpurii: Bătălia de la Sisak și Războiul reînnoit
În anii 1590, sub domnia lui Mehmed al III-lea, otomanii au încercat să-și recapete picioarele împotriva forțelor europene, dar au întâmpinat obstacole substanțiale. Austriecii au avut progrese tehnologice și tactice pe care otomanii s-au străduit să le egaleze. În bătălia de la Sisak din 1593, de exemplu, forțele habsburgice au învins atacatorii otomani, marcând o schimbare în dinamica puterii în Croația. Înfuriat, Marele Vizir Sinan Pașa a condus 13.000 de ieniceri în teritoriile maghiare , dar, în cele din urmă, otomanii au obținut puțin mai mult decât puncte de sprijin temporare, constrânși de provocările logistice și de discordia internă.
Războiul lung și rezistența creștină
Perioada cunoscută sub numele de „Războiul turcesc lung” sau „Războiul de treisprezece ani” (1593–1606) a adus Austria și aliații săi creștini într-un conflict prelungit cu otomanii. O coaliție creștină, susținută de foste state vasale otomane precum Țara Românească , Moldova și Transilvania, a reușit să recupereze numeroase forturi de-a lungul fluviului Dunărea, prințul Țării Românești Mihai Viteazul cucerind forturi strategice otomane și amenințănd teritoriul otoman până la sud până la Adrianopol. În ciuda victoriilor inițiale otomane, aceste bătălii au secat imperiul, ai cărui conducători s-au confruntat cu provocări continue atât pe front, cât și în cadrul corpului ienicerilor.
La Bătălia de la Keresztes din 1596, otomanii și-au recâștigat momentan controlul prin copleșirea unei forțe de ajutor austriece, dar ineficiența și nemulțumirea soldaților otomani – în special a ienicerilor de elită – au subminat în cele din urmă capacitatea otomanilor de a valorifica victoriile. Aceste întâlniri au subliniat vulnerabilitatea pozițiilor otomane în Ungaria și au stabilit un precedent de rezistență repetată a Austriei care ar slăbi controlul otoman în deceniile următoare.