
Bătălia de la Manzikert, purtată în 1071, a marcat un punct de cotitură în istoria bizantină și a pregătit scena pentru prima cruciadă. Deși impactul imediat al bătăliei nu a fost catastrofal, efectele sale pe termen lung au fost profunde, remodelând echilibrul de putere în estul Mediteranei și stimulând indirect mișcarea cruciatilor.
La Manzikert, împăratul bizantin Romanos al IV-lea Diogene s-a confruntat cu turcii selgiucizi sub sultanul Alp Arslan. Comunicarea greșită și trădarea internă, în special de către Andronikos Doukas, au dus la capturarea lui Romanos, deși selgiucizii l-au eliberat curând. În timp ce bătălia în sine a provocat pierderi relativ scăzute și nu a modificat imediat echilibrul de putere, ea a evidențiat vulnerabilitățile armatei și administrației bizantine. Imperiul a intrat rapid într-un război civil, în timp ce facțiunile rivale se întreceau pentru control, Mihai al VII-lea apărând în cele din urmă ca împărat.
Urmările lui Manzikert s-au dovedit mult mai dăunătoare decât bătălia în sine. Controlul bizantin asupra Anatoliei, inima economică și militară a imperiului, s-a dezintegrat pe măsură ce forțele selgiucide și migranții turci au ocupat regiunea. Pierderea acestui teritoriu a lipsit Bizanțul de resurse critice și de adâncime strategică, făcând imperiul să se bazeze din ce în ce mai mult pe mercenari străini și reducându-și capacitatea de a proiecta puterea.

Imperiul Bizantin 1000-1100. @ Anonim
Până la sfârșitul secolului al XI-lea, capitala selgiucide de la Niceea (Iznik) amenința influența bizantină lângă Constantinopol. Confruntându-se cu presiunea externă crescândă și decăderea interioară, împăratul Alexios I Comnenos a căutat asistență din partea Europei de Vest. Apelul său de ajutor din 1095 avea să ducă la proclamarea de către Papa Urban al II-lea a Primei Cruciade. Cruciații au fost imaginați inițial ca întăriri pentru a ajuta Bizanțul să recupereze teritoriile pierdute, în special Anatolia.