După moartea lui Frederic al II-lea Cercetatorul în 1246 fără moștenitori, Austria a intrat într-o perioadă de instabilitate cunoscută sub numele de Interregnum. Această perioadă de revendicări concurente și lupte pentru putere a marcat sfârșitul dinastiei Babenberg și a lăsat ducatul vulnerabil la ambițiile străine.
Privilegium Minus din 1156 a permis Austriei să fie moștenită prin linii feminine, determinând mai mulți reclamanți să urmărească ducatul. Vladislau de Moravia, fiul regelui Wenceslaus I al Boemiei, s-a căsătorit cu Gertrud, nepoata lui Frederic, poziționându-se ca un potențial succesor. Cu toate acestea, Vladislaus a murit în 1247 înainte de a-și asigura controlul, iar revendicarea sa a fost urmată de Herman de Baden, un alt pretendent al lui Gertrud, deși el nu a reușit să obțină sprijin.
În 1251, nobilii austrieci, obosiți de lupta pentru putere, l-au invitat pe Ottokar II Přemysl al Boemiei, fratele lui Vladislaus, să preia controlul Austriei. Ottokar și-a consolidat pretenția prin căsătoria cu Margareta de Babenberg, sora lui Frederic, în 1252, conectându-se la fosta dinastie conducătoare. El a supus rapid nobilimea rebelă austriacă, preluând controlul Austriei, Stiriei, Carintiei și Carniolei, punând bazele unui vast tărâm central european.
Regula și ambițiile lui Ottokar
Ottokar al II-lea a fost atât un administrator priceput, cât și un constructor. El a fondat Palatul Hofburg din Viena și și-a propus să înființeze un nou imperiu puternic în timpul interregului imperial care a urmat morții lui Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman în 1250. Odată cu slăbirea imperiului, Ottokar și-a avansat candidatura la tronul imperial. dar până la urmă nu a avut succes.
În această perioadă, Austria a devenit și un centru de persecuție religioasă, întrucât Inchiziția i-a vizat pe valdensi și alte grupuri eretice, în special în regiunea Dunării dintre Salzkammergut și Pădurile Vienei.
Ascensiunea lui Rudolf de Habsburg și căderea lui Ottokar
În 1273, tronul imperial a fost ocupat de Rudolf de Habsburg, care era hotărât să consolideze autoritatea imperială. Ottokar al II-lea a refuzat să recunoască alegerea lui Rudolf, ceea ce a dus la conflict. În 1274, Dieta Imperială de la Nürnberg a cerut ca toate pământurile coroanei confiscate începând cu 1250, inclusiv Austria, să fie returnate imperiului. Ottokar a rezistat, ținându-se de Austria, Stiria, Carintia și Carniola, pe care le luase în timpul disputei succesorale din Babenberg.
În 1276, Rudolf a declarat război lui Ottokar, asediând Viena și forțându-l să cedeze teritoriile disputate. Lui Ottokar i sa permis să păstreze Regatul Boemiei și să-l logodească pe fiul său, Wenceslaus al II-lea, cu fiica lui Rudolf, Judith de Habsburg. Cu toate acestea, tensiunile au persistat, iar Ottokar a căutat în curând alianțe cu nobilii polonezi și prinții germani, inclusiv Henric al XIII-lea al Bavariei.
Bătălia de la Marchfeld și victoria habsburgică (1278)
La 26 august 1278, a avut loc bătălia decisivă de la Marchfeld la nord-est de Viena. Rudolf, cu sprijinul regelui Ladislau al IV-lea al Ungariei, l-a învins și l-a ucis pe Ottokar al II-lea. Victoria a asigurat controlul lui Rudolf asupra Austriei, Stiriei și a regiunilor din jur.
Odată cu moartea lui Ottokar, Margraviatul Moraviei a căzut sub administrația habsburgică, iar văduva lui Ottokar, Kunigunda din Slavonia, a păstrat doar o autoritate limitată în jurul Praga. Wenceslaus al II-lea a fost relogodit cu Judith de Habsburg, asigurând pacea între Boemia și Habsburgi.
Dinastia Habsburgilor prinde rădăcini (1278–1282)
În urma victoriei sale, Rudolf de Habsburg și-a asumat titlurile de Duce al Austriei și Stiriei, marcând începutul a peste șase secole de stăpânire habsburgică în Austria, care va dura până în 1918. Această victorie nu numai că a pus capăt interregului, ci și a pus bazele pentru Ascensiunea Habsburgilor la dominație în Europa Centrală.